Decizia nr. 1898/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1101/2021 a Tribunalului București

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la 5 octombrie 2018 sub nr. x/3/2018, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate dreptul acestora de proprietate asupra terenului în suprafață de 200 mp, situat în str. (...), sector 2, ca efect al prescripției achizitive de lungă durată și să se constate dreptul de proprietate al reclamanților asupra construcției edificate pe acest teren. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1890 și art. 492 C. civ. de la 1864.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1101 din 2 iulie 2021, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București, ca neîntemeiată; a admis acțiunea formulată de reclamanții A, B, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și, pe cale de consecință, a constatat dobândirea în patrimoniul reclamantului A și al soției, B, decedată la 25 octombrie 2019, a dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului situat la adresa str. (...), sector 2, București, în suprafață de 304 mp și prin accesiune asupra construcțiilor edificate pe teren: locuință edificată în 1970 de 60,72 mp, garaj edificat în 1970 în suprafață de 26,25 mp și magazie edificată în 1970 în suprafață de 14,52 mp. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1788 A din 28 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1101/02.07.2021 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/3/2018, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C și A.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1788 A din 28 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Prin criticile formulate, recurentul a susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, prevăzute de art. 477, art. 646 și art. 680 C. civ., precum și de art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, și de art. 4 din Legea nr. 213/1998. Astfel, a susținut că, din simpla lectură a considerentelor hotărârii pronunțate – în special a paginilor 21, 22 și 23 – reiese, în opinia sa, o aplicare eronată a dispozițiilor art. 1837 C. civ. din 1864, precum și a art. 477, art. 646 și art. 680 actualul C. civ., texte care reglementează regimul averilor vacante și al bunurilor fără stăpân, precum și situația persoanelor decedate fără moștenitori, stabilind că aceste bunuri revin statului, în lipsa unor succesibili legali sau testamentari. De asemenea, a invocat o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 18/1991, republicată, respectiv ale art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1), în condițiile în care, în speță, litigiul nu vizează un bun fără stăpân. Prezumția reținută de instanța de apel, potrivit căreia imobilul ar aparține domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale în raza căreia se află, este, în opinia sa, complet nefondată. A mai arătat că, deși instanța de apel a făcut trimitere, în considerente, la Decizia nr. 24/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, atât timp cât, în cauză, nu s-a dovedit juridic că obiectul litigiului îl constituie un bun fără stăpân și, prin urmare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 477, art. 646 și art. 680 C. civ. de la 1864, recurentul apreciază că raportarea la aceste texte de lege – precum și la prevederile Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 213/1998 – este profund eronată, hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea greșită a acestor norme legale. Mai mult, a arătat că raționamentul instanței de apel, în sensul că recurentul-pârât ar fi „formulat o critică generică, neoferind spre analiza instanței de control judiciar o ipoteză juridică concretă care să combată raționamentul primei instanțe și să-i susțină teza lipsei de calitate procesuală pasivă", fiind nu numai nefundamentat juridic, dar și în totală contradicție cu conținutul efectiv al motivelor de apel ale pârâtului, în cuprinsul acestora fiind invocată nu numai nedovedirea calității de proprietar diligent al imobilului (adică a legitimării procesuale pasive), dar și neincidența în speță a prevederilor art. 477, art. 646 și art. 680 C. civ. de la 1864, precum și a prevederilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 și art. 18 din Legea nr. 215/2001. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru a fi analizată efectiv incidența sau neincidența textelor de lege menționate anterior în prezentul litigiu (respectiv, dacă în speță bunul este nu fără stăpân, și dacă Municipiul București are sau nu calitate de proprietar nediligent, neglijent și implicit, legitimare procesuală).

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 12 septembrie 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie (filele 1 și 2 din dosarul de recurs).

Procedura de filtru Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reținut că recursul este declarat în termen și este legal timbrat. Totodată, s-a reținut că urmează a se aprecia asupra încadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Raportul întocmit în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost comunicat părților la 19 martie 2024. Nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți C și A au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Nu a fost depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Pentru examinarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care recurentul-pârât și-a întemeiat memoriul de recurs - aplicarea greșită a normelor de drept material incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios - Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei reținute de instanțele de fond. Prin demersul lor judiciar, intimații-reclamanți au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să le constate dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 200 mp situat în str. (...), sector 2 ca efect al prescripției achizitive de lungă durată, și să se constate și dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe acest teren. Potrivit situație de fapt, reținută de instanțele de fond, în baza probatoriului administrat, D și E au declarat că vând lui A, prin chitanță sub semnătură privată, întocmită la 1 martie 1972, o construcție casă, compusă din 4 camere și magazie executată din paiantă și ridicată până la acoperiș situată în București, str. (...). Reținând că înscrisul sub semnătură privată face dovada preluării posesiei în privința imobilului în litigiu, dovadă coroborată cu celelalte probatorii administrate, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, precum și cele pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului construcție prin efectul accesiunii, astfel că acțiunea formulată trebuie admisă, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General. Prin decizia recurată, instanța de apel a confirmat soluția pronunțată de prima instanță. Criticile de nelegalitate invocate de către recurentul-pârât Municipiul București se încadrează, deopotrivă, în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează calitatea procesuală pasivă a acestuia (lipsa calității de proprietar nediligent), fiind învederată aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 477, art. 646, art. 680, art. 1847 și art. 1890 C. civ. de la 1864, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998. Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate, instanța de apel făcând o interpretare și o aplicare corectă a dispozițiilor legale de drept procesual și material. Astfel, prin calitate procesuală pasivă se înțelege existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., „calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”. Întrucât reclamantul este cel care declanșează procedura judiciară, îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea pârâtului, obligație ce își are temeiul în art. 194 lit. c) și d) C. proc. civ., care prevede că cererea trebuie să cuprindă, printre altele, obiectul, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică și îndreptățirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât. Pe de altă parte, uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra unui imobil de către persoana care-l posedă, este și o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de neglijență, a delăsat bunul un timp îndelungat, conducând la recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate create în persoana posesorului, care se comportă ca proprietar al bunului. Tocmai de aceea, în cazul acțiunilor ce au ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă aparține, în mod firesc, persoanelor care au în proprietate terenul posedat de reclamant. Însă, în situația în care nu poate fi identificată o persoană fizică/juridică care să justifice existența dreptului de proprietate asupra bunului, calitatea procesuală pasivă trebuie să fie recunoscută unității administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul. Contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că este legală soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, având în vedere că, în baza probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, nu rezultă că există o persoană care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, context în care se justifică legitimarea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul. Aceasta întrucât, astfel cum a reținut instanța de apel, în urma unui amplu probatoriu administrat, la nivelul anului 1986 în evidențele cadastrale apărea ca fiind posesor de parcelă numita F, care a declarat organului fiscal că a fost proprietar în strada (...) fundătura (...) asupra unui teren de 400 de mp, din care a vândut numitului G 200 mp prin chitanță sub semnătură privată, rămânând cu suprafața de 200 mp care, la nivelul 1971, era ocupat de proprietar. Cu toate acestea, din coroborarea probelor de la dosar, această persoană, F, nu a fost identificată ca având calitatea de proprietar al imobilului în niciun alt înscris sau declarație de martori. Din această perspectivă, sunt aplicabile în cauză următoarele considerente relevante ale deciziei nr. 24 din 3 aprilie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: „80. Verificând practica instanțelor de la nivelul întregii țări, în legătură cu problema de drept generată de aplicarea dispozițiilor legale evocate, se constată că există o jurisprudență consistentă, pronunțată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1845 și art. 1847 C. civ. 1864, atât în cauzele în care demersul judiciar a fost demarat sub imperiul Codului de procedură civilă 1865, dar și recent, potrivit noii reglementări, art. 36 C. proc. civ., chestiunea de drept supusă analizei nefiind nouă, ci una care transcende în timp, chiar dacă jurisprudența la care s-a făcut trimitere nu este unanimă (…) 86. Din examenul jurisprudențial al hotărârilor selectate de curțile de apel rezultă că, în proporție considerabilă, opinia instanțelor este că, atât timp cât nu există alte persoane care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripția achizitivă, se consideră că nemișcătorul aparține domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale, din raza imobilului, care are calitate procesuală pasivă. 87. Ca atare, în majoritatea spețelor examinate s-a decis că, în condițiile în care nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existența unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleași condiții ca și atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moștenitori, iar succesiunea este vacantă. 88. Au fost invocate prevederile art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care stabilesc în mod expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moștenitori, precum și cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 și art. 680 C. civ. de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială. 89. S-a reținut că, în această situație particulară a inexistenței unei persoane care să revendice drepturi asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, a respinge acțiunea în constatarea uzucapiunii pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de capacitate procesuală pasivă ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care, se arată, chiar Curtea Europeană a reținut existența unui drept protejat de Convenție, din situații de fapt, cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice. (…) 91. În raport cu constatările expuse rezultă că problema de drept care face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecății pe rolul instanțelor, context în care existența unei practici cristalizate în timp a instanțelor, cât și orientarea majoritară a jurisprudenței spre o anumită interpretare a textelor analizate determină ca problema de drept examinată să își piardă caracterul de noutate. (…) 99. Așa cum s-a arătat în cele ce precedă, soluționarea excepției referitoare la calitatea procesuală pasivă a celui căruia i se opune prescripția achizitivă este determinată de probele administrate în cauză, prin care instanța stabilește care este situația juridică a imobilului ce face obiectul litigiului, respectiv dacă proprietarul extratabular ori moștenitorii acestuia sunt cunoscuți ori ne aflăm în situația unui proprietar necunoscut, decedat, sau a unei succesiuni vacante, caz în care instanța astfel învestită apreciază asupra aplicabilității dispozițiilor legale mai sus invocate.” Ca atare, este admis, în jurisprudența consolidată a instanțelor, faptul că, în împrejurări de fapt anume probate, poate avea calitate procesuală pasivă și „aparentul adevărat proprietar” ori unitatea administrativ-teritorială de la locul situării imobilului litigios, ca subiect de drept privat, atunci când nu s-a putut identifica adevăratul proprietar. Aceasta întrucât, în măsura în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unității administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său. Potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, în măsura în care nu se face dovada apartenenței bunului la domeniul public, acesta se consideră că face parte din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, iar art. 5 alin. (2) din aceeași lege prevede că dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel. Drept urmare, instanța de apel a reținut, în mod corect, că neexistând un proprietar care să invoce un titlu de proprietate asupra terenului, se poate considera că bunul este fără stăpân și că a intrat în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, în temeiul prevederilor art. 477 coroborate cu cele ale art. 646 C. civ. și ale art. 26 din Legea nr. 213/1998. În prezenta cauză, situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, pe baza unui amplu probatoriu, relevă că situația terenului în litigiu corespunde ipotezei legale ce privește terenul ca bun fără stăpân, neexistând nicio persoană fizică sau juridică care să exhibe un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu, pentru care în mod justificat, sub imperiul jurisprudenței naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune ca dreptul de proprietate privată rezultat din situații de fapt persistente în timp să poată fi recunoscut în procesul de uzucapiune, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială. În condițiile în care nici recurentul-pârât nu a identificat un proprietar al terenului în litigiu, mulțumindu-se să invoce că nu el este proprietarul, nu s-ar putea imputa intimaților-reclamanți sau instanței de judecată lipsa de diligență în identificarea proprietarului și, pe cale de consecință, nu se poate exclude caracterul imobilului de „bun fără stăpân”. Contrar susținerilor recurentului, în cadrul silogismului judiciar instanța de apel a realizat cuvenita și necesara interpretare corelată a dispozițiilor art. 477 C. civ. din 1864, potrivit cu care „Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”, cu cele stipulate în Legea nr. 213/1998, mai exact în art. 25 „În accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 C. civ., se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, după caz” și art. 4 „Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată”. Așadar, întrucât în evidențele oficiale ale recurentului-pârât și ale celorlalte instituții nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București și există prezumția că face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, recurentul pârât Municipiul București este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reținerea calității procesuale pasive a acestuia. Altminteri, s-ar putea ajunge, în situațiile particulare a inexistenței unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, la respingerea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive, deși sunt îndeplinite condițiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam), ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut existența unui drept protejat de Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situații de fapt cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din decizia nr. 24/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul, ca nefondat.