ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 701/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, reclamanta A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primar general, să se constate dobândirea dreptului de proprietate, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, reglementată de dispozițiile art. 1890 C. civ. din 1864, asupra imobilului compus din teren în suprafață de 1040 mp și a construcțiilor existente pe teren, în suprafață de 919 mp, situate în București, str. x.

Prin Sentința nr. 1659 din 2 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București și a respins acțiunea în contradictoriu cu acest pârât. A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta A. SA, formulând următoarele critici subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

- În mod greșit instanța de apel a validat soluția primei instanțe, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primar general, în condițiile în care această autoritate a fost chemată în judecată în calitate de titular al patrimoniului imobiliar, în considerarea regimului juridic al terenului în suprafață de 1.040 mp și al construcției aflate pe acesta, imobile al căror proprietar nu este cunoscut. Astfel fiind, regimul juridic al imobilului este asemănător celui în care proprietarul a decedat, fără moștenitori, iar succesiunea acestuia este vacantă, fiind incidente din această perspectivă, dispozițiile art. 477 C. civ., art. 1864 și respectiv, ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care fac referire la faptul că bunurile aflate într-o astfel de situație trec în proprietatea statului.

Mai mult, în cauză operează puterea de lucru judecat a Sentinței nr. 114 din 1 februarie 2016 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei sector 5, motivat de faptul că aceasta are asupra imobilului doar un drept de administrare, iar din perspectiva Legii nr. 215/2001 și a Legii nr. 213/2008, drepturile proprii pot fi invocate numai de către unitățile administrative, respectiv comune, orașe sau municipii.

- Cu privire la fondul pricinii, s-a susținut că decizia instanței de apel este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1847 și 1890 C. civ., respectiv respingerea apelului reclamantei s-a realizat pe aspecte ce exced situației de fapt și de drept deduse judecății, instanța înțelegând să reitereze aceleași considerente reținute de către tribunal, fără să analizeze în mod corespunzător toate probele administrate.

S-a arătat că, în mod nejustificat, instanța de apel a înlăturat toate susținerile și apărările reclamantei, reținând, în mod eronat, că în cauză nu sunt îndeplinite cazurile de intervertire a detenției precare reglementate de art. 1858 C. civ.

De asemenea, s-a susținut că nu au fost analizate criticile raportat la dispozițiile legale imperative incidente în cauză, precum și la documentele administrate în probațiune, potrivit cărora aceasta exercită asupra imobilului o posesie utilă, de bună credință, publică și sub nume de proprietar, pe o perioadă de peste 70 de ani.

În justificarea acestei susțineri, recurenta a reiterat aspectele de fapt prezentate în etapele procesuale anterioare cu privire la antecesoarele sale și la actele care atestă regimul juridic al imobilului în litigiu.

S-a arătat că în mod eronat instanțele anterioare au reținut că reclamanta ar avea doar calitatea de detentor precar deoarece, pe de o parte, niciunul dintre pârâți nu a depus probe din care să rezulte că aceasta ar fi exercitat asupra imobilului doar o detenție precară, iar pe de altă parte, au fost ignorate dovezile, înscrisurile și depozițiile de martori care atestă că asupra imobilului au fost efectuate lucrări de reparații capitale, de întreținere, au fost achitate taxe și impozite, reclamanta comportându-se ca un adevărat proprietar, iar nu ca un detentor precar, astfel că în cauză sunt îndeplinite și dovedite condițiile uzucapiunii.

Toate înscrisurile administrate demonstrează faptul că reclamanta a posedat imobilul nu în calitate de detentor precar, ci de adevărat proprietar, o dovadă în acest sens fiind și somația prin care Municipiul București a atenționat-o ca în conformitate cu HCGMB nr. 180/2017, privind instituirea unor obligații ce revin instituțiilor publice, agenților economici și cetățenilor, să efectueze lucrări de reparații și întreținere asupra imobilului, or, pentru a efectua astfel de lucrări, este nevoie de autorizații conform Legii nr. 50/1991, autorizații care nu se eliberează decât proprietarilor.

S-a susținut că atât prima instanță cât și cea de apel au apreciat fără temei că A. SA ar fi exercitat în mod discontinuu, neregulat posesia asupra imobilului, pentru simplul motiv că de-a lungul timpului, antecesorii reclamantei au purtat diferite denumiri juridice, fiind supusă mai multor reorganizări și restructurări.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Municipiul București, prin Primar general a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat, a acestuia.

Recurenta-reclamantă, prin răspunsul la întâmpinare a solicitat respingerea excepțiilor invocate, arătând că recursul a fost declarat în termen, este motivat conform legii și este întemeiat.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 12 februarie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, constatând neincidența excepțiilor invocate prin întâmpinare și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 11 martie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea unei greșite determinări a cadrului procesual subiectiv prin constatarea lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, este lipsită de temei.

Contrar aprecierii recurentei, în analiza poziției procesuale a acestui pârât, instanțele fondului au avut în vedere tocmai situația juridică a imobilului, obiect al uzucapiunii.

Astfel, în condițiile în care bunul a fost preluat prin efectul naționalizării, el a devenit proprietate de stat (conform art. 6 din Legea nr. 119/1948), fiind înregistrat ca atare în evidențele cadastrale.

Or, proprietatea de stat este distinctă de cea a unităților administrativ-teritoriale (care au un patrimoniu propriu de bunuri ce pot aparține deopotrivă domeniului public sau privat al acestora).

De aceea, în litigii în care se dispută dreptul de proprietate asupra unor bunuri care figurează proprietate de stat, acesta participă în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, având ca reprezentant Ministerul Finanțelor Publice (cu rezerva situației în care legea stabilește un alt organ în acest sens), așa cum rezultă în mod expres din dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., text a cărui aplicare corectă la speță au făcut instanțele.

Susținerea recurentei conform căreia regimul juridic al imobilului obliga instanța să-l asimileze situației bunurilor aparținând succesiunilor vacante este lipsită de temei, câtă vreme pe situația de fapt a rezultat fără dubiu că imobilul a fost naționalizat, devenind ca atare proprietate de stat și fiind dat inițial, în administrarea Ministerului Minelor și Petrolului, apoi în administrarea mai multor întreprinderi socialiste de stat, al căror succesor final s-a pretins reclamanta.

Nici trimiterea pe care o face recurenta la dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 ("terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor") nu este de natură să-i susțină critica de nelegalitate, câtă vreme la data intrării în vigoare a acestui act normativ imobilul nu se afla în administrarea primăriei pentru a face aplicabilă ipoteza normei și a se considera că de la acel moment bunul a devenit proprietatea unității administrativ-teritoriale, întrucât figura proprietate de stat, prin efectul naționalizării

Este eronată, de asemenea, susținerea conform căreia chestiunea calității procesuale a Municipiului București ar fi fost dezlegată cu puterea lucrului judecat într-un alt litigiu, conform Sentinței nr. 114 din 1 februarie 2016 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ale cărei efecte s-ar opune unei altfel de aprecieri în prezenta cauză.

În realitate, conform sentinței menționate, într-o acțiune vizând uzucapiunea asupra aceluiași imobil, îndreptată de reclamantă împotriva Unității Administrativ-Teritoriale sector 5, instanța a stabilit lipsa calității procesuale a acestei pârâte, astfel încât acest aspect, care a făcut obiect al dezbaterii în respectivul proces este cel înzestrat cu efectul autorității de lucru judecat, iar nu împrejurări care nu au constituit obiect de analiză și cercetare (Municipiul București nefigurând ca parte în acel litigiu pentru a i se opune dezlegările jurisdicționale din acea cauză).

- Criticile deduse judecății cu privire la fondul litigiului sunt, de asemenea, neîntemeiate, recurenta nedemonstrând încălcarea normelor de drept material aplicabile (art. 1847 - 1890 C. civ.), pentru a atrage incidența motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, fără a se putea proceda la o reevaluare a probelor și a situației de fapt - prezentate de reclamantă în memoriul de recurs în mod neprocedural, specific unei căi devolutive de atac - Înalta Curte constată că sub aspectul legalității soluției se contestă existența unei detenții precare, întrucât niciunul dintre pârâți nu a prezentat vreun contact de închiriere și în același timp, a rezultat că reclamanta a efectuat lucrări de reparații capitale asupra imobilului, de întreținere, a achitat taxe și impozite, ceea ce înseamnă că s-a comportat ca un proprietar, iar nu ca un detentor precar.

Susținerile recurentei sunt eronate, în condițiile în care calitatea de detentor precar nu poate fi dedusă doar dintr-un contract de locațiune pentru a se putea pretinde că în absența depunerii acestuia nu este dovedită detenția precară.

În realitate, detenția precară presupune, în termenii art. 1853 C. civ., exercitarea de acte asupra unui bun al altuia, altfel decât sub nume de proprietar (enumerarea din text "în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc", fiind una exemplificativă), ceea ce este relevant sub aspectul elementului psihologic sau intențional fiind lipsa de manifestare a pretenției de a-și apropria bunul ca proprietar.

În speță, lipsa acestui element volitiv (animus sibi habendi) a fost determinată în mod corect de către instanțe raportat la situația juridică a imobilului - ce făcea obiectul unui drept de administrare directă, care nu permitea de altfel, în regimul politico-juridic anterior, o manifestare de voință în sensul transformării dreptului de proprietate de stat într-un altfel de drept (față de caracterele juridice recunoscute, illo tempore, proprietății socialiste de stat, ca fiind inalienabilă, imprescriptibilă achizitiv, insesizabilă și ca atare, nesusceptibilă de a i se opune uzucapiunea).

De asemenea, faptul că reclamanta a făcut dovada plății de taxe și impozite, inclusiv a reparațiilor de după cutremurul din 1970, nu demonstrează existența unei posesii utile, sub nume de proprietar și nici un caz de intervertire a precarității în posesie utilă.

Aceasta întrucât plata impozitelor și a taxelor putea fi efectuată de oricine în numele proprietarului, înregistrarea în evidențele fiscale a reclamantei realizându-se pe baza unor simple declarații (conform Direcției de Impozite Locale sector 5) și înscriindu-se în exercițiul dreptului de administrare (care presupunea și achitarea sarcinilor corespunzătoare bunului dat în administrare).

Mai mult, sub acest aspect, examinând probele administrate, instanța de apel a constatat că înscrierile fiscale au fost efectuate în perioada 1983 - 1985 sub numele Ministerului Petrolului și al Ministerului Resurselor Industriei, abia în anul 1996, conform Protocolului nr. 8454 din 13 august 1996, comunicându-se că imobilul trece în patrimoniul A. SA.

Or, în acest context factual, în care în evidențele fiscale asupra proprietății imobiliare figurau organe ale statului - ale administrației centrale de stat - reclamanta nu poate pretinde că își manifestase voința neechivocă de a poseda bunul sub nume de proprietar (separat de împrejurarea că exista o imposibilitate juridică obiectivă, așa încât până în anul 1990 o astfel de manifestare nici nu era posibilă, față de formele recunoscute ale proprietății).

La fel, nu poate valora intenție de a poseda sub nume de proprietar sau de a interverti detenția în posesie utilă, împrejurarea că reclamanta a efectuat acte de consolidare, reparații, întreținere, inclusiv după cutremurul din 1977.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, astfel de acte nu sunt veritabile acte de rezistență la exercițiul dreptului titularului, cărora să li se poată da valoarea juridică recunoscută de art. 1858 alin. (1) pct. 2 C. civ., așa încât posesia care nu fusese exercitată sub nume de proprietar până la acel moment să se poată transforma într-o posesie utilă.

Separat de împrejurarea, menționată anterior, că până în anul 1990 astfel de acte de rezistență nu puteau fi făcute în contra titularului dreptului de proprietate de stat, ele oricum, se înscriau în exercițiul dreptului de administrare (nefiind lucrări care să poată fi realizate doar de titularul dreptului de proprietate ci dimpotrivă, fiind în sarcina celui care are în administrare bunul).

Mai mult, recurenta însăși arată că a fost somată de către Municipiul București, ca în îndeplinirea obligațiilor ce le revin tuturor agenților economici, să efectueze reparația și întreținerea imobilului deținut.

Or, efectuarea unor astfel de lucrări la solicitarea autorității administrative locale nu înseamnă decât respectarea unor norme și a unei conduite impuse, nicidecum o manifestare voită, neconstrânsă, în calitate de proprietar.

Susținerea că pentru efectuarea unor astfel de lucrări este nevoie de autorizații, conform Legii nr. 50/1991, iar aceste autorizații s-ar elibera, cum pretinde recurenta, numai proprietarilor de imobile, nu demonstrează posesia utilă și nici faptul că reclamanta era considerată proprietar de către terți.

Pe de o parte, pentru că actul normativ menționat nu prevede, cum greșit se susține, emiterea de autorizații pentru executarea unor astfel de lucrări numai pe numele proprietarilor de imobile, ci oricărui titular al unui drept real (art. 1 din Legea nr. 50/1991), iar dreptul de administrare este un astfel de drept real, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, somația făcută către o persoană pentru reabilitarea imobilului nu poate reprezenta, în sine, o dovadă a dreptului de proprietate pentru destinatarul respectivei notificări ci, cel mult, o prezumție simplă de proprietate, supusă ca orice prezumție de această natură, dovezii contrare (care, în speță, s-a făcut în sensul demonstrării unei detenții precare inapte să ducă la dobândirea proprietății).

- Este eronată, de asemenea, susținerea recurentei conform căreia instanța de apel ar fi reținut un viciu al posesiei dedus din discontinuitatea acesteia pe motiv că de-a lungul timpului antecesorii acesteia ar fi purtat mai multe denumiri, ca urmare a reorganizării și restructurării.

În realitate, instanța de apel a reținut, în mod corect, că antecesoarele reclamantei n-au putut poseda bunul sub nume de proprietar câtă vreme dreptul de administrare operativă de care beneficiau, illo tempore, unitățile socialiste, era unul corespunzător proprietății de stat și ca atare, dat fiind regimul juridic al acestei forme de proprietate, exercitarea dreptului nu se putea face decât în limitele recunoscute, în numele și pentru proprietatea de stat (deci o posesie pentru altul).

În acest context, fără a se putea ignora cadrul politic și juridic în care a început și apoi, a avut loc deținerea bunului, s-a făcut în mod corect aplicarea prezumției reglementate de art. 1855 C. civ., conform căruia "Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este proba contrarie".

Or, în speță, o astfel de probă nu s-a putut face cel puțin până la nivelul anului 1990, până când a subzistat imposibilitatea juridică a deținerii bunului sub nume de proprietar, în calitate de titular al unui drept de administrare directă corespunzător dreptului de proprietate de stat.

Așadar, conform celor arătate anterior, instanța de apel nu a reținut o discontinuitate a posesiei ca impediment la dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripției achizitive, ci lipsa elementului intențional, psihologic (animus sibi habendi) dat de regimul juridic al proprietății la epoca deținerii bunului, care să o facă aptă, prin stăpânirea în termenul prevăzut de lege, să ducă la transformarea posesiei (în realitate, detenție precară) ca stare de fapt, într-o stare de drept în favoarea reclamantei.

În consecință, instanțele de fond au pronunțat o decizie legală atunci când au constatat că, nefăcându-se dovada unei posesii utile de către reclamantă, aceasta nu poate pretinde cu temei că a devenit proprietar urmare a efectului achizitiv al stăpânirii bunului înăuntrul termenului prescris de dispozițiile art. 1890 C. civ.

Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, urmând să fie respins recursul și menținută decizia legală a instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. SA împotriva Deciziei nr. 698 A din 7 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 martie 2020.

GGC - LM