Decizia nr. 2283/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva deciziei nr. 559/2022 a Curții de Apel Iași

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la 29 aprilie 2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de vânzare-cumpărare, cu privire la apartamentul situat în municipiul Iași, județul Iași. Prin cererea modificatoare depusă la 27 ianuarie 2022, reclamantul a arătat că obiectul acțiunii este rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.07.2019.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1547/16.06.2022, Tribunalul Iași a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 559 din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul, a anulat sentința civilă nr. 1547/2022 din 16 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă și, rejudecând fondul, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.07.2019, a obligat pârâta să plătească reclamantului diferența de avans, în sumă de 465,09 euro, în echivalent RON calculat la cursul BNR din ziua plății, a obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare, calculată la suma achitată cu titlu de avans, în cuantum de 11.500 euro, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.250 RON cu titlu de daune-interese, a obligat pârâta să achite reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma totală de 16.030 RON, reprezentând 11.038 RON, cheltuieli de judecată de la instanța de fond (taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat) și 4.992 RON, cheltuieli de judecată din apel, (taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat).

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii, la 20 februarie 2023, a declarat recurs pârâta solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând respingerea apelului ca nefondat În susținere, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 1.276 din C. civ., sens în care a învederat următoarele argumente: Raportat la clauza de dezicere stipulată în antecontract, instanța de apel treabuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 1.276 alin. (4) din C. civ., iar nu pe cele ale alin. (1), întrucât părțile au convenit să deroge de la reglementarea de principiu că denunțarea se poate realiza până la executarea contractului, clauza de dezicere putând fi calificată drept o "convenție contrară", în sensul art. 1.276 alin. (4) din C. civ., părțile convenind să nu condiționeze sau să limiteze în timp dreptul promitentei-vânzătoare de a denunța unilateral antecontractul. Doar o obligație ajunsă la scadență poate fi considerată ca neexecutată. Or, a interpreta că manifestarea de voință de a nu respecta obligația să fie anterioară exigibilității acesteia, înseamnă a goli de sens și de efecte juridice chiar clauza contractuală de dezicere, astfel cum a fost convenită de părți. Părțile au convenit dreptul promitentului-vânzător de a proceda la rezoluțiunea unilaterală, în situația în care antecontractul nu se execută din cauza acestuia, iar voința părților nu este condiționată de un termen sau de o condiție, putând fi exercitată oricând pe durata existenței contractului, nu doar până la data stabilită pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale. În mod greșit instanța de apel a apreciat că se solicită în cauză să se constate efectul unei rezoluțiuni unilaterale în urma transmiterii notificării și a constatat că nu poate produce efecte nici ca rezoluțiune unilaterală. Din conținutul acestui înscrisului intitulat "declarație unilaterală de rezoluțiune", rezultă că este emis în aplicarea clauzei de dezicere convenită de părți, iar nu ca efect al unei neexecutări culpabile din partea promitentei-cumpărătoare. Instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normei cuprinse la art. 1.276 alin. (1) din C. civ., apreciind că noțiunea de "executare a contractului" din conținutul textului de lege este echivalentul exigibilității obligației de a transmite proprietatea asupra imobilului ce face obiectul antecontractului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 27 aprilie 2023, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că decizia recurată este legală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia civilă recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, învederând că, raportat la clauza de dezicere stipulată în antecontract, instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 1.276 alin. (4) din C. civ., iar nu pe cele ale alin. (1), întrucât părțile au convenit să deroge de la regula că denunțarea se poate realiza până la executarea contractului, clauza de dezicere putând fi calificată drept "o convenție contrară", în sensul dispozițiilor art. 1.276 alin. (4) din C. civ., părțile convenind să nu condiționeze sau să limiteze în timp dreptul promitentei-vânzătoare de a denunța unilateral antecontractul. Înalta Curte constată că motivul de casare este nefondat. Potrivit prevederilor art. 1.276 alin. (1) din C. civ.: "(1) Dacă dreptul de a denunța contractul este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început. (2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare. (3) Dacă s-a stipulat o prestație în schimbul denunțării, aceasta produce efecte numai atunci când prestația este executată. (4) Dispozițiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenție contrară." Instanța de apel a reținut că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 1.276 alin. (1) din C. civ., conform cărora dreptul de a denunța unilateral contractul este recunoscut părții, în contractele cu executare uno ictu, atât timp cât executarea nu a început. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut în mod corect că notificarea nr. x/19.04.2021 privind "declarația unilaterală de rezoluțiune a contractului" nu este aptă a produce niciun efect juridic, fiind emisă după împlinirea termenului stabilit de către părți pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică și ulterior datei de 8 aprilie 2021, când intimatul-reclamant a notificat-o, prin intermediul executorului judecătoresc, în vederea executării obligațiilor asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare. Nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte, în sensul că acea clauză de dezicere poate fi calificată drept o "convenție contrară", în sensul art. 1.276 alin. (4) din C. civ., și că părțile au convenit să nu condiționeze sau să limiteze în timp dreptul promitentei-vânzătoare de a denunța unilateral antecontractul. Aceasta, întrucât art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 nu mai cuprinde motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, care avea în vedere ipoteza în care "instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia", astfel că nu poate fi cenzurată modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauzele contractuale, neputându-se reține de instanța de recurs că părțile ar fi inserat în cuprinsul antecontractului o "convenție contrară", în sensul dispozițiilor art. 1.276 alin. (4) din C. civ. În altă ordine de idei, instanța de apel a reținut în mod corect că notificarea nr. x/19.04.2021 nu poate produce efecte ca rezoluțiune unilaterală, din moment ce tocmai recurenta-pârâtă este partea care nu și-a executat obligația asumată prin antecontractul de vânzare-cumpărare, iar art. 1.552 din C. civ. stipulează că "rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului, atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere". De altfel, astfel cum rezultă din conținutul clauzei convenite inserate la paragraful 6 de la pagina 3 a antecontractului de vânzare-cumpărare, dreptul de a cere rezoluțiunea unilaterală a antecontractului, în situația neîndeplinirii obligațiilor asumate de B. S.R.L., aparține promitentului-cumpărător, adică intimatului-reclamant A.. În acest context, instanța de apel a reținut corect că partea care refuză executarea propriei obligații, odată expirat termenul convenit, este recurenta-pârâtă, astfel că aceasta nu poate uza de clauza instituită la paragraful 6 de la pagina 3 a antecontractului. Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.