ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2112/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune a dreptului de exploatare a terenurilor cu vegetație forestieră autentificat sub nr. x/26.06.2013 de BNP C. și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 813/26 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Buzău, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă, în temeiul art. 19 alin 1 din O.U.G. nr. 51/2008, s-a dispus ca suma de 91.928 RON, în limita căreia reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar în baza încheierii din 08.01.2020, să rămână în sarcina statului și s-a luat act că intimatul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 2109 din 5 iulie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 813/26.11.2020, pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul B..

A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune a dreptului de exploatare a terenurilor cu vegetație forestieră autentificat sub nr. x/26.06.2013 de BNP C..

În temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat pe pârâtul B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 91.928 RON, către stat, reprezentând taxa de timbru în limita căreia reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar în baza încheierii din 08.01.2020 și la plata sumei de 24.737 RON către reclamantă, din care suma de 20.237 RON taxa judiciară de timbru și 4500 RON onorariu avocat la prima instanță.

În temeiul art. 482 raportat la art. 453 C. proc. civ., a obligat intimatul pârât la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 56.082,5 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel stabilită în sarcina apelantei.

Împotriva deciziei nr. 2109 din 5 iulie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs recurentul-pârât B., indicând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Susține că hotărârea recurată este lovită de nulitate absolută, întrucât în motivarea acesteia nu sunt evidențiate și apărările formulate de pârât prin întâmpinare, ceea ce contravine dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Arată că reclamanta și-a recalificat cererea de chemare în judecată direct în apel, instanța pronunțându-se asupra altor chestiuni decât cele care au făcut obiectul învestirii primei instanțe.

După expunerea pe larg a istoricului cauzei, pârâtul critică constatarea instanței de apel cu privire la motivul de apel în susținerea căruia reclamanta pretinde că la încheierea contractului de cesiune a dreptului de exploatare a terenurilor cu vegetație forestieră autentificat sub nr. x/26.06.2013 de BNP C. nu a existat consimțământul Obștii, dat fiind că nu a existat un mandat dat președintelui D. din partea Obștei pentru reprezentare la încheierea contractului de cesiune.

Susține că reprezentantul Obștii a avut mandate pentru încheierea actului notarial (așa cum în mod corect a reținut și BNP C. cu ocazia încheierii actului autentificat), Curtea reținând existența acestor acte, dar omițând analiza lor la stabilirea și aplicarea legii.

Astfel, eronat a reținut instanța de apel că în speță nu se aplică regulile de drept civil ce vizează depășirea limitelor mandatului, întrucât a existat un mandat dat președintelui D. din partea Obștei pentru reprezentare la încheierea contractului de cesiune în litigiu.

Reiterează faptul că la data de 15.06.2013 Consiliul Director al A. a adoptat Hotărârea nr. 2/15.06.2013, prin care îl împuternicește pe Președintele Obștii, numitul D., în vederea semnării Contractului de cesiune drept exploatare terenuri cu vegetație forestieră cu B., semnătura fiind opozabilă atât Consiliului Director, cât și membrilor Obștii. Astfel, față de dispozițiile art. 17 lit. b). raportat la art. 19 din Statut, s-a mandatat Președintele Obștii să semneze actul juridic a cărui nulitate se solicită a se constata în cauza de față, așa cum reține și instanța de apel.

Din procesul-verbal încheiat la data de 09.06.2013, cu prilejul Adunării Generale ordinare a A., reiese că în această adunare generală, la care au participat 44 de membri din totalul de 62, s-a supus aprobării spre vot inclusiv încheierea acestui contract ce face obiectul cauzei pendinte. În mod inexplicabil instanța de apel reține că nu s-ar fi expus suficient de clar și detaliat ce va conține contractul, în condițiile în care membrii au înțeles ceea ce aprobă și votează.

Rezultă incontestabil existența consimțământului, respectiv faptul că actul nr. 228/26.06.2013 autentificat de BNP C. a fost supus analizei și lecturării raportat la data la care av. E. a pus în discuția membrilor Obștii ce au constituit legal Adunarea Generală Ordinară în data de 09.06.2013 și a supus analizei, dezbaterii orale și votului legal al celor prezenți, încheierea Contractului cu pârâtul.

Instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile legale privind existenta consimțământului în încheierea valabilă a unui contract, reținând fără temei legal lipsa consimțământului la încheierea contractului.

Un al doilea motiv care susține nelegalitatea deciziei și casarea cu trimitere spre rejudecare este împrejurarea că hotărârea conține motive contradictorii, iar pe de altă parte nu este suficient motivată.

Instanța reține pe de o parte că există un mandat valabil al numitului D., subliniind caracterul valabil al reprezentării Obștii de către acesta cu referire la respectarea dispozițiilor statului, ale legii și ale Hotărârii Consiliului Director nr. 2/15.06.2013, și, pe de altă parte, că nu există nici mandat valabil și nici consimțământ, iar cele doua constatări sunt în mod evident contradictorii.

Consideră că, implicit, Hotărârea Adunării Generale din 15.11.2015 a A., prin care a fost împuternicit Comitetul director al A.. să renegocieze contractul de cesiune autentificat sub nr. x/26. 06.2013 de BNP C., precum și termenii contractului sinalagmatic de mandat remunerat nr. 1180/15.06.2008, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. x/24.11.2010, reprezintă o recunoaștere explicită și o acceptare a acestui contract.

Instanța de apel reține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1251 C. civ., potrivit cărora "contractul este anulabil când au fost nesocotite dispozițiile legale privitoare la capacitatea de exercițiu, când consimțământul uneia dintre părți a fost viciat, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege, art. 1.204 C. civ. conform căruia "consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză", respectiv dispozițiile art. 1309 C. civ., conform cărora nu produce efecte între reprezentat și terț un contract încheiat fără a avea împuternicire.

Susține că este evident că a existat mandat și împuternicire așa cum chiar instanța de apel însăși reține pe alocuri în considerente.

Instanța a nesocotit dispozițiile art. 1246 alin. (1) și (2) C. civ., întrucât a reținut în mod greșit că sunt absolute cauzele de nulitate invocate de apelanta reclamantă și le-a analizat ca atare, constatând nulitatea absolută, când, în realitate, cauzele de nulitate erau de nulitate relativă, cu consecința reținerii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Instanța de apel încalcă dispozițiile art. 1247 alin. (1) C. civ., întrucât reține faptul că în cauză nu este vorba de interes general, ci de interesul privat, particular al unei comunități restrânse care s-a constituit pentru a realiza un scop privat, exclusiv în beneficiul lor, profit provenit din exploatarea unor suprafețe de teren, după reconstituirea acestora.

Dispozițiile art. 1248 alin. (1) C. civ. prevăd că "Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil", ceea ce în mod evident atrage nulitatea relativă, norma de drept pe care trebuia să o fi analizat-o instanța de apel fiind cea specifică nulității relative, instituție incidență în cauză, neexistând un interes general, ci unul particular.

Recurentul evocă dispozițiile art. 1251 și 1252 C. civ. și arată că sancțiunea în ipoteza în care reclamanta apelanta și ar fi dovedit susținerile, nu ar fi fost nicidecum cea reținuta de instanță, ci nulitatea relativă, în raport cu care pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Consideră că instanța a nesocotit și aplicat eronat dispozițiile art. 1204 C. civ., caracteristicile consimțământului regăsindu-se în cauză.

Susține că a existat o cauză (motivul încheierii actului), aceasta fiind deopotrivă licită și morală în acord cu dispozițiile art. 1235 și art. 1236 C. civ.., nefiind incidentă o potențială fraudă la lege, fiind excluse de la aplicare dispozițiile art. 1237 C. civ.. sau art. 1238 C. civ.

Mai arată că instanța trebuia să se oprească doar la analiza valabilității contractului de cesiune a dreptului de exploatare a terenurilor cu vegetație forestieră autentificat sub nr. x/26.06.2013 de BNP C. prin prisma celor două motive de nulitate invocate, nu și la analiza valabilității celor hotărâte în Adunarea Generală, pentru că nu a fost învestită și cu o asemenea analiză. În atare condiții, atât timp cât nu s-a făcut dovada că Hotărârea adoptată la data de 09.06.2013 de către Adunarea Generală a membrilor Obștii ar fi fost desființată în vreo modalitate, aceasta evident că produce efecte în continuare.

Învederează că orice deficiență de consemnare și lipsă de precizie în redactarea documentelor întocmite cu ocazia ședințelor celor două organe de conducere ale Obștii nu poate fi imputată în nici un caz pârâtului terț, astfel că, dând eficiență principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria culpă și regulii de interpretare a actelor juridice conform căreia o situație îndoielnică profită celui care se obligă, urmează a considera că aprobarea a fost dată și în Adunarea Generală și în ședința Consiliului Director pentru încheierea contractului de cesiune a drepturilor de exploatare a cărui anulare se solicită în cauza de față.

Instanța de apel a ignorat faptul că nimeni nu-și poate invoca propria culpă și nu se poate prevala de aceasta, respectiv a încălcat consecințele juridice ce decurgeau din buna credință a pârâtului ca terț față de obște și interesele private ale acesteia.

Cât privește eventuale vicii de consimțământ, așa cum dispune art. 1251 C. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea relativă, iar nu nulitatea absolută, astfel cum pretinde reclamanta și instanța de apel.

Instanța de a apel a nesocotit dispozițiile juridice aplicabile, potrivit cărora A. este persoană juridică, fiindu-i aplicabile prevederile art. 187 și următoarele C. civ.

Din art. 218 și 219 C. civ., evocate de recurentul-pârât, rezultă că nevoia de protecție a terților prin asigurarea certitudinii raporturilor dintre aceștia și persoana juridică, prevalează față de eficacitatea eventualelor mijloace de protecție a acesteia din urmă împotriva abuzurilor sau neglijenței organelor proprii cu puteri de reprezentare. Instanța de apel a nesocotit aceste dispoziții legale, pronunțând o hotărâre cu încălcarea legii.

Susține că doar terții pot invoca faptul că hotărârile Adunării Generale ale Obștii care nu au fost înscrise în Registrul special ținut la grefa instanței nu produc efecte față de ei, nu și Obștea însăși. Drept urmare, președintele ar fi acționat în baza unor hotărâri luate în Adunarea Generală perfect legale, președintele Obștii fiind îndrituit să acționeze conform celor hotărâre în Adunarea Generală sau în Consiliul director.

Instanța de apel reține în mod contradictoriu, pe de o parte, că nu este relevantă valoarea contraprestațiilor, respingând probatoriul sub acest aspect, dar pe de altă parte menționează că, în speță, contractul are o cauză ilicită și imorală. Cauza ilicită a contractului a fost invocată raportat atât la un preț disproporționat, cât și la o pretinsă discrepanță enormă dintre cheltuielile efectuate pentru reconstituirea dreptului de proprietate privind terenurile Obștii, pe care Obștea o estimează la aprox. 198.000 euro, având în vedere valoarea de circulație a terenului, și suma pretinsă 2,3 milioane de euro.

Aceste susțineri au fost analizate de tribunal, fiind vădit în eroare instanța de apel când a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat asupra motivului de nulitate ce derivă din cauza ilicită.

Arată că, "contraprestația exorbitantă de 2,3 milioane de euro", despre care reclamanta afirmă că denotă cauza ilicită și imorală a contractului de cesiune a dreptului de exploatare autentificat sub nr. x/26.06.2013 la BNP C. nu a făcut obiectul acestui act, ci a contractului de mandat, a actelor adiționale și acordurilor ulterioare ce s-au încheiat cu privire la remunerația mandatarului. Or, acestea nu fac obiectul învestirii instanței în cauza de față și nici nu s-a dovedit că ar fi fost desființate pe vreo altă cale.

În atare condiții, argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de nulitate referitoare la discrepanța dintre prestații sunt străine contractului analizat. Tot străine contractului analizat sunt și aspectele referitoare la faptul că nici până astăzi pârâtul nu a făcut demersuri pentru reconstituirea, în favoarea Obștii, a diferenței de teren ce a existat în patrimoniul moșnenesc, după cum nu a făcut demersurile legale și necesare întregirii suprafeței deja reconstituite până la concurența totală de 499 ha, cât s-a retrocedat prin sentința civilă nr. 36/15.01.2008 a Judecătoriei Pătârlagele pronunțată în dosarul nr. x/2007.

Un alt argument care, în accepțiunea reclamantei, denotă caracterul ilicit și imoral al cauzei este acela că, pentru a obține profitul net preconizat, B. ar trebui să se "bucure" de dreptul de exploatare a masei lemnoase de pe aceste terenuri forestiere timp de 60 de ani, în acest sens fiind necesară distribuirea integral și exclusiv către B. a tuturor veniturilor, fără ca pentru Obște să se repartizeze ceva.

În speță, pentru a afirma că este ilicită și imorală cauza contractului de cesiune a drepturilor de exploatare a terenului forestier trebuie ca cele două părți care l-au încheiat, adică Obștea și B., să fi acționat cu scopul de a înlătura, pentru o perioadă foarte mare, de cea 60 de ani, membrii Obștii de la încasarea oricăror sume de bani din exploatarea terenurilor deținute sau de a cauza, în acest mod, încetarea persoanei juridice însăși. Or, nu rezultă ce a avut la bază instanța de apel, când a reținut că reclamanta, ca entitate juridică ce este parte în contract, a încheiat actul cu scopul eludării intereselor membrilor Obștii, respectiv pentru a-și provoca în acest mod propria desființare.

Potrivit art. 1239 alin. (1) C. civ., "contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută", iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că "existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară".

Prin urmare, cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei și, având în vedere că reprezintă un fapt juridic, este admisibil orice mijloc de probă. Astfel, sarcina probei incumba apelantei, care nu se poate baza pe simple afirmații, fiind necesar a dovedi atât intenția pârâților de a frauda legea, cât și procedeul fraudulos prin care au fost eludate dispozițiile legale imperative.

Evidențiază că în apel nu se pot invoca motive noi și arată că în mod nelegal instanța de apel a analizat motive neinvocate, pronunțând o hotărâre lovita de nulitate absolută.

Susține că se invocă lipsa calității de reprezentant a numitului D. în a semna în numele și pe seama Obștii Contractul de mandat neremunerat, contract care a fost supus aprobării în Adunarea Generală, care l-a mandatat pe Președintele D. să îl încheie, în nenumărate Adunări Generale manifestându-si acceptul, anterior și ulterior încheierii sale, cu privire la acest Contract de mandat. După executarea obligațiilor asumate prin acest mandat de către B., membrii obștii nu mai recunosc existența valabilă a mandatului, dar primesc efectele sale, după cum interesele personale ale membrilor sunt sau nu servite, în afara moralei și ordinii publice.

Mai arată că nulitatea relativă poate fi invocată doar în termenul general de prescripție.

Invocă dispozițiile art. 1270 și urm. C. civ.., referitoare la forța obligatorie a contractului, care devine legea părților la momentul încheierii sale.

Cauza ilicită ar fi, în opinia instanței, și aceea că cheltuielile efectuate nu s-ar ridica la valoarea celor avansate efectiv, estimate cel puțin la suma de 2.000 de Euro. Curtea omite că acest contract nu este unul de împrumut, ci unul nenumit, în cadrul căruia părțile și-au evaluat prestația în raport de anumite considerente și au convenit împreună să stabilească valoarea unei remunerații, nu să restituie un împrumut constând în sumele afectate onorariilor de avocați.

Apreciază că criticile formulate vizează modalitatea de executare a unui contract, nicidecum încheierea sa valabilă.

Instanța nu a făcut distincția legală între obiectul contractului și conținutul contractului, respectiv obiectul obligației, distincție care este necesară întrucât prima noțiune (obiectul contractului) reprezintă o operațiune juridică, în timp ce a doua noțiune este formată din ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, reglementate de dispozițiile art. 1272 C. civ.

Arată că motivele legate de valoarea patrimoniului obștesc raportat la obligațiile asumate, legate de disproporția contraprestațiilor și modalității de executare a contraprestațiilor prevăzută, deși sunt invocate de reclamantă ca ținând de sfera obiectului nedeterminat și ilicit, acestea ar putea să fie analizate cel mult sub aspectul leziunii în raport de dispozițiile art. 1221 C. civ.

În raport cu dispozițiile art. 1223 C. civ.., este cert că termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii în anulare, raportat la leziune, este prescris, întrucât s-a împlinit în termen de un an de la data încheierii contractului.

Invocă dispozițiile art. 1180 C. civ.. și arată că în speță este cert că aspectele legate de incapacitatea de a contracta a Obștii nu poate fi pusă în discuție, acestea neputând fi circumscrise acestei condiții de validitate a contractului.

Solicită admiterea recursului, desființarea deciziei atacate, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea cererii de chemare în judecată.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare în termen legal prin care a solicitat în principal să se constate nulitatea recursului având în vedere dispozițiile art. 489 C. proc. civ. și în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, conform art. 496 C. proc. civ.

Prin încheierea de dezbateri din data de 31 octombrie 2023, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă A., având în vedere că o parte din criticile dezvoltate în motivele de recurs pot fi circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Împrejurările de fapt esențiale ale litigiului, necesare pentru o analiză lămuritoare a motivelor de recurs, sunt cele reținute de primele instanțe pe baza probatoriilor administrate:

Astfel, Tribunalul a consemnat că "La data de 15.06.2008, între Obște, în calitate de mandant și B., în calitate de mandatar, a fost încheiat contractul sinalagmatic de mandat remunerat nr. 1180, conform căruia "B. era împuternicit să întreprindă și să execute, în numele și pe seama Obștii, orice fel de demers, solicitare sau acțiune în fața oricăror subiecte de drept în vederea soluționării tuturor cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea Obștii". B. era obligat să suporte toate cheltuielile legate de îndeplinirea mandatului iar în situația în care în urma tuturor demersurilor efectuate de B. se decidea reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui imobil, în favoarea Obștii era îndreptățit la o remunerație egală cu 10% din valoarea imobilului retrocedat, dar nu mai puțin de 3.000.000 euro."

De asemenea, s-a mai reținut în sentință că La data de 18.04.2010, Adunarea Generală a membrilor Obștii a adoptat o hotărâre prin care, pe de o parte, a aprobat ca 30% din valoarea terenurilor forestiere ce ar fi putut fi retrocedate Obștii, să fie alocată pentru acoperirea cheltuielilor și onorarea contractelor de mandat în vederea soluționării cu succes a cererilor de retrocedare formulate iar, pe de altă parte, a acordat puteri depline președintelui Obștii "pentru accelerarea demersurilor necesare soluționării cât mai rapide și favorabile a cererilor de retrocedare a patrimoniului moșnenesc".

Prin sentința civilă nr. 36/15.01.2008 pronunțată de Judecătoria Pătârlagele în dosarul nr. x/2007, definitivă, Obștea a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren cu vegetație forestieră, în suprafață de 499 ha situat pe raza com. Viperești, jud. Buzău, iar la data de 23.01.2013 hotărârea judecătorească a fost pusă în executare, în mod parțial, în sensul că Obștea a fost pusă în posesie asupra unui teren cu vegetație forestieră în suprafață de 440 ha din totalul de 499 ha situate în com. Viperești, jud. Buzău.

Prin Hotărârea adoptată la data de 09.06.2013 Adunarea Generală a membrilor Obștii a acordat puteri depline atât președintelui cât și Consiliului Director până la finalizarea procesului de retrocedare a terenurilor solicitate și a modificat statutul în sensul introducerii noțiunii de Președinte fondator în persoana numitului D..

Tot prin aceeași Hotărâre Adunarea Generala a membrilor Obștii a aprobat contractul de cesiune a dreptului de exploatare masă lemnoasă, conform pct. 2 din ordinea de zi a Adunării Generale și a Procesului-verbal încheiat cu acea ocazie.

Suplimentar, Curtea de apel a reținut că "La data de 15.06.2013 Consiliul Director al A. a adoptat Hotărârea nr. 2/15.06.2013, prin care îl împuternicește pe Președintele Obștii, numitul D., în vederea semnării Contractului de cesiune drept exploatare terenuri cu vegetație forestieră cu B., semnătura fiind opozabilă atât Consiliului Director, cât și membrilor A..

Astfel, față de dispozițiile art. 17 lit. b) raportat la art. 19 din Statut, s-a mandatat Președintele Obștii să semneze actul juridic a cărui nulitate se solicită a se constata în cauza de față."

Cu privire la motivul de nulitate invocat de reclamantă constând în lipsa consimțământului reclamantei la încheierea contractului de cesiune atacat, Curtea de apel a reținut că în cadrul Adunării Generale a membrilor Obștii din data de 09.06.2013, consimțământul celor care au adoptat hotărârea de aprobare a contractului de cesiune atacat pentru nulitate absolută a fost viciat, deoarece membrilor le-au fost prezentate două contracte de cesiune și nu au fost expuse suficiente împrejurări relevante cu privire la acestea, astfel încât nu au cunoscut pentru ce act juridic își exprimă acordul.

În cadrul considerentelor alocate motivului de nulitate constând în absența consimțământului, instanța de apel a mai evocat ca fiind aplicabile cauzei prevederile art. 1251, art. 1204 și art. 1309 C. civ. și a conchis:

"Aceasta întrucât reiese din probatoriul administrat că suntem în situația încheierii unei convenții în lipsa acordării unui mandat pentru încheierea ei, nicidecum de situația încheierii unei convenții cu depășirea limitelor puterii de reprezentare acordată, astfel cum în mod eronat a apreciat prima instanță."

Din aceste considerente rezultă, în esență, că instanța de apel a apreciat contractul de cesiune ca fiind lovit de nulitate absolută pentru motivul absenței consimțământului reclamantei la încheierea acestuia, concomitent cu reținerea exprimării unui consimțământ viciat în hotărârea Adunării Generale din data de 09.06.2013, cu argumentul necunoașterii cu precizie a condițiilor și efectelor contractului de cesiune a cărui adoptare s-a votat.

Acest raționament prezintă mai multe vicii de ordin logic și juridic, ce atrag temeinicia recursului sub aspectul greșitei aplicări și interpretări a normelor de drept substanțial aplicabile litigiului, dar conturează și indiciile unei motivări insuficiente și inadecvate a hotărârii, care nu este aptă a explica întrutotul și coerent dispozitivul hotărârii și care nu răspunde tuturor apărărilor pertinente ale recurentului pârât, formulate în apel pe calea întâmpinării.

În primul rând, se impune a sublinia că ambele instanțe au reținut că președintele obștii reclamante a fost împuternicit de Consiliul Director al entității pentru încheierea contractului de cesiune în discuție la data de 15.06.2023.

Fiind reținute și în decizia recurată normele din statutul reclamantei care abilitau Consiliul Director a împuternici orice persoană pentru a încheia acte juridice în numele său ("În exercitarea competenței sale, Consiliul Director...b) încheie acte juridice în numele și pe seama Obștei; ...e) poate împuternici orice persoană, inclusiv persoane care nu au calitatea de membru al obștei, pentru a încheia acte juridice în numele și pe seama persoanei juridice, sau pentru a îndeplini orice alte atribuții prevăzute în statut, sau stabilite de Adunarea generală."), și în absența vreunei dezlegări cu privire la valabilitatea și întinderea împuternicirii date de Consiliul Director, nu se identifică în considerentele hotărârii supuse controlului judiciar care este motivul pentru care, pe de-o parte, împuternicirea dată de Consiliul Director nu putea reprezenta o manifestare validă a consimțământului reclamantei la încheierea actului atacat, și pe de altă parte care era conexiunea juridică dintre hotărârea Adunării Generale din 09.06.2013 (care a aprobat încheierea contractului de cesiune) și cea a Consiliului Director din 15.06.2013 (care l-a împuternicit pe președinte să încheie același contract, în exercitarea atribuției sale statutare de a încheia acte juridice în numele și pe seama Obștii și de a împuternici orice persoană pentru a încheia acte juridice).

În alte cuvinte, Curtea de apel nu a explicat în cuprinsul deciziei care sunt motivele pentru care, de vreme ce Consiliul Director era abilitat de Statut atât a încheia acte juridice pe seama obștii, cât și a împuternici o persoană pentru încheierea actelor juridice (ceea ce a și făcut), era totuși necesar ca încheierea aceluiași act să fie aprobată și de Adunarea Generală și respectiv care sunt prevederile statutare sau legale care conduceau la necesitatea verificării consimțământului reclamantei la încheierea contractului de cesiune prin prisma hotărârii Adunării Generale din data de 09.06.2013.

În același timp, era necesar a se realiza o analiză a efectelor hotărârii din 09.06.2023 în privința aprobării contractului, coroborat cu conținutul concret al împuternicirii date președintelui la data de 15.06.2013, pentru a verifica dacă pentru contractul de cesiune în litigiu consimțământul a fost sau nu exprimat în ședința din data de 09.06.2013 și în acest caz care era în mod concret operațiunea ce urma a fi încheiată de președintele obștii ca urmare a mandatului acordat de Consiliul Director, respectiv dacă acesta urma a exercita în numele și pe seama reclamantei dreptul de a consimți la încheierea actului juridic sau urma doar să semneze înscrisul constatator ca reprezentant al reclamantei.

Conex, se constată că, astfel cum susține și recurentul, Curtea de apel a argumentat în mod contradictoriu chestiunea, reținând pe de-o parte existența împuternicirii date președintelui obștii și în același timp absența mandatului - conform sublinierii mai sus citate a Curții de apel - care conduce, în opinia instanței, la încheierea contractului de cesiune în absența unui mandat, deci fără consimțământ.

În al doilea rând, Înalta Curte observă că, deși în considerentele mai sus evocate ale Curții de apel se consemnează exprimarea de către Adunarea Generală a unui consimțământ viciat la aprobarea contractului de cesiune, fiind reținute chiar dispozițiile art. 1251 C. civ. - ce consacră sancțiunea nulității relative pentru vicierea consimțământului la încheierea actului juridic - această constatare se transpune în dispozitivul deciziei în nulitatea absolută a contractului de cesiune.

Or, calificarea naturii nulității ce afectează contractul de cesiune era relevantă în speță, deoarece prima instanță s-a abținut de la analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că a fost învestită cu o acțiune în nulitate absolută, ce nu ridică o problemă de prescripție și că nu putea realiza o recalificare a naturii nulității absolute invocate de reclamantă în nulitate relativă - ce deschidea calea invocării prescripției - astfel încât rejudecarea pricinii în apelul reclamantei păstra în discuție chestiunea prescripției, dar și a naturii nulității ce poate opera, apărări reiterate de pârât prin întâmpinarea depusă în calea de atac.

Or, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanța de apel era chemată a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat altă denumire; prin urmare, chiar dacă reclamanta a susținut că actele atacate sunt lovite de nulitate absolută, instanța era îndreptățită a proceda la recalificarea acestor susțineri, pentru ipoteza în care aprecia că sancțiunea ce intervine pentru încălcările invocate era nulitatea relativă.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă din nou că particularitățile principiului rolului activ, astfel cum sunt ele dezvoltate de art. 22 C. proc. civ., impun judecătorului calificarea corectă a faptelor deduse judecății, chiar împotriva unei denumiri greșite utilizate de reclamant, după o dezbatere corespunzătoare.

De aceea, chiar în prezența persistenței reclamantei în a susține nulitatea absolută, o concluzie în sensul incidenței unei nulități relative atrăgea după sine o recalificare a acțiunii și o judecată corespunzătoare acestei calificări.

Apare ca fiind contrară scopului reglementării cuprinse în art. 22 C. proc. civ. măsura respingerii acțiunii ca nefondate pentru ipoteza în care instanța ajunge la concluzia că nulitatea care poate opera are o altă natură decât cea invocată de partea care a învestit instanța; în realitate, respingerea exclusiv pe baza acestui argument (instanța consideră că acțiunea este una în nulitate relativă și pentru că reclamantul invocă exclusiv nulitatea absolută, cererea sa va fi respinsă) apare ca fiind un fine de neprimire, un motiv de inadmisibilitate a acțiunii - care însă nu a fost invocat ca atare și pus în discuția părților.

Or, în privința regimului juridic al nulității, părțile nu au un drept de dispoziție - raportat exclusiv la perspectiva caracterului absolut sau relativ - și, prin urmare, nici opțiunea reclamantului nu poate conduce la refuzul de a judeca.

Dimpotrivă, calificarea diferită de cea a reclamantului în ipoteza analizată trebuie să fie realizată de instanță, adusă la cunoștința părților, care pot formula apărările sau susținerile corespunzătoare în funcție de o atare calificare, iar cursul procesului urmează regulile specifice acelui tip de nulitate.

Legat de acest aspect, se impune a sublinia că acțiunea în constatarea nulității absolute, respectiv cea în declararea nulității relative nu sunt, per se, instituții juridice diferite, ceea ce le distinge fiind în esență condițiile concrete de invocare a nulității (calitatea procesuală activă) și regimul juridic diferit al prescriptibilității; față de părți însă, efectele admiterii acțiunii sunt aceleași și distincția care valorifică teza unui altra petita este artificială și nejustificată.

În consecință, la rejudecarea ce se va dispune Curtea de apel va avea sarcina de a identifica în mod corect motivul de nulitate adecvat potrivit susținerilor reclamantei, de a califica natura acesteia prin aplicarea corectă a normelor de drept substanțial ce îl guvernează și totodată de a lua în examinare, dacă va fi cazul, excepția prescripție dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul recurent și nesoluționată.

Succesiv operațiunilor de identificare a motivului de nulitate și al normelor legale aplicabile, inclusiv sub aspectul naturii nulității, se impune a lămuri dacă vicierea consimțământului membrilor obștii la data de 09.06.2013 este o chestiune care are aptitudinea de a afecta validitatea contractului de cesiune încheiat ulterior, semnat în numele reclamantei de președintele mandatat în acest sens de Consiliul Director.

O atare necesitate apare pentru că, deși se reține că în ședința din 09.06.2013 consimțământul la încheierea contractului de cesiune dat de membrii obștii reclamante a fost viciat - se poate deduce implicit, în absența unor detalii în decizie, că el a fost afectat de viciul erorii - nu se specifică cu claritate care este motivul de nulitate absolută ce afectează contractul de cesiune, de vreme ce vicierea consimțământului este un motiv de nulitate relativă și privește Hotărârea adoptată la 09.06.2013, iar instanța nu a reținut decât dispozițiile art. 1251 C. civ. în privința nulității - caz de nulitate relativă.

Legat de acest aspect, instanța de apel nu a explicat nici cum a ajuns la concluzia inexistenței mandatului celui care a semnat contractul de cesiune în numele reclamantei - el fiind acordat de Consiliul Director printr-o hotărâre a cărei validitate nu a fost pusă la îndoială în decizia recurată - și nici care este temeiul de drept substanțial al nulității actului juridic pentru lipsa mandatului.

Este adevărat că instanța de apel a reținut în decizie aplicabilitatea art. 1309 alin. (1) C. civ. ("Contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat și terț."), dar fără a argumenta cu privire la efectele concrete ale acestui text asupra contractului atacat.

Or, art. 1309 alin. (1) C. civ. nu reglementează expres un caz de nulitate a actului juridic - absența împuternicirii reprezentantului - fiind astfel necesar ca, în ipoteza aplicării acestui text legal, Curtea de apel să explice mecanismul juridic prin care a considerat că sancțiunea aplicată derivă din art. 1309 C. civ.

Totodată, pentru cazul identificării unei nulități virtuale potrivit art. 1253 C. civ., aplicarea art. 1309 C. civ. impunea să se determine și natura acesteia - absolută sau relativă - în acord cu prevederile art. 1250-1252 C. civ., deoarece în mod constant - inclusiv prin prezentul recurs - pârâtul s-a apărat susținând că motivele invocate se circumscriu unei nulități relative, față de care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Suplimentar, se impunea a fi analizată și apărarea pârâtei referitoare la existența mandatului acordat de Consiliul Director al obștii și la aplicarea prevederilor art. 218 și art. 219 C. civ. legat de această chestiune.

Aceste împrejurări se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - cu referire la chestiunea calificării motivului de nulitate al lipsei consimțământului, respectiv al absenței mandatului ca nulitate relativă sau absolută și la aplicarea neadecvată a art. 1309 alin. (1) C. civ. - și respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - cu referire la omisiunile considerentelor mai sus expuse, respectiv a analizei efectelor vicierii consimțământului membrilor obștii asupra existenței mandatului aparent valid al președintelui, la ignorarea unora dintre apărările pârâtului, formulate prin întâmpinarea depusă în apel și la neidentificarea cazului de nulitate incident și a naturii acesteia în situația lipsei împuternicirii mandatarului.

Cu privire la motivul de nulitate al lipsei cauzei, Înalta Curte identifică, de asemenea, o serie de vicii în raționamentul instanței de apel, ce au fost invocate prin criticile dezvoltate de recurentul pârât.

În primul rând, se observă, contrar aprecierilor instanței de apel - care a reținut că tribunalul nu a analizat motivul de nulitate al cauzei ilicite - că sentința primei instanțe cuprinde argumente clare cu privire la motivele ce au fundamentat înlăturarea acestei cauze de nulitate.

Astfel, examinând susținerile concrete pe care reclamanta le-a legat de susținerea privind cauza ilicită - intenția de prejudiciere a reclamantei rezultată din caracterul exorbitant al sumelor ce constituie remunerația mandatarului - Tribunalul a subliniat (argumentând pe larg) că prin actul atacat în speță nu au fost stabilite aceste sume, ci remunerația a fost determinată și apoi majorată prin alte acte juridice anterioare, încheiate între părțile cauzei de față, precum și că împrejurările afirmate în sprijinul intenției frauduloase nu rezultă din probele administrate, pentru a se putea reține conivența părților în scopul vătămării intereselor reclamantei (natura comună a cauzei ilicite).

Sentința nu era, deci, nemotivată sub acest aspect.

În al doilea rând, Curtea de apel consemnează în decizia recurată:

"(…) acest Acord privind stabilirea remunerației aferente terenurilor cu vegetație forestieră situate pe raza comunei Viperești, jud. Buzău, reconstituite în favoarea A., autentificat sub nr. x/26.06.2013, încheiat o dată contractul a cărui nulitate absolută se solicită a se constata, atestă faptul că, în același timp, același președintele A. și-a dat consimțământul pentru obligarea acestei entități juridice la o remunerație mult mai împovărătoare față de mandatarul B., căci, prin alin. (2) (2.1, 2.2) se prevede că " deși potrivit art. 9 din contractul sinalagmatic de mandat remunerat nr. 1180/15.06.2008, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. x/24.11.2010, mandatarul are dreptul la o remunerație egală cu 30% din valoarea terenurilor pentru care se dispune reconstituirea în natură a dreptului de proprietate în favoarea mandantului, dar nu mai puțin de 2 900 000 Euro, părțile stabilesc în mod expres, neechivoc, liber și negociat, prin derogare de la prevederile anterior menționate(ce stabilea o remunerație de 30% din valoarea totală a imobilelor restituite în natură, dar nu mai puțin de 2 900 000 Euro - dosar prima instanță - pentru demersurile efectuate pentru reconstituirea întregului patrimoniu moșnenesc, ce constă din aproximativ 60 000 ha pășuni, izlazuri și goluri de munte, prezentat în preambulul contractului de mandat nr. x/15.06.2008), că pentru terenurile menționate la art. 1 din prezentul (adică doar pentru reconstituirea în natură a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 440,0102 ha cu vegetație forestieră, din suprafața de 499 ha, situat pe raza comunei Viperești, jud. Buzău) mandatarul are dreptul la o remunerație egală cu 2 300 000 Euro, urmând ca, astfel cum reiese din art. 2.2 din Acordul privind stabilirea remunerației aferente terenurilor cu vegetație forestieră situate pe raza comunei Viperești, jud. Buzău, reconstituite în favoarea A., autentificat sub nr. x/26.06.2013, pentru restul "terenurilor ce s-ar putea retroceda în natură sau prin echivalent către mandant" prevăzându-se că "rămân în vigoare prevederile contractului sinalagmatic de mandat remunerat nr. 1180/15.06.2008, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. x/24.11.2010- dosar prima instanță).

Astfel, din această succesiune de modificări a obligațiilor contractuale, operată prin contractele/acordul evocate în precedent, reiese că ceea ce s-a urmărit a fost ca să se ajungă la obligarea reclamantei la plata sumei de 2 300 000 Euro cu titlu de remunerație față de mandatarul B. pentru demersurile făcute de acesta pentru suprafețele deja reconstituite de doar 440,0102 ha cu vegetație forestieră, din suprafața de 499 ha, situat pe raza comunei Viperești, jud. Buzău, din cele aproximativ 60 000 ha pășuni, izlazuri și goluri de munte, la care se face referire în contractul de mandat nr. x/15.06.2008, și pentru care se prevedea o remunerație de nu mai puțin de 2 900 000 Euro."

Acest raționament statuează, în esență, că majorarea indemnizației mandatarului printr-un alt act juridic (ce nu face obiectul judecății pendinte), încheiat în aceeași zi cu contractul atacat, relevă că scopul urmărit de părți a fost acela de a se determina o remunerație mult mai mare a mandatarului decât cea anterior convenită.

Or, contractul de cesiune a dreptului de exploatare a terenurilor cu vegetație forestieră autentificat sub nr. x/26.06.2013 de BNP C., atacat în cauza de față, nu a avut ca obiect stabilirea unei atare remunerații, ci a avut ca obiect transmiterea către recurentul-pârât a dreptului de exploatare cu privire la anumite terenuri cu vegetație forestieră și conține mențiunea că el se încheie cu titlu de dare în plată, conform art. 1492 C. civ., pentru a stinge obligația asumată de cedent (reclamanta) prin Acordul pentru stabilirea remunerației autentificat sub nr. x/26.06.2013.

De aceea, așa cum a arătat cu temei recurentul, împrejurarea apreciată ca fiind relevantă pentru intenția frauduloasă a părților nu este proprie actului atacat în cauză, ci privește alte acte juridice încheiate între părți; de aceea, o eventuală cauză ilicită a actului juridic prin care remunerația mandatarului a fost majorată nu prezintă în mod aparent o legătură juridică sau logică cu contractul ce a privit executarea obligației de plată a remunerației.

Similar, nici cea de-a doua condiție a cauzei ilicite nu este legată în mod logic de contractul a cărui anulare se cere și nici măcar de intenția frauduloasă astfel cum a fost expusă în cele ce preced.

Astfel, consemnând că este necesar a se dovedi caracterul comun al cauzei ilicite, Curtea de apel reține că pârâtul B., care a semnat contractul de cesiune în forma autentificată, este prezumat absolut a cunoaște conținutul procesului-verbal al Adunării Generale a membrilor Obștii din data de 09.06.2023, respectiv faptul că nu se putea cunoaște care act juridic a fost prezentat spre aprobare.

Or, cauza ilicită a fost considerată a fi reprezentată de intenția de determinare a unei remunerații exorbitante pentru mandatar, iar cunoașterea cauzei ilicite de către cocontractant a fost legată de absența unui mandat legal dat președintelui obștii, semnatar al contractului.

Aceste considerente sunt în mod vădit străine cauzei și nu pot fundamenta o aplicare corectă a prevederilor de drept substanțial ce reglementează cauza ilicită, deoarece nu explică în mod adecvat aplicarea la speță a prevederilor art. 1237 C. civ.

Acest text legal circumscrie cauza ilicită unei situații în care motivul încheierii actului juridic este exclusiv acela de a eluda aplicarea unei norme legale imperative, iar decizia recurată nu cuprinde nicio explicație cu privire la motivul pentru care încheierea contractului de cesiune a dreptului de exploatare a terenurilor cu vegetație forestieră autentificat sub nr. x/26.06.2013 de BNP C. a fost încheiat cu un astfel de motiv și care anume este dispoziția legală imperativă a cărei încălcare s-a urmărit.

Corelativ, cum s-a arătat deja, pentru ca sancțiunea nulității absolute să opereze, art. 1238 alin. (2) C. civ. impune cerința ca cealaltă parte (decât cea care a urmărit scopul ilicit la care se referă art. 1237 C. civ.) să fi cunoscut această împrejurare ori să fi trebuit să o cunoască.

În speță însă împrejurarea la care se raportează cerința din art. 1238 alin. (2) teza a doua C. civ. este una diferită decât cea la care Curtea de apel s-a referit în analiza scopului ilicit urmărit la încheierea contractului, scop care, la rândul lui nu putea caracteriza din punct de vedere logic contractul de cesiune, deoarece nu avea legătură cu obiectul acestuia.

Consecința acestor constatări este aceea că în cauză este incident și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece sub aspectul de nulitate al cauzei ilicite hotărârea atacată nu cuprinde decât motive străine pricinii, care nu pot fundamenta soluția din dispozitiv.

În consecința tuturor motivelor expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., recursul va fi admis, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei la instanța de apel pentru rejudecare.

Celelalte chestiuni expuse în cuprinsul motivelor recursului nu au a fi analizate în prezenta decizie, fie pentru că ele privesc constatări ale instanțelor de fond bazate pe probele administrate în cauză și exced controlului judiciar specific recursului, fie pentru că ele se referă la împrejurări ce vor fi reevaluate de instanța de apel la rejudecare, după stabilirea corectă a chestiunilor mai sus arătate legate de modul concret de operare a cauzelor de nulitate invocate și de dispozițiile de drept substanțial aplicabile, după caz.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 2109 din 5 iulie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2023.