ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2247/2024

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pătârlagele la data de 13.05.2021, sub nr. x/277/2021, reclamanta A S.R.L. (fostă B S.R.L.) a chemat în judecată pe pârâții C și D, E, F, G, H și I, J și K, solicitând instanței să dispună obligarea acestora, în solidar, la restituirea sumei de 3.663.135 lei, reprezentând contravaloarea terenului cu vegetație forestieră, în suprafață de 226 ha, achiziționat de la pârâți în baza contractului de vânzare autentificat sub nr. 2491/26.10.2006 de către notarul public „L”, prețul urmând a fi actualizat cu indicele de inflație și dobânda legală până la data efectivă a plății.

Prin sentința nr. 898 din 12 noiembrie 2021, pronunțată de Judecătoria Pătârlagele, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Prin sentința nr. 280 din 15 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Buzău, Secția I civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității acțiunii; a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâții C și D, E, F, G, H și I, J și K.

Prin decizia nr. 1407 din 5 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul principal formulat de reclamanta A S.R.L. împotriva sentinței nr. 280 din 15 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Buzău, Secția I civilă; a fost respins, ca lipsit de interes, apelul incident formulat de pârâții F și G împotriva aceleiași decizii; a fost obligat apelantul principal să plătească intimatului C suma de 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1407 din 5 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă, a formulat recurs, neîntemeiat în drept, reclamanta A S.R.L.

Recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind pronunțată și cu încălcarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie.

Astfel, învederează că prin decizia nr. 320 din 29 ianuarie 2015, pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, s-a reținut că prescripția dreptului la acțiunea în garanție pentru evicțiune, precum este cazul în prezenta speță, nu curge de la data la care s-a constatat nulitatea titlului vânzătorului, ci de la data la care cumpărătorul a fost tulburat efectiv în exercitarea stăpânirii asupra imobilului de către terțul al cărui drept de proprietate a fost recunoscut în litigiul de constatare a nulității titlului vânzătorului, întrucât evicțiunea semnifică garanția pentru liniștita posesie și folosință a lucrului vândut. În considerentele aceleiași decizii s-a reținut că tulburarea efectivă a reclamanților cumpărători în stăpânirea bunului dobândit prin cumpărare de la stat s-a produs la data notificării prin care terțul și-a afirmat dreptul de proprietate și i-a somat să îi predea imobilul sub sancțiunea acțiunii în evacuare.

Afirmă că a arătat instanței de apel faptul că acțiunea a fost depusă în termenul de prescripție, titularul dreptului neexercitând vreo acțiune în evacuarea recurentei ori altă acțiune de tulburare a posesiei acesteia.

Susține că instanța de apel citează integral decizia invocată de recurentă, însă, în paragrafele următoare ale hotărârii comite o gravă fractură de raționament juridic și ajunge la concluzia că, în prezenta speță, nu sunt întrunite elementele din jurisprudența analizată și face trimitere la norme de drept material care reglementează cu totul altă materie (faptul ilicit).

Prin întâmpinare, intimații G și F invocă excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat, învederând că decizia invocată de recurentă vizează altă situație de fapt decât cea din prezenta cauză. Susțin, totodată, că această hotărâre nu este obligatorie pentru instanța de judecată întrucât nu este o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau nu e pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Prin întâmpinare, intimații C, D, E, J și K invocă excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, învederează că, în mod netemeinic, își fundamentează recurenta susținerile pe considerentele deciziei nr.320 din 29 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât în speța dedusă judecății nu se regăsește aceeași situație de fapt ca în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea indicată ca jurisprudență.

Prin rezoluția din 21 mai 2024, a fost fixat termen de judecată la 17 octombrie 2024, în ședință publică, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul în raport cu excepția nulității, Înalta Curte constată următoarele:

Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din același act normativ reglementează, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri.

Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport cu motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menționate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, neîntemeiat în drept, recurenta A S.R.L. susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Totodată, învederează că instanța de apel a încălcat flagrant practica în materie a instanței supreme, respectiv decizia nr. 320 din 29 ianuarie 2015.

Pentru a putea conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la susținerea formală și generică a încălcării normelor de drept material întrucât condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor imputate instanței.

Fără existența unor expuneri care să reflecte raționamentul eronat al instanței de apel, care a determinat soluția de respingere, ca nefondat, a apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 280 din 15 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Buzău, Secția I civilă, și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată ori fără argumente clare care să arate maniera eronată de interpretare a normelor de drept material incidente în cauză, Înalta Curte nu poate identifica în memoriul de recurs aspecte de nelegalitate ale hotărârii pronunțate în apel.

În speță, prin decizia recurată instanța de prim control judiciar a reținut că reclamanta a luat cunoștință de evicțiune, constând în desființarea contractului nr. 2491/2006 la data pronunțării deciziei civile nr. 36/2.05.2018 a Tribunalului Buzău (irevocabilă), prin care s-a dispus anularea acestui act de vânzare-cumpărare. Data pronunțării deciziei civile constituie, prin urmare, și momentul de început al curgerii termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani (prevăzut de art. 2517 C. civ.).

Deși în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a arătat că a fost evinsă ca urmare a anularii titlului său de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. 2491/2006), prin notele scrise depuse pentru termenul din 22.10.2022 și în cererea de apel a susținut că termenul de prescripție extinctivă nu s-a împlinit întrucât titularul dreptului de proprietate al terenului nu a solicitat evacuarea sa, invocând și decizia nr. 320/29.01.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Referitor la critica vizând încălcarea flagrantă de către instanța de apel a jurisprudenței instanței supreme, respectiv a deciziei nr. 320 din 29 ianuarie 2015, instanța de recurs reține că precedentul judiciar nu se regăsește printre izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 C. civ., pentru a se putea invoca încălcarea unei norme de drept în situația în care nu se dă relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză pretins similară.

Pe de altă parte, potrivit considerentelor dezvoltate pe larg, pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate, curtea de apel a răspuns deja criticii privind nerespectarea deciziei Înaltei Curți, constatând că situația de fapt din cele două litigii este diferită.

Prin urmare, prin reluarea acelorași susțineri din apel, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de prim control judiciar, în sensul că în cazul apelantei-reclamante pierderea proprietății terenului a avut loc la data desființării contractului de vânzare-cumpărare nr. 2491/2006, respectiv 2.05.2018, când s-a produs și evicțiunea, invocată ca temei al pretențiilor sale, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Reținând că recurenta nu a prezentat critici ce pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, și constatând că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează să anuleze recursul, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei A S.R.L., Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata către intimații J, K, C, D și E a sumei de 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei nr. 1407 din 5 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă.

Obligă pe recurentă la plata către intimații J, K, C, D și E a sumei de 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.