ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1710/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Buzău, secția civilă, în data de 30 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D. S.R.L., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale către reclamantul A. și a sumei de 250.000 euro, cu titlu daune morale către reclamantul B., precum și la plata despăgubirilor materiale în valoare de 350.000 euro. În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1357 și urm., art. 1373 și urm. din C. civ., art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin încheierea din 09 iunie 2020, Judecătoria Buzău, secția civilă a anulat, în parte, cererea de chemare în judecată, în ceea ce privește capătul de cerere privind obligația pârâților la plata sumei de 350.000 euro, cu titlu de daune materiale, în condițiile art. 200 alin. (3) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 179 din 26 ianuarie 2021, Judecătoria Buzău, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în pretenții (daune morale) formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D. S.R.L., în favoarea Tribunalului Buzău, reținând că obiectul acțiunii are o valoare ce depășește suma de 200.000 RON, sumă până la care judecătoriile sunt competente a soluționa astfel de cereri, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, secția I civilă, în data de 2 februarie 2020, sub același număr de dosar.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 225/2022 din 23 februarie 2022, Tribunalul Buzău, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în pretenții formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D. S.R.L.; a respins cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 2632 din 18 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 225/23.02.2020 pronunțate de Tribunalul Buzău, secția I civilă.

Calea de atac a recursului Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 09 ianuarie 2023. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat în principal, în temeiul art. 498 alin. (2) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului la curtea de apel în vederea rejudecării, întrucât a soluționat litigiul fără a intra în judecata fondului; iar în subsidiar, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile și, după rejudecarea în fond a cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, în sensul obligării intimaților-pârâți la plata daunelor morale, așa cum au fost solicitate pentru fiecare recurent. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că decizia atacată este lovită de nulitate, pentru lipsa motivării, instanța nemotivând corespunzător soluția dată și nepronunțându-se cu privire la toate susținerile și apărările reclamanților, încălcând dreptul la un proces echitabil prevăzut de C. proc. civ. și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, deși instanța a reținut incidența art. 72 și a art. 75 din C. civ., nu a realizat o analiză efectivă a incidenței relei-credințe a pârâților, cu toate că reclamanții au demonstrat că pârâții au acționat cu rea-credință. Aspectele pe care instanța nu le-a luat în considerare și cărora nu le-a oferit o justificare pentru înlăturarea lor sunt următoarele: (i) reclamanții au precizat că publicarea unui articol nu reprezintă unul din modurile de sesizare a organelor abilitate, iar prin acționarea în acest mod, intimații-pârâți au dat dovadă de exercitarea dreptului la liberă exprimare cu rea-credință, prin atingerea dreptului reclamanților la viață privată și la demnitate; (ii) reclamanții au învederat că orice persoană care are informații despre săvârșirea unor fapte nelegale, fie ele de natură penală sau contravențională, are obligația de a sesiza în mod direct organele abilitate, iar nu prin intermediul presei; (iii) reclamanții au evidențiat faptul că, pe de o parte, C. nu are calitatea de jurnalist, neavând nicio pregătire în domeniu, acționând în calitate de particular, inducând în eroare opinia publică prin prezentarea drept jurnalist și, pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost jurnalist, ar fi fost ținut de obligația rezultată din lege, din Codul deontologic, de a relata adevărul, iar nu de a induce publicul în eroare și a prezenta fapte nereale drept adevărate. Recurenții au mai susținut că aducerea la cunoștința publicului a unor fapte de natură penală/contravențională nu se poate realiza cu bună-credință înainte de pronunțarea unei soluții definitive, întrucât în ambele domenii de drept, persoanele "acuzate" beneficiază de prezumția de nevinovăție, aspect asupra căruia instanța nu s-a aplecat. Au mai arătat că un asemenea mod de a acționa este de natură a atrage oprobriul public și a afecta imaginea persoanelor implicate, înainte ca acestea să fie efectiv acuzate, afirmațiile din articol fiind pure speculații, dovadă fiind cele două ordonanțe de clasare cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală (Ordonanța de clasare din data de 28.03.2022 dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău în dosarul penal nr. x/2021 și Ordonanța de clasare din data de 30.03.2022 dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău în dosarul penal nr. x/2021) și decizia nr. 877/22.06.2021 pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2020 prin care a fost anulat cu titlu definitiv Procesul-verbal nr. x/07.02.2020 întocmit de ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală. Curtea de Apel Ploiești nu a oferit explicațiile necesare pentru care a înlăturat susținerile reclamanților și a apreciat că fapta intimaților-pârâți nu reprezintă o faptă ilicită. Prin urmare, instanța nu a analizat în mod efectiv toate aspectele deduse judecății, nu a analizat și nu a răspuns aspectelor cu care a fost învestită în soluționarea cauzei, respectiv nu a răspuns tuturor motivelor învederate de recurenți care demonstrează reaua-credință a intimaților-pârâți în publicarea articolului, rea-credință care atrage nerespectarea art. 72 din C. civ., și, deci, săvârșirea unei fapte ilicite. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenții au arătat că, prima instanță, în pronunțarea sentinței civile a încălcat art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) teza I din C. proc. civ., iar prin decizia recurată instanța s-a pronunțat doar asupra faptului că reclamanții sunt persoane publice, iar prin publicarea anunțului s-ar fi urmărit aducerea la cunoștința publică a unor fapte nelegale, încălcând normele de procedură indicate. Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a aplicat greșit art. 75 C. civ., astfel cum acesta trebuie interpretat raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența CEDO. Din interpretarea normei legale se desprind două condiții pentru ca exercitarea unui drept să nu aducă atingere unui alt drept consacrat de Constituție, și anume: (i) exercitarea să se realizeze cu bună-credință; și (ii) exercitarea să se realizeze cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte. Chiar și CEDO apără libertatea de exprimare a jurnaliștilor, doar dacă aceștia arată că au acționat cu bună-credință și au făcut minime diligențe de informare. Acest text de lege a fost aplicat eronat de către instanța de judecată, întrucât nu a analizat dacă sunt întrunite cele două condiții, ci s-a limitat la cele statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care a analizat-o trunchiat raportat la situația de fapt existentă în speță. Astfel, înainte de raportarea la jurisprudența CEDO, trebuie avute în vedere prevederile Convenției care reglementează dreptul la liberă exprimare, respectiv art. 10 alin. (2), iar instanța de judecată ar fi trebuit să analizeze, în concret, dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare de către intimații-pârâți s-a realizat cu respectarea reputației și drepturilor altor persoane, adică trebuia să analizeze raportul între aceste două drepturi. Deși instanța a reținut criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care delimitează sfera dreptului la liberă exprimare de dreptul la respectarea vieții private și de dreptul la respectarea demnității, nu a realizat o analiză efectivă și corectă a acestor criterii, raportat la situația de fapt din cauză, ceea ce a condus la o aplicare greșită a legii. În ceea ce privește notorietatea reclamanților, în mod greșit a reținut instanța că sunt persoane publice, aceștia fiind administratori ai unor societăți comerciale. Noțiunea de "persoană publică" nu a fost tranșată în mod clar de jurisprudența CEDO, în cauza Von Hannover versus Germania, Curtea Europeană a considerat că o persoană nu are acest statut întrucât "nu este o personalitate politică și nu îndeplinește nicio funcție oficială în cadrul statului (...)", reținând și că, în aceste condiții, "este dificil de afirmat că se contribuie la dezbaterea unor probleme de interes general". Chiar dacă reclamanții sunt proprietarii unui teren pe care se află o parcare publică, această împrejurare nu conduce la dobândirea statutului de persoană publică, care să permită o mai bogată intruziune în viața privată din partea presei. În ceea ce privește criteriul constând în modul de obținere și veridicitatea informațiilor, au arătat că au dovedit că informațiile din articol sunt simple speculații, având în vedere că în cauzele penale s-a dispus soluția clasării, iar procesul-verbal de stabilire a sancțiunii contravenționale a fost anulat. În jurisprudența instanței de contencios european, Curtea a diferențiat judecățile de valoare de susținerile de fapt, arătând că alegațiile unor fapte trebuie dovedite, iar judecățile de valoare nu (cauza Pleiffer vs. Austria, Juerusalem vs. Austria, cauza De Haes și Gijsels vs Belgia), stabilind că doar judecățile de valoare, al căror adevăr nu este, prin definiție, susceptibil de proba verității, nu trebuie să fie probate. Curtea a afirmat în repetate rânduri că afirmațiile referitoare la fapte determinate, care sunt deci susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția articolului 10 din CEDO și că ziariștilor le revine obligația obișnuită de a verifica o declarație factuală, această obligație semnificând faptul că trebuiau să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă, care să poată fi considerată ca proporțională cu natura și forța afirmației lor, având în vedere că, cu cât afirmația este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă (Pdersen și Baadsgard împotriva Danemarcei, cauza nr. 49017/99). Astfel, instanța a aplicat în mod greșit art. 75 C. civ. raportat la art. 10 CEDO, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dat fiind că, în absența unor probe concrete și pertinente, a reținut că informațiile furnizate de articolul intimaților-pârâți au avut drept scop "să aducă la cunoștința publică soluțiile pronunțate la sesizările efectuate cu privire la desfășurarea unor activități cu caracter nelegal". De asemenea, au susținut că instanța de apel nu s-a raportat la criteriul stabilit de Curtea Europeană constând în forma și conținutul exprimării, deși se poate observa că modalitatea în care intimații-pârâți au expus situația în articol este una vădit denigratoare, în vederea lezării imaginii reclamanților. Totodată, instanța nu a avut în vedere criteriul constând în repercusiunile publicării articolului în cauză, în condițiile în care recurenții dețin o poziție socială și profesională respectabilă în cadrul comunității, fiind oameni de afaceri și contribuabili cinstiți, astfel cum rezultă din probatoriul administrat, iar articolele defăimătoare le-au afectat atât viața de familie, cât și viața socială. Concluzionând, recurenții au susținut că intimații nu și-au exercitat dreptul cu bună-credință și au afectat considerabil imaginea recurenților în societate, în lipsa unor probe concludente care să le susțină afirmațiile. Pe cale de consecință, întrucât curtea de apel nu a analizat toate criteriile stabilite de CEDO care delimitează exercitarea dreptului la liberă exprimare de respectarea dreptului la demnitate și la viață privată, a aplicat și interpretat în mod greșit dispozițiile art. 72 C. civ. raportate la art. 75 C. civ. și art. 10 CEDO, care impun ca exercitarea dreptului la liberă exprimare să se realizeze cu anumite limitări, raportat și la principiul bunei-credințe.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți, urmare a comunicării cererii de recurs, nu au formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Cu titlu prealabil, se observă că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenții au invocat încălcarea de către prima instanță, prin sentința civilă pronunțată, a dispozițiilor art. 22 alin. (6) și a art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., însă această critică nu poate fi analizată în recurs, raportat la obiectul și specificul acestei căi de atac, care potrivit art. 483 alin. (1) din cod vizează de regulă hotărârile pronunțate de instanța de apel și în mod excepțional hotărârile fără drept de apel și hotărârile date în cazurile expres prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății. Circumscris aceluiași motiv de recurs, recurenții au susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 alin. (6) și a art. 397 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva faptului că s-a pronunțat doar cu privire la calitatea de persoane publice a recurenților și nu cu privire la toate susținerile acestora. Această critică va fi analizată prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 6 al art. 488 din cod, întrucât vizează o pretinsă insuficientă motivare a deciziei recurate, respectiv nepronunțarea asupra tuturor aspectelor invocate de reclamanți. Subsumat acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au mai reproșat instanței de apel că: -deși a reținut incidența art. 72 și art. 75 din C. civ., nu a realizat o analiză efectivă a relei-credințe a pârâților raportat la toate elementele învederate de reclamanți; -intimatul nu are calitatea de jurnalist, iar instanța nu s-a pronunțat asupra acestui aspect; -nu s-a pronunțat asupra criticii că aducerea la cunoștința publicului a unei fapte penale/contravenționale nu se poate realiza înainte de pronunțarea unei soluții definitive; -nu a realizat o analiză efectivă și corectă a criteriilor stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care delimitează sfera dreptului la liberă exprimare de dreptul la respectarea vieții private; -motivarea nu respectă exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Criticile sunt nefondate. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea hotărârii. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. În speță, invocând ipoteza motivării insuficiente ori chiar lipsa motivării, recurenții susțin că instanța de apel nu a făcut o motivare efectivă a deciziei pronunțate, cu privire la reaua-credință a pârâților raportat la toate elementele invocate de reclamanți, precum și cu privire la neanalizarea efectivă și corectă a criteriilor stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care delimitează sfera dreptului la liberă exprimare de dreptul la respectarea vieții private. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, a răspuns criticilor susținute de reclamanți prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății, după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamanți, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia, a căror analiză este graduală. Constatând inexistența faptei ilicite, instanța a apreciat corect ca fiind inutilă examinarea celorlalte condiții referitoare la prejudiciu și legătura de cauzalitate, precum și a criticilor reclamanților formulate prin apel referitoare la aceste condiții. Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, instanța de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. Astfel, speța dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului, dreptul reclamanților la viață privată în componenta referitoare la onoare, demnitate și la propria imagine (art. 71 alin. (1), art. 72 alin. (1) și art. 73 din C. civ.) și, respectiv, dreptul pârâților la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului. Considerând că pârâții și-au exercitat dreptul cu rea-credință, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au pretins dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâților la libertatea de exprimare, și anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată a reclamanților, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâții, instanța de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ. Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamanți, instanța le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinței primei instanțe. Instanța de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului primei instanțe, că articolul incriminat, apărut în data de 03.03.2020 pe site-ul E., administrat de pârâți, cu titlul "Parcarea lui Brebeanu amendată de Antifraudă, Cum s-au făcut OPC și Poliția Buzău de râs", prezintă informații de interes public pentru locuitorii din municipiul Buzău, articolul referindu-se la activitatea și sancționarea societății care administrează o parcare publică în mun. Buzău, despre care se știe că aparține reclamanților, așa cum reiese din probatoriul administrat. A mai reținut că articolul prezintă interes pentru cetățenii care doresc să știe dacă plata taxei de parcare este sau nu fiscalizată, respectiv dacă sunt sau nu pasibili de sancționare în ipoteza în care își lasă mașina în parcarea respectivă. Totodată, instanța de apel a constatat, în raport cu materialul probator administrat în fața primei instanțe, că relatările din cuprinsul articolului se bazează pe comunicate oficiale ale autorităților statului, având o bază factuală, iar conduita pârâților este caracterizată prin bună-credință în exercitarea libertății de exprimare, care nu se analizează raportat la repercusiunile mesajului față de persoana vizată, ci în funcție de baza factuală a comunicării. Analizând articolul de presă incriminat, curtea de apel a reținut că publicarea acestuia trage un semnal de alarmă cu privire la o problemă de interes public, astfel încât nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite care să impună intervenția statală în privința acordării daunelor morale și a retragerii articolului din mediul online. Prin urmare, instanța de apel a apreciat implicit că maniera în care s-a procedat la comunicarea informațiilor nu poate atrage concluzia relei credințe a pârâților, care au prezentat public aspecte de interes general pentru comunitatea locală, având o bază factuală, ceea ce nu reprezintă o lezare a valorilor nepatrimoniale pretins încălcate de către reclamanți, principiul proporționalității ingerinței și a scopului legitim al acesteia fiind respectat. Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă cu privire la faptele imputate pârâților ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamanților, luând în considerare, contrar celor formulate de recurenți, criteriile stabilite de Curtea Europeană ce trebuie analizate în cazul punerii în balanță a dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private, respectiv contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate și subiectul articolului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, metoda de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, conținutul, forma și repercusiunile publicării și gravitatea sancțiunii impuse (a se vedea în acest sens, Axel Springer AG, citată anterior, pct. 90 - 95). Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu s-a raportat deloc la criteriul stabilit de CEDO constând în forma și conținutul exprimării, respectiv că instanța nu a avut în vedere criteriul constând în repercusiunile publicării articolului față de recurenți, care dețin o poziție profesională și socială respectabilă în cadrul comunității, recurenții își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de calificarea dată de instanță articolului. Or, împrejurarea că reclamanții sunt nemulțumiți de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în concret, pornind de la statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumția de bună credință a pârâților, iar, în ceea ce privește scopul demersului, a apreciat că acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâții îndeplinindu-și astfel îndatorirea de a răspândi informații asupra unor subiecte de interes general la nivelul comunității respective. În raport cu aceste aspecte, apar ca fiind nefondate susținerile din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la faptul că nu au fost analizate aspectele ce vizau lipsa bunei-credințe a pârâților și criteriile stabilite de jurisprudența CEDO în materie. Printr-o altă critică, recurenții au susținut că instanța de apel nu a analizat criticile acestora cu privire la calitatea pârâtului persoană fizică, care nu este jurnalist și nu are nicio pregătire în acest domeniu. Pentru a răspunde acestei critici nefondate, se reține că prin cererea de chemare în judecată care a învestit instanțele judecătorești, reclamanții înșiși au susținut că "pârâtul C. este jurnalist și își desfășoară activitatea prin intermediul unui ziar online E.". Ulterior, prin cererea de apel, reclamanții au susținut că pârâtul persoană fizică a lucrat la trustul de presă Campus aparținând reclamanților, iar abia prin concluziile scrise depuse în perioada de amânare a pronunțării hotărârii de către instanța de apel, reclamanții au învederat că pârâtul nu are calitatea de jurnalist și nici pregătire în domeniu. Faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei critici nu poate atrage nicio sancțiune, în condițiile în care instanța de apel a reținut expres în decizia recurată că, potrivit dispozițiilor art. 479 C. proc. civ., va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Cum reclamanții nu au invocat această critică prin cererea de apel, în mod corect instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat, având în vedere că potrivit art. 470 alin. (3) din cod, cerința cu privire la motivarea de fapt și de drept a cererii de apel este prevăzută sub sancțiunea decăderii. De altfel, se reține că, în opinia instanței de recurs, ceea ce are importanță nu este existența sau nu a unei legitimații de jurnalist, în sensul material al termenului, ci faptul că atât intimatul persoană fizică, cât și intimatul persoană juridică, au o activitate în plan public, pe tărâmul jurnalistic, administrând și publicând într-un ziar online, ceea ce face ca limitele libertății de exprimare ale acestora să fie recunoscute ca fiind mai largi. În ceea ce privește critica potrivit cu care instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel relativ la faptul că aducerea la cunoștința publicului a unei fapte penale/contravenționale nu se poate realiza înainte de pronunțarea unei soluții definitive, se constată, de asemenea, că este nefondată. Aceasta întrucât, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței de contencios european, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeași valoare sau semnificație probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoștința publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective, trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, și a dreptului membrilor societății de a primi informații reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice. Așadar, nu se poate reține reaua-credință a pârâților pentru că, în dosarele penale, respectiv în dosarul contravențional, urmare a administrării probatoriului, s-a dispus clasarea plângerilor penale, respectiv anularea procesului-verbal de contravenție. În acest context, instanța de apel, într-o analiză minuțioasă a conținutului articolului imputat pârâților, a reținut că din procesul-verbal de contravenție nr. x/07.02.2020, care este anterior datei publicării articolului (03.03.2020), reiese că societatea F. S.R.L. a fost sancționată contravențional deoarece s-a constatat că desfășura activitate de prestări servicii (parcare) fără a îndeplini condițiile legale, între reclamanți și această societate existând un contract de comodat cu privire la terenul menționat, ce nu poate fi opus pârâtului, întrucât contractul nu a fost înregistrat în evidențele fiscale sau într-un alt registru de publicitate imobiliară, pentru a fi opozabil acestuia. Curtea de apel a mai reținut că și din declarația martorului G. reiese că autorizația de construcție a fost obținută de societatea reclamantului și este administrată de acesta, prin firma sa. Astfel, instanța de apel a concluzionat sub acest aspect că susținerea apelanților-reclamanți privind date nereale din conținutul articolului nu poate fi primită, raportat la aspectele de fapt reținute. Prin urmare, ca o consecință a celor expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea și a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susținerile apelanților-reclamanți, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel. Deși recurenții apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, încălcând art. 6 din CEDO, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu a existat o încălcare a drepturilor subiective ale reclamanților, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite. În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006). Așadar, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază. Pe de altă parte, deși susțin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenții nu fac nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel și au fost analizate ca atare. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate. Înalta Curte reține că prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, reclamanții au solicitat instanței antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților C. și D. S.R.L., pentru atingerea adusă dreptului la viață privată, în componentele sale privind dreptul la onoare, imagine și demnitate a reclamanților, susținând că, în ziarul online E., pârâții au publicat un articol, în data de 3.03.2020, în care au făcut afirmații nereale cu privire la o pretinsă activitate nelegală privind o parcare din centrul orașului, cu privire la care au susținut că ar fi a reclamanților. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că nu se poate reține o faptă ilicită în sarcina pârâților, iar conținutul articolului online nu a încălcat onoarea și demnitatea reclamanților, libertatea de exprimare fiind exercitată în limitele sale firești, fără prejudicierea drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane. În același sens, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, respingând apelul reclamanților și reținând, în esență, că a existat o bază factuală de care pârâții au uzat la redactarea articolului, iar obiectul articolului prezintă interes public pentru comunitatea locală a municipiului Buzău. Prin critica subsumată art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au invocat faptul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 75 C. proc. civ. raportat la art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanța de apel nu a analizat dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 75 C. civ., ci s-a limitat la cele statuate în jurisprudența Curții Europene, pe care a analizat-o trunchiat. În completarea argumentelor expuse în analiza motivului de recurs prezentat anterior, Înalta Curte reține că pentru a analiza această critică, trebuie făcută, din perspectivă convențională, o distincție între imputarea unor fapte determinante, ce implică obligația de a furniza o bază factuală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France și alții c. Franței, par. 37; Dalban c. României, par. 49 - 50; Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, par. 65 și urm.). În litigiul dedus judecății, așa cum au reținut și instanțele de fond, a existat o bază factuală suficientă de care pârâții au uzat la publicarea articolului, fiind relevant în aprecierea atitudinii subiective a pârâților, modul în care aceștia au prezentat un complex de circumstanțe faptice, evidențiind răspunsurile comunicate de autoritățile statului, respectiv de către ANPC, Serviciul de Investigare a Criminalității Economice Buzău și DGAF Constanța alături de propriile concluzii. Totodată, contrar argumentelor recurenților, instanța de apel a analizat și buna-credință a pârâților, raportat la tema de interes public prezentată în cuprinsul articolului, care vizează membrii comunității locale din mun. Buzău, conchizând că prin articolul prezentat nu s-a adus atingere vieții private și demnității reclamanților. În enunțarea criticii privind aplicarea art. 75 C. civ., recurenții impută instanței de apel faptul că a ignorat că exercițiul drepturilor individuale nu se poate realiza decât până la lezarea drepturilor altora și că trebuia să analizeze raportul între cele două drepturi. În acest punct, instanța de recurs reține că are valoare de principiu, legal consacrat, faptul că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane. Însă, din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă, în mod evident, contrar alegațiilor reclamanților, că instanța de apel nu a ignorat dispozițiile art. 75 C. civ., ci analiza sa s-a circumscris modului în care dreptul la viață privată, invocat de reclamanți, interacționează cu dreptul la libertatea de exprimare, ai cărui titulari sunt pârâții, prin prisma elementelor esențiale dezvoltate de jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului în această materie, instanța de apel concluzionând că dreptul la liberă exprimare al pârâților trebuie să prevaleze în raport cu dreptul la protejarea vieții private a reclamanților. În consecință, din perspectiva criticilor formulate de recurenții reclamanți privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 75 C. civ., instanța de recurs apreciază că, în mod corect, a stabilit instanța de apel că dreptul la libera exprimare a pârâților a fost exercitat în limitele sale interne, cu consecința stabilirii inexistenței caracterului ilicit al faptelor imputate pârâților, care au acționat cu bună-credință, și, deci, a neîndeplinirii cumulative a cerințelor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestora. Totodată, analizând particularitatea faptei ilicite în materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, arătând că ingerințele în exercițiul libertății de exprimare trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, "scopul legitim" fiind dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art.

Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la viața privată (în speță, la onoare, demnitate și imagine), instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, pe care, contrar susținerilor recurenților, le-a aplicat situației de fapt din speța dedusă judecății și nu le-a prezentat trunchiat. În raport cu acestea, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod judicios că, în cauză, nu pot fi reținute temeiuri pentru admiterea acțiunii (în sensul celor examinate de Curtea Europeană din perspectiva art. 10 alin. (2) din Convenție), întrucât sunt operante restrângerile pe care reclamanții sunt ținuți a le suporta pe temeiul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind interesul general cu privire la subiectul abordat, dar și pentru aceea că pârâții au acționat cu bună-credință. Astfel, pe baza unor argumente apte să susțină această concluzie, instanța de apel a reținut că articolele incriminate vizează chestiuni de interes general, opiniile exprimate de intimați nevizând aspecte din viața privată a acestora. Recurenții au susținut că instanța de apel a dat o interpretare greșită noțiunii de persoană publică, însă tot acesția au susținut, pe de-o parte, că nu sunt persoane publice, iar pe de altă parte, că dețin o poziție socială și profesională respectabilă în cadrul comunității din care fac parte, fiind oameni de afaceri. Ceea ce a reținut instanța de apel este că obiectul articolului prezintă interes pentru public întrucât dezbate chestiuni de interes public, general, deci nu s-a raportat la calitatea de persoane publice a recurenților, care după cum chiar aceștia afirmă sunt persoane cunoscute pe plan local. În raport cu cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanței de apel în sensul că maniera în care pârâții au prezentat afirmațiile incriminate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâților nu poate fi considerată faptă ilicită în înțelesul art. 1357 C. civ. Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de instanța de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depășirea limitelor libertății de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în privința respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speță, (jurisprudență care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față și nici a acestei jurisprudențe. În consecință, câtă vreme, în speță, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamanți, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, instanța de apel, raportat la afirmațiile pârâților, a apreciat că acesta beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu pot fi obligați la despăgubiri către reclamanți. În ceea ce privește înscrisurile noi depuse de recurenți, constând în articole de presă ulterioare celui analizat în speță, se observă că acestea excedează limitelor obiectului prezentei cauze cu care a fost învestită instanța, aceste înscrisuri putând fi cercetate într-o eventuală altă acțiune. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.