ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2383/2022

Ședința publică din data de 06 decembrie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâților B. S.R.L., C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. și E. și F. la plata în solidar a contravalorii folosinței dreptului de servitute de 2,8 RON/mp/lună din suprafața de teren reprezentând căile de acces în suprafață totală de 5479 mp înscrisă în Cf x cu nr. cadastral x topo xc, x pentru perioada 1.02.2017-31.01.2019, în valoare totală de 368188,8 RON, obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente sumei de 368188,8 RON de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, precum și a cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1471/11.11.2021, Tribunalul Mureș - învestit prin declinarea competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Târgu Mureș - a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinările pârâților E. și F. și S.C. D. S.R.L. și din oficiu în privința pretențiilor formulate împotriva pârâților S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. și, în consecință, a respins acțiunea ca prescrisă, respingând, totodată, cererea pârâților E. și F., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 286/17.03.2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.C A. S.A împotriva sentinței menționate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Problema de drept ridicată prin motivele de apel a fost analizată în mod insuficient sau doar superficial, iar cauza se regăsește, cel puțin parțial, în contradicția între argumentele expuse în motivarea hotărârii.

Astfel, prin apelul declarat, a fost criticat modul în care a fost soluționată excepția prescripției extinctive, din perspectiva distincției necesare între cererea în fixarea cuantumului despăgubirii și cererea de solicitare a plății despăgubirii, în legătură cu despăgubirea la care este îndreptățit proprietarul fondului aservit și la care trebuie să fie obligat proprietarul fondului dominant în baza art. 619 C. civ. de la 1864.

Distincția este esențială, dat fiind că pretenția în fixarea despăgubirii vizează stabilirea, de fapt, a substitutului însuși atributului/atributelor dreptului de proprietate asupra fondului aservit care au fost/sunt afectate ori diminuate prin instituirea servituții. Pretenția de plată a despăgubirii vizează însă obligația, din partea deținătorului fondului dominant, de a achita contravaloarea acestui substitut, astfel cum a fost fixat (fie prin înțelegerea proprietarilor fondurilor, fie de către instanța de judecată).

Rezolvarea excepției prescripției extinctive este determinată direct de această distincție, iar în speța de față acest lucru trebuia observat.

Cu referire la prescriptibilitatea acțiunii în despăgubiri, instanța de apel a arătat, pe de o parte, faptul că în speță sunt aplicabile prevederile art. 619 C. civ., ce reglementează dreptul de a cere fixarea unei despăgubiri și a reținut aplicabilitatea art. 616 C. civ. de la 1864, în sensul că este vorba despre stabilirea despăgubirii pentru pagubele ce s-ar putea ocaziona fondului aservit prin constituirea servituții, dar, pe de altă parte, s-a raliat opiniei instanței de fond, considerând că este vorba despre un drept de creanță, căruia îi corespunde o acțiune în despăgubiri prescriptibilă în termen de 3 ani, calculat de la data stabilirii dreptului de servitute.

Această motivare generează confuzie în legătură cu soluția de respingere a apelului. Pare că s-a înțeles diferența între fixarea cuantumului despăgubirii și solicitarea plății acesteia, dar aceasta nu mai este urmărită consecvent și în privința dreptului proprietarului fondului aservit. Acest drept este calificat pur și simplu ca fiind unul de creanță, ce ar avea substanța în "lezarea interesului patrimonial concretizat bănesc" și i se atribuie acest regim de prescriptibilitate.

Tot într-o manieră contradictorie, instanța de apel a considerat eronată, pe de o parte, referința pe care reclamanta a făcut-o în ceea ce privește caracterul succesiv al trecerilor peste terenul aservit și faptul că acesta dă naștere unor obligații succesive de plată, dar, imediat în paragraful următor, a arătat că situația ar fi fost distinctă dacă dreptul cu privire la acordarea despăgubirilor ar fi fost solicitat și stabilit prin prestații succesive în cuprinsul termenului de prescripție, iar prin prezenta acțiune s-ar fi solicitat nu stabilirea dreptului de despăgubire, ci plata efectivă și corelativă prestațiilor succesive.

În această privință, instanța de apel a încadrat manifest greșit ideea expusă în apel, deoarece referirea la caracterul succesiv al trecerilor peste terenul aservit, proprietatea reclamantei s-a făcut în legătură cu cea de-a doua pretenție din petitul nr. 1 al cererii de chemare în judecată, aceea de plată efectivă a despăgubirii, pentru perioada cuprinsă între 01.02.2017-31.01.2019.

Aceste considerente din decizia instanței de apel contrazic considerentele anterioare, și anume faptul că art. 619 C. civ. de la 1864 reglementează dreptul de a cere fixarea despăgubirii, substanța acestei despăgubiri fiind pagubele ce s-ar putea ocaziona fondului aservit prin constituirea servituții, deoarece dreptul de servitute nu dă naștere unei obligații de plată a lipsei de folosință/chirie în sarcina fondului dominant.

Instanța de apel a preluat greșit afirmațiile pe care le conține apelul și cu privire la o altă chestiune esențială în rezolvarea excepției prescripției extinctive, aspect ce relevă motive străine de natura cauzei, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a fost atribuită recurentei pretenția acordării de despăgubiri pentru folosința terenului, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cu toate că susținerile din apel referitoare la acțiunea în răspundere civilă delictuală și, corelativ, la momentul de început al termenului de prescripție prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, erau critici la adresa motivelor pentru care prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Modul în care instanța de apel s-a raportat la motivele de apel ține, de fapt, de planul nemotivării adecvate a deciziei instanței de apel în legătură cu termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri pentru constituirea servituții.

Dacă instanța de fond a încercat, prin corelația cu acțiunea în răspundere civilă delictuală, să explice prescriptibilitatea în termen de 3 ani a acțiunii în despăgubiri, instanța de apel s-a rezumat doar la a constata că termenul de prescripție de 30 de ani invocat de reclamantă nu are nicio legătură cu acțiunea în pretenții/despăgubiri, ci se referă la acțiuni ce vizează drepturile reale enumerate de art. 21 din Decretul nr. 167/1958, fără a motiva, în niciun fel, respingerea argumentelor expuse în cererea de apel, argumente care au fost motivate și susținute atât doctrinar cât și jurisprudențial.

- Prin soluția pronunțată, au fost încălcate prevederile art. 616, 619 și 620 din vechiul C. civ., precum și dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Pe fondul considerentelor contradictorii și a lipsei de analiză a unor chestiuni esențiale, decizia instanței de apel înseamnă, în ceea ce privește prescriptibilitatea acțiunii în despăgubiri ce trebuia rezolvată în prezenta cauză, faptul de a fi pus semnul egalității între fixarea și plata despăgubirilor.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat atât stabilirea despăgubirii cuvenite pentru constituirea însăși a drepturilor de servitute în favoarea intimatelor societăți comerciale și a intimaților pârâți Groza, cât și plata efectivă a sumei cuvenite: plata a fost cerută pentru trecerile deja exercitate, în raport cu caracterul succesiv al trecerilor peste teren, după fixarea de către instanță a cuantumului despăgubirii per mp, doar în acest sens fiind vorba despre plata în limita unui termen de prescripție de 3 ani anterior formulării acțiunii.

Cu toate că a reținut formularea celor două pretenții și temeiul juridic reprezentat de art. 616 și 619 C. civ. de la 1864, instanța de apel a rămas, în ceea ce privește calificarea dreptului la fixarea despăgubirii, la aceea a unui drept de creanță. A văzut în acesta, de fapt, un drept la reparație pentru "lezarea interesului patrimonial concretizat bănesc".

Or, art. 616 din vechiul C. civ. reglementează obligația de despăgubire ce revine proprietarului fondului dominant față de proprietarul fondului aservit, însă nu ca o simplă reparație, ci în contrapartidă cu afectarea dreptului de proprietate. În acest sens, servitutea de trecere nu este gratuită.

În acest sens, art. 616 se corelează cu art. 619 din vechiul C. civ., aducând chestiunea stabilirii despăgubirii pentru pagubele ce s-ar putea ori chiar sunt ocazionate de constituirea servituții în planul stabilirii substitutului pentru afectarea dreptului de proprietate asupra fondului aservit.

În consens cu analiza făcută în doctrina de specialitate la care am făcut referire directă în cuprinsul motivelor de apel, prescriptibilitatea acțiunii prin care se urmărește fixarea însăși a despăgubirii cuvenite pentru constituirea servituții se atașează firesc planului drepturilor reale, nicidecum celui al drepturilor de creanță, așa cum a considerat instanța de apel.

Din această perspectivă, este cert faptul că legiuitorul a dorit ca regimul drepturilor reale să fie unul consecvent. Atât timp cât titularul unui drept de servitute are la îndemână o acțiune confesorie pentru obligarea la recunoașterea și respectarea dreptului său, ca acțiune prescriptibilă în termen de 30 de ani de la data constituirii servituții, este cu totul nejustificat ca titularului dreptului de proprietate să i se recunoască, pentru afectarea atributelor din conținutului dreptului său de proprietate, o simplă acțiune personală, prescriptibilă în termenul de 3 ani calculat de la data constituirii servituții. Este corect și proporțional a i se pune la îndemână doar o acțiune prescriptibilă, dar una prescriptibilă în același termen, dacă și atunci când ceea ce este afectat și trebuie acoperit/reparat/remediat ține de atributele acestui drept, singurul pe care legiuitorul l-a stabilit a fi un drept deplin.

Așezând acțiunea în despăgubiri pentru constituirea servituții în planul ei firesc, al drepturilor reale care sunt antrenate în raportul juridic de drept material, se cuvine constatat faptul că, în mod manifest, instanța de apel a greșit atunci când a apreciat că pârâta ar fi făcut o confuzie între caracterul real al acțiunii în stabilirea servituții și cel personal al acțiunii în despăgubirea proporțională cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.

Din acest punct de vedere, nu este vorba despre imprescriptibilitatea dreptului de a solicita despăgubiri în cazul unui drept de servitute constituit permanent, cum greșit s-a menționat în motivarea deciziei. Nu s-a afirmat că acțiunea promovată este imprescriptibilă, dimpotrivă, din cererea de apel rezultă că acțiunea este privită ca fiind supusă prescripției extinctive.

Acțiunea prevăzută de art. 619 C. civ. de la 1864 nu se supune prescripției extinctive aplicabile drepturilor de creanță, iar în acest sens instanța de apel ar fi fost ținută să aplice corect art. 21 din Decretul nr. 167/1958, prin care s-a stipulat că dispozițiile sale "nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uzabitație, servitute și superficie".

Contrar considerentelor deciziei de apel, prin art. 21 din Decretul nr. 167/1958 nu s-a limitat dreptul la acțiune privitor la drepturile reale numai la instituirea acestor drepturi, ci s-a avut în vedere plenitudinea aspectelor ridicate fie de stabilirea, fie de respectarea, fie de afectarea acestor drepturi.

Aplicând incorect această normă și pe fondul calificării dreptului la despăgubiri pentru constituirea servituții ca fiind un simplu drept de creanță, instanța de apel a luat greșit în considerare ca termen de prescripție pe acela general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Concordant caracterului acțiunii în fixarea despăgubirii pentru constituirea servituții ca fiind o acțiune atașată însuși dreptului real, ceea ce trebuia observat și respectat de instanța de apel este termenul de prescripție instituit în privința drepturilor reale de prevederile vechiul C. civ.

Din acest punct de vedere, corelația dintre normele vechiul C. civ. și cele din Decretului nr. 167/1958 s-a făcut în sensul menținerii exprese sau implicite a unor dispoziții privitoare la prescripția extinctivă, între care și termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ.

III. Apărările formulate în cauză

Intimatele - pârâte C. S.R.L. și B. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând, totodată, în situația respingerii acestei excepții, respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată, intimații - pârâți E. și F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de către intimatele - pârâte prin întâmpinare, se constată că nu este fondată, întrucât motivele de recurs sunt susceptibile de a fi evaluate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi expuse în analiza acestora.

În conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

A contrario din acest text de lege, nu intervine sancțiunea nulității recursului în integralitatea sa în situația în care au fost invocate mai multe motive de recurs, iar unele sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe același temei, faptul că nu este incident motivul de casare invocat în mod explicit de către recurent nu conduce la aplicarea sancțiunii nulității căii de atac exercitate, stabilirea corectei încadrări urmând a se face de către instanța de recurs, independent de calificarea juridică dată de parte.

În consecință, excepția nulității recursului va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, este de menționat faptul că recurenta - pârâtă A. S.A. a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea pot fi analizate exclusiv din perspectiva modului de aplicare a legii de către instanța de apel.

Astfel, se constată că recurenta a formulat, în esență, aceleași critici pentru a reproșa instanței de apel atât inserarea unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei, cât și încălcarea normelor de drept substanțial. Or, eventuala constatare de către instanța de recurs a nelegalității deciziei de apel față de modul greșit de aplicare a legii, ar releva și insuficienta motivare în fapt și în drept a deciziei, fiind inutil a se cerceta subsecvent și dacă există vreo contradicție între considerentele deciziei.

Cât privește susținerile recurentei vizând existența unor motive străine de natura cauzei, trebuie observat că, pentru a fi aplicabilă, cea de-a doua teză de la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. presupune ca hotărârea să cuprindă numai asemenea motive. Recurenta nu a pretins, însă, o asemenea ipoteză, drept pentru care susținerile pe acest aspect urmează a fi avute în vedere tot în contextul motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488.

Se impune a se sublinia, prioritar, că, potrivit motivelor de recurs, următoarele aspecte nu sunt contestate: drepturile de servitute ale pârâților, în considerarea cărora s-a formulat cererea în pretenții dedusă judecății, au fost constituite prin acte juridice distincte, încheiate în formă autentică și intabulate în cartea funciară; raportat la data nașterii drepturilor de servitute, sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, respectiv cele din art. 616 și art. 619.

În schimb, recurenta - pârâtă contestă modul de aplicare în cauză, de către instanța de apel, a acestor dispoziții legale, iar criticile formulate sunt fondate, pentru considerentele ce succed.

În conformitate cu art. 616 C. civ., "Proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despăgubi în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona."

Art. 619 C. civ. prevede că "Acțiunea de despăgubire în cazul prevăzut prin art. 616 este prescriptibilă; iar trecerea trebuie să urmeze după prescripție, deși acțiunea de indemnitate nu s-ar mai putea admite."

Acțiunea la care se referă art. 616 și art. 619 C. civ. vizează fixarea despăgubirii cuvenite proprietarului fondului aservit pentru pagubele cauzate de servitutea de trecere, iar o asemenea acțiune este distinctă de cea având ca obiect plata efectivă a despăgubirii, după stabilirea ei, în cazul în care plata nu se face de bunăvoie de către titularul dreptului de servitute.

Or, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, deși a reținut că art. 619 C. civ. reglementează dreptul de a cere fixarea unei despăgubiri, instanța de apel a aplicat, în ceea ce privește prescripția extinctivă, regimul juridic al acesteia, corespunzător dreptului de creanță izvorât din titlul de despăgubire, respectiv din titlul prin care s-a fixat indemnitatea.

Trebuie observat că norma în discuție stabilește doar caracterul prescriptibil al acțiunii în despăgubiri, fără a reglementa nici termenul prescripției extinctive, nici momentul de început al cursului prescripției.

Din acest punct de vedere, deosebirea față de reglementarea din C. civ. actual este evidentă, întrucât art. 620 alin. (1) din C. civ. din 2011 prevede în mod expres că "Termenul de prescripție pentru dreptul la acțiunea în despăgubire pe care o are proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe să curgă din momentul stabilirii dreptului de trecere".

Diferența de reglementare nu decurge numai din modul de redactare a normei, astfel încât cele două reglementări să fie asimilate în privința regimului juridic al prescripției, subsumat identității de rațiune în edictarea normelor succesive.

În prezent, servitutea legală de trecere, la care se referă art. 616 și art. 619 C. civ. de la 1864, nu se mai regăsește ca atare, fiind reglementat dreptul legal de trecere, încadrat în mod expres de către legiuitor în categoria limitelor legale ale exercitării dreptului de proprietate și care este un drept personal. Or, în vechea reglementare, servitutea legală de trecere relevă un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Prin urmare, în analiza regimului juridic al prescripției dreptului la acțiunea în despăgubiri nu se poate poate porni de la premisa că art. 619 C. civ. de la 1864 are același conținut cu actualul art. 620 alin. (1), astfel cum, în mod greșit, a procedat instanța de apel.

În absența unei prevederi exprese în cuprinsul art. 619 C. civ. de la 1864 a termenului de prescripție extinctivă și a momentului de început al cursului prescripției, sunt aplicabile, fără îndoială, regulile de drept comun în materia prescripției extinctive, ținându-se cont, însă, de specificitatea instituției juridice a servituții.

După cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs, obligația proprietarului fondului dominant de despăgubire a proprietarului fondului aservit reflectă afectarea dreptului de proprietate prin sarcina servituții de trecere, proprietarul fondului aservit fiind lipsit de prerogativa folosinței imobilului său pe întreaga durată a servituții.

În termenii art. 616 C. civ., despăgubirea se cuvine pentru pagubele ocazionate de trecerea pe locul vecinului în scopul exploatării fondului dominant, proporțional cu acestea. Așadar, paguba constă în lipsa de folosință a fondului aservit, care trebuie acoperită prin despăgubire.

Or, în absența exercitării efective a dreptului de servitute nu se poate vorbi despre producerea vreunei pagube și nici despre un drept la acțiune pentru solicitarea contravalorii lipsei de folosință a fondului aservit.

Raportul juridic dintre părți se răsfrânge și asupra prescripției dreptului la acțiunea în despăgubiri, astfel cum preconizează recurenta - pârâtă, chiar dacă aceasta a identificat în mod greșit efectele asupra prescripției extinctive ale modului de exercitare a drepturilor fiecăreia dintre părțile raportului juridic născut din constituirea servituții, în sensul calificării acțiunii ca fiind una reală. În realitate, se impune corelarea corespunzătoare a prescripției cu momentul nașterii dreptului material la acțiune.

Astfel, în ceea ce privește susținerile recurentei - pârâte, trebuie reamintit că, de regulă, caracterul real sau personal al oricărei acțiuni este asigurat de natura dreptului subiectiv valorificat prin acțiune, respectiv drept real sau drept de creanță, în măsura în care nu există o prevedere legală prin care se stabilește un anumit caracter al acțiunii, independent de natura dreptului subiectiv ori prin care, în ceea ce privește prescripția extinctivă, care interesează în cauză, se reglementează termenul și/sau curgerea prescripției în ipoteza unei anumite acțiuni.

Recurenta - pârâtă a identificat o asemenea normă în art. 1890 C. civ. de la 1864, conform căruia "Toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință."

Potrivit recurentei, norma ar continua să fie aplicabilă în cazul acțiunii în despăgubiri prevăzute de art. 619 C. civ., în pofida reglementării din Decretul nr. 167/1958, întrucât art. 12 al acestui act normativ prevede că "Dispozițiile Decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie."

Or, potrivit unei interpretări constante a doctrinei și jurisprudenței, art. 12 are în vedere doar acțiunile prin care se exercită un drept real, respectiv dreptul de proprietate sau un dezmembrământ al acestuia, nu și acțiunile personale, pentru care este incident Decretul nr. 167/1958. Întrucât acțiunea în despăgubiri nu este exercitată de către titularul dreptului real de servitute, ci de proprietarul fondului aservit, nu se poate considera că prin intermediul acestei acțiuni se valorifică un drept real, pentru a se vorbi despre o acțiune cu același caracter.

Totodată, nu există prevedere legală prin care se reglementează termenul și/sau curgerea prescripției în ipoteza acțiunii în despăgubiri prevăzute de art. 616 și art. 619 C. civ. de la 1864.

Prin urmare, nu este posibilă calificarea acțiunii în despăgubiri ca fiind una reală și excluderea de la aplicare a prevederilor Decretului nr. 167/1958, în virtutea art. 12 din acest act normativ.

Susținerile recurentei pot fi privite, însă, în legătură cu exercitarea efectivă a dreptului real de servitute, nu doar pentru motivul că despăgubirea reflectă echivalentul lipsei de folosință a fondului aservit prin sarcina servituții ce este impusă acestuia, ci și prin prisma duratei servituții.

În conformitate cu art. 639 C. civ., servitutea se poate stinge prin neuz în curs de 30 ani, termen care se calculează, potrivit art. 640 C. civ., în cazul servituților necontinue, precum servitutea de trecere, "din ziua de când a încetat de a se folosi de dânsa".

În ceea ce privește prescripția extinctivă, luându-se în considerare folosirea efectivă a servituții, și nu simpla constituire, chiar printr-un titlu, stingerea servituții prin neuz abia după 30 ani de nefolosire echivalează cu posibilitatea nașterii dreptului la acțiunea în despăgubiri vizată de art. 616 și 619 C. civ. oricând în răstimpul celor 30 de ani, în funcție de momentul începerii folosirii efective a servituții. Din acest motiv, finalitatea susținerilor recurentei este, totuși, atinsă, dar prin prisma corelației necesare cu exercitarea dreptului real de servitute, iar nu a caracterului real al înseși acțiunii în despăgubiri.

Nu în ultimul rând, pentru a epuiza analiza argumentației recurentei referitoare la calculul termenului de prescripție extinctivă, se observă că partea a invocat doctrina de specialitate pentru a susține că prescriptibilitatea acțiunii prin care se urmărește fixarea însăși a despăgubirii cuvenite pentru constituirea servituții se atașează planului drepturilor reale, nicidecum celui al drepturilor de creanță.

Or, în lucrarea invocată (C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român) se menționează, într-adevăr, că dacă proprietarul fondului aservit nu exercită această acțiune timp de 30 de ani, ea se stinge prin prescripție. Mențiunea trebuie citită, însă, în contextul singurei reglementări asupra prescripției de la acel moment, respectiv cea a C. civ., Decretul nr. 167/1958 nefiind încă în vigoare.

Se poate observa, în același timp, că aceiași autori precizează că prescripția extinctivă a acțiunii prevăzute de art. 619 din cod curge din ziua în care a început să se facă trecerea, considerentele prezentei decizii fiind în sensul opiniei doctrinare. Autorii au considerat că soluția se impune, deoarece prescripția despre care vorbește art. 619 nu este prescripția dreptului de a cere plata creanței de despăgubiri fixate în prealabil, căci acest drept se prescrie conform dreptului comun, ca orice acțiune, ci art. 619 se referă la prescripția dreptului de a cere fixarea despăgubirii.

Față de toate cele ce preced, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect termenul de prescripție extinctivă aplicabil în cazul acțiunii în despăgubiri la îndemâna proprietarului fondului aservit ca fiind cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fiind vorba despre o acțiune personală, prin care se valorifică un drept de creanță.

În schimb, față de rațiunea art. 616 și art. 619 C. civ., arătată anterior, în sensul că o păgubire a proprietarului fondului aservit se poate produce doar prin exercitarea efectivă a dreptului de servitute, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită."

Pe acest temei, drept la acțiunea pentru fixarea despăgubirii constând în contravaloarea lipsei de folosință a fondului aservit pe durata servituții de trecere se naște doar din momentul exercitării dreptului de servitute, chiar dacă dreptul de creanță există în patrimoniul titularului încă de la constituirea servituții.

Nu se poate face confuzie între data nașterii dreptului subiectiv și data nașterii dreptului la acțiune, în ceea ce privește momentul de început al cursului prescripției extinctive, acest moment fiind legat, în aplicarea art. 7 din Decretul nr. 167/1958 de data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori, după caz, de data de la care dreptul subiectiv trebuia exercitat, chiar în lipsa unei contestații sau încălcări.

Drept urmare, instanța de apel a stabilit în mod greșit că dreptul material la acțiunea în despăgubiri s-a născut prin constituirea dreptului de servitute, odată cu nașterea dreptului subiectiv însuși.

Aceste considerente ale deciziei recurate relevă faptul - deja arătat în debutul motivării de față - că instanța de apel a aplicat, în realitate, regimul juridic al prescripției extinctive corespunzător dreptului de creanță reprezentat de plata efectivă a despăgubirii, după fixarea acesteia, cu toate că a reținut obiectul pretențiilor deduse judecății ca fiind reprezentat de însăși fixarea despăgubirii, astfel cum, în mod corect, s-a susținut prin motivele de recurs.

Astfel, instanța a considerat că dreptul material la acțiune s-a născut prin constituirea dreptului de servitute, ca și cum prin același titlu s-a fixat despăgubirea, raționament ce corespunde, de fapt, dreptului la acțiunea pentru plata efectivă a despăgubirii, iar nu dreptului la acțiunea pentru fixarea despăgubirii pe temeiul art. 616 și art. 619 C. civ. de la 1864.

Trebuie precizat, totodată, că plasarea momentului de început al cursului prescripției nu este de natură a atrage aplicabilitatea noului C. civ., cu toate că art. 6 alin. (4) din acest act normativ prevede că "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit."

În privința prescripției extinctive a dreptului la despăgubiri cuvenite proprietarului fondului aservit și în sarcina proprietarului fondului dominant pentru dreptul legal de trecere - drept prevăzut în noul C. civ. în art. 620 alin. (1) -, art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. statuează în mod explicit că "Dispozițiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia."

Așadar, în prezența derogării exprese în materie de la prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ., în cauză nu este aplicabil ratione materiae art. 620 alin. (1) C. civ. din 2011, rămânând aplicabile prevederile art. 616 și art. 619 C. civ. de la 1864, în considerarea momentului constituirii drepturilor de servitute ale pârâților, ce reprezintă situație juridică născută anterior intrării în vigoare a noii reglementări.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, cu consecința că, în analiza motivelor de apel în combaterea excepției procesuale admise în primă instanță, vizând prescripția dreptului material la acțiune, nu s-a verificat și stabilit situația de fapt presupusă de interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, respectiv curgerea prescripției în raport de momentul exercitării efective a servituții de către titulari, respectiv de către pârâți.

O asemenea verificare urmează a se face cu ocazia rejudecării apelului, cu observarea tuturor înscrisurilor de la dosar, inclusiv a celor din dosarul nr. x/2011, ce au fost atașate prezentei cauze, în susținerea solicitării de suspendare a judecății până la finalizarea celeilalte cauze (solicitare a cărei soluționare a fost prorogată după soluționarea excepției prescripției). În dosarul nr. x/2011, reclamanta A. S.A. (alături de o altă reclamantă) a solicitat rectificarea cărților funciare în sensul radierii drepturilor de servitute ale pârâților - printre care și cei din prezenta cauză -, cu motivarea că aceștia nu au folosit niciodată dreptul de servitute de trecere.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, în baza art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de intimatele-pârâte C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 286/A din 17 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 06 decembrie 2022.