ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2694/2022

Ședința publică din data de 14 decembrie 2022

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulata la data de 20.02.2017, data poștei, si înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. x/2017, reclamanții A. si B., în contradictoriu cu pârâții C. și S.C. D. S.R.L., denumita acțiune revocatorie, au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a unor contracte de vânzare cumpărare încheiate la data de 15.04.2011, 13.05.2011 și 21.06.2011 între C. și S.C. D. S.R.L., acestea fiind încheiate cu o cauză ilicită și fără să se plătească prețul.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 1237, art. 1238 alin. (2) și art. 1562-1565 Noul C. civ.

În ședința publică din 15.11.2017, reclamanții au precizat obiectul acțiunii, ca fiind acțiune pauliană.

Prin sentința nr. 512 din data de 24 iulie 2019, Tribunalul Buzău a respins excepția excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocata de pârâți; a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtul C.; a respins excepția lipsei de interes în formularea cererii, invocată de pârâtul C.; a respins acțiunea formulata de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C. și S.C. D. S.R.L.; a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenienta E.; a respins cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată; a respins cererea intervenientei privind acordarea cheltuielilor de judecată; a obligat reclamanții să îi plătească pârâtulului C. suma de 2000 de RON, onorariu avocat; a obligat reclamanții să îi plătească pârâtei S.C. D. S.R.L. suma de 3000 de RON, onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel principal reclamanții A. și B., intervenienta E. și apel incident pârâtul C..

Prin decizia nr. 20 din 28 ianuarie 2021 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins excepția netimbrării apelului formulat de intervenientă.

A admis apelurile declarate de reclamanții A. și B., de intervenienta E.; a admis și apelul incident declarat de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 512 din data de 24 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. și în consecință:

A schimbat în parte sentința.

A admis excepția inadmisibilității acțiunii și cererii de intervenție principală în constatarea inopozabilitatii contractelor de vanzare-cumparare autentificate sub nr. x/15.04.2011, y/15.04.2011, z/15.04.2011, w/15.04.2011, t/15.04.2011, s/13.05.2011, q/21.06.2011.

A respins ca inadmisibile acțiunea și cererea de intervenție principală în constatarea inopozabilitatii contractelor de vanzare-cumparare autentificate sub nr. x/15.04.2011, y/15.04.2011, z/15.04.2011, w/15.04.2011, t/15.04.2011, s/13.05.2011, q/21.06.2011.

A admis in parte acțiunea și cererea de intervenție principală.

A constatat inopozabilitatea față de reclamanți și intervenientul principal a contractului de vânzare-cumpărare a vehiculului marca x, număr de identificare x, din data de 13.10.2010, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.04.2011 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.05.2011.

A compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate în fond și apel; a obligat reclamanții să achite pârâtului C. 1863 RON, intervenientul principal să achite pârâtului C. 791 RON, reclamanții și intervenientul principal să achite fiecare pârâtei S.C. D. S.R.L. câte 1275 RON.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei nr. 20 din 28 ianuarie 2021 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a formulat recurs atât pârâtul C., cât și pârâta S.C. D. S.R.L.

1) Recursul formulat de pârâtul C.

Recurentul-pârât C. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

In argumentarea cererii de recurs, pârâtul arată că înțelege să invoce critici vizând încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, precum și inexistența și insuficiența motivării soluției.

În opinia recurentului-pârât, normele care soluționează conflictele de legi în timp, incidente în cauză sunt diferite, după cum urmează:

Legea aplicabilă prescripției este cea de la data la care aceasta este instituită (art. 6 alin. (4) C. civ. 2011); legea aplicabilă sancțiunii inopozabilității contractului (rezultată din efectul admiterii acțiunii pauliene) este legea de la data încheierii contractului, ca lege aplicabilă condițiilor (de valabilitate sau de eficacitate) ale contractului; chestiunea de a ști dacă dreptul material la acțiunea pauliană, ca drept secundar aferent dreptului primar de creanță pretins fraudat, este cel prevăzut de legea de la data nașterii dreptului sau cea de la data exigibilității dreptului - art. 116 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a C. civ.

Având in vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Noul C. civ., precum și art. 102 din Legea nr. 71/2011 se poate constata că, în speță, contractele ce fac obiect litigiului au fost încheiate și supuse publicității sub imperiul dispozițiilor vechiul C. civ.

Astfel, sub aspectul condițiilor încheierii contractelor, manifestarea de voință a părților contractante (vânzător si cumpărător) - existența sau nu a relei credințe la încheierea acestor acte; existența sau nu a unui scop comun, complicitatea părților contractante la fraudarea intereselor patrimoniale ale creditorilor - este o analiză pe care instanța trebuia să o facă raportat la momentul încheierii acestor convenții.

Or, în cauză, susține recurentul, pentru analiza elementelor/condițiilor menționate nu s-a reținut și nu s-a aplicat legea contractului.

Tot în raport de acest moment trebuia analizată și certitudinea prejudiciului.

Apreciază că hotărârea recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât norma tranzitorie nu acreditează concluzia aplicabilității C. civ. din 2011 și actelor juridice pretins frauduloase (și supuse acțiunii revocatorii) încheiate anterior intrării sale în vigoare. Norma tranzitorie are în vedere exclusiv aplicarea legii noi și creanțelor vechi, exigibile sub imperiul legii noi, ceea ce este altceva.

Susține recurentul că actul pretins fraudulos este supus regulilor aplicabile, de soluționare a conflictului de legi în timp (art. 6 alin. (1), alin. (3) și alin. (5) Noul C. civ.); or, pentru a primi aplicarea legii noi, aceste contracte trebuiau încheiate sub imperiul acesteia.

Recurentul a mai arătat că, potrivit art. 1563 C. civ., creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii.

Or, acest text de lege nu a fost analizat de instanța de apel, nici la soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune și nici la analiza conditiilor pe fond, deși a făcut obiect de critică în apelul incident.

In speță, instanța de apel s-a raportat doar la dispozițiile noului C. civ., analizând momentul nașterii creanței creditorilor, data scadenței acestei creanțe precum și momentul apreciat ca fiind al nașterii prejudiciului - situând toate aceste momente după data obținerii titlului executoriu, perioada 2005-2006 respectiv momentul executării silite; neglijând însă a avea în vedere legea aplicabilă momentului contractului, al publicității și al stabilirii prejudiciului în faza de urmărire penală, moment în raport de care se analizează existența sau nu a unei conivențe între părțile contractante: crearea la acel moment a unei stări de insolvabilitate în patrimoniul vânzătorului dar și momentul de la care cel prejudiciat are alegerea în a acționa pentru a-și asigura garantarea creanței viitoare.

Mai mult, cum legea nouă se aplică și creanțelor născute anterior intrării sale în vigoare, instanța de apel nu a analizat apărările formulate de pârât sub acest aspect.

Toată motivarea instanței de apel amplasează momentul insolvabilității, nașterii creanței dar și prejudiciului, după momentul obținerii titlului executoriu, inclusiv în faza de executare silită, afectând astfel contracte încheiate cu 5 ani înainte de obținerea titlului executoriu, respectiv cu 10 ani înainte de acest moment procesual.

Instanța nu analizează dreptul de creanță ca naștere; perspectiva unui prejudiciu și crearea sau nu a unei stări de insolvabilitate, la momentul incheierii contractelor (mai exact la momentul la care acestea au devenit opozabile prin publicitate).

Procedând astfel, instanța de apel nu are în vedere faptul că acțiunea revocatorie este doar un instrument juridic prevăzut de lege pentru protecția intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului, iar ca natură juridică, are configurația unei acțiuni personale și nu reale, fiind un atribut al gajului general.

Prin urmare, promovarea acesteia nu ține de momentul și condițiile unei executări silite, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Cu referire la prescripția dreptului la acțiune, recurentul-pârât a susținut, în esență, următoarele:

Sub aspectul condițiilor și termenelor cerute de lege pentru exercitarea acțiunii revocatorii, apreciază că trebuie făcută deosebirea dintre regimul actual și cel anterior, față de data intrării in vigoare a Noului C. civ. (1.10.2011), dar și a noului C. proc. civ. (15.02.2013) raportat la momentul la care creditorii actuali au cunoscut sau trebuiau să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.

Prin urmare, conform art. 1563 Noul C. civ., se cere ca la data promovării acțiunii revocatorii, creditorul pretins fraudat, să dețină față de debitorul său o creanță certă, neechivocă, care, în raport de dispozițiile art. 379 alin (3) din C. proc. civ., în vigoare la data încheierii actelor de vânzare cumpărare ce fac obiectul prezentului litigiu, este înțeleasă ca fiind acea creanță a cărei existență trebuie să rezulte din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.

Noul C. proc. civ., în vigoare de la data de 15.02.2013, la art. 653 alin. (2) determină o creanță ca fiind certă, atunci când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu.

Instanța de apel apreciază că termenul ar curge pentru reclamanți din septembrie 2017, iar pentru intervenientă din 24.01.2019, data la care a dobândit dreptul prin cesiune.

Cu privire la nașterea dreptului intervenientei, instanța omite a avea în vedere dispozițiile legale ce privesc transmiterea drepturilor și obligațiilor odată cu cesionarea, apreciind greșit că un contract de cesiune repune cesionarul în drepturi pierdute de cedent.

Din motivarea apelului reclamanților și motivarea sumară a deciziei pe fond, rezultă că prejudiciul s-a cunoscut de la data efectuării expertizei, din faza de urmărire penală.

Deci creanța certa și prejudiciul a cărui existență este neîndoielnica și a cărui întindere poate fi sigur stabilită corespunde efectiv cu un prim moment ce corespunde cu finalizarea raportului de expertiză, raport ce a condus la indisponibilizarea unor bunuri prin sechestru.

In atare situație este clar faptul că, dacă raportăm existența unui prejudiciu la momentul raportului de expertiză din dosarul penal, atunci acest prejudiciu a fost cunoscut de toate părțile: reclamanți, cedenta intervenientei și pârât. Implicit, o acțiune revocatorie trebuia promovată imediat momentului la care s-a luat cunoștință de vânzări și, astfel, intervine prescripția.

Daca raportăm prejudiciul la momentul obținerii titlului executoriu, a susținut pârâtul, implicit cum reclamanții nu au cunoscut despre existența unui prejudiciu, nici acesta nu a cunoscut anterior despre existența unui prejudiciu.

Astfel, reclamanții nefiind creditorii ai intimatului la momentul incheierii contractelor, nu se mai poate aprecia că în urmă cu 5 ani momentului obținerii titlului executoriu reprezentat de sentința penala, s-au făcut înstrăinări pentru a prejudicia prezumptibili creditori viitori, în astfel de situații legea cerând ca respectiva creanță sa fie anterioară actului atacat.

Apreciind astfel, că momentul cunoașterii pretinsului prejudiciu este anterior momentului la care s-a obținut titlu executoriu, mai exact într-un moment la care creanța certă era cea definită de vechiul C. proc. civ., art. 379 alin. (1) pct. 3, în raport de acest moment (cel mai târziu data sechestrului) trebuie analizat termenul de prescripție de 1 an.

Cum, admisibilitatea acțiunii pauliene nu depindea la acel moment de existența unui titlu executoriu (creanța certă fiind definită la acel moment de art. 379 alin. (1) pct. 3 din vechiul C. proc. civ.), iar reclamanții se constituiseră părți civile în dosarul penal (încă din faza de urmărire penală) solicitând restituirea terenului sau contravaloarea acestuia, astfel cum a fost stabilită prin expertiză în cadrul dosarului de urmărire penală (aspect ce rezultă și din conținutul hotărârii penale), se poate aprecia că se încadrau în categoria creditorilor posteriori, ce aveau perspectiva intrării într-un raport juridic cu debitorii (autorii prejudiciului), iar odată cu luarea la cunoștință a presupuselor contracte frauduloase, creditorii aveau posibilitatea ca în termen legal să solicite revocarea lor (reglementare permițând promovarea acțiunii ce este instrument juridic cu rol preventiv).

Astfel, termenul de prescripție va curge în principiu de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieșirea din patrimoniul debitorului a bunurilor respective (din probe rezultă că în anul 2011), acesta fiind momentul la care creditorii au luat cunoștință de actele încheiate de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale - la dosar s-a depus dovada înscrierii unor contracte în registrul de publicitate imobiliară (aspect ce rezultă și din încheierea cadastrului nr. x/30.11.2011, de respingere a cererii Parchetului de înscriere a sechestrului asupra unor terenuri).

În concluzie, contravaloarea prejudiciului a fost cunoscută la momentul luării la cunoștință de conținutul raportului de expertiză (raport prin care s-a stabilit contravaloarea terenurilor); părți civile cu privire la teren sau contravaloare s-au constituit încă din faza de urmărire penală și, ulterior, la primul teren de judecată în dosarul penal; compunerea averii debitorului a fost făcută cunoscută părților din dosar la data aplicării sechestrului, ocazie cu care s-a cunoscut și faptul că bunurile ce fac obiectul prezentului litigiu au fost înstrăinate, astfel că toate aceste aspecte (probate în cauză) reprezintă momentul la care creanța se poate aprecia certă și prejudiciul cunoscut (contravaloare teren) de către reclamanți și cedenta intervenientei din prezenta cauză.

La acel moment al întrunirii cumulative a condițiilor cerute de lege pentru a demara în justiție o acțiune pauliană, în calitate de creditor posterior, intrase în vigoare noul C. civ., în raport de care termenul de prescripție este cel de 1 an și era în vigoare vechiul C. proc. civ. (mai exact art. 379 alin. l pct. 3).

Se poate observa faptul că instanța de apel, nu a analizat aceste apărări, și a plasat eronat momentul cunoașterii prejudiciului, la un moment din cadrul executării silite, interpretând greșit art. 1564 și art. 1562 Noul C. civ., în sensul că termenul de un an curge de la data la care în cadrul executării silite un debitor devine insolvabil - omițând a avea în vedere natura unei astfel de acțiuni ce se introduce doar pentru a asigura o protecția juridică a unui drept de creanță (admisibilitatea acțiunii pauliene nedepinzând în speță de existența unui titlu executoriu).

Sub un alt aspect, recurentul critică decizia atacată pentru nelegalitate, motivat de faptul că instanța de apel a interpretat greșit legea și în ceea ce privește analiza condițiilor de admisibilitate a unei astfel de acțiuni.

Sub aspectul neîndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru revocarea contractelor ce fac obiectul litigiului apărările formulate de pârât în susținerea solicitării de respingere a cererii de chemare în judecată nu au fost avute în vedere și analizate de instanța de apel, iar din aceste apărări rezultă foarte clar că instanța a interpretat greșit dispozițiile legii.

Recurentul-pârât apreciază că, în speță, conivența cerută de lege nu s-a dovedit, iar motivarea instanței este bazată doar pe o presupunere.

De asemenea, menționează că acțiunea revocatorie are un caracter subsidiar, întrucât ea se justifică numai în situația în care creditorul nu-și poate realiza creanța împotriva debitorului ce a devenit insolvabil.

Prin urmare, o altă condiție de admisibilitate a acțiunii pauliene ce decurge din caracterul său subsidiar este aceea că poate să recurgă creditorul la aceasta doar după ce a făcut dovada demarării procedurii executării silite în care a obținut un proces-verbal de constatare a stării de insolvabilitate sau că ar fi uzat de alte mijloace prevăzute de lege în vedere recuperării creanței sale, fără rezultat.

Atât reclamanții, cât și intervenienta sunt în procedura de executare silită aflată în derulare (dosar nr. x/2016 și nr. y/2016), în cadrul căreia nu s-a emis proces-verbal de insolvabilitate, deoarece mai sunt bunuri de valorificat și se popresc lunar sume din salariu.

Trebuie observat că instanța de apel neglijează evaluarea din procesul-verbal de sechestru, reținând eronat faptul că pârâtul ar fi declarat la parchet că aceste bunuri au fost înstrăintate înainte de sechestru.

Or, aceste bunuri ce au făcut obiectul sechestrului sunt cele rămase în patrimoniul debitorului pentru valorificare, majoritatea fac obiectul partajului judiciar, ceea ce atestă clar că pârâtul nu a procedat la vânzare pentru a-și creea starea de insolvabilitate.

De altfel, sechestrul pe bunurile respective s-a menținut și prin hotărârea penală. Astfel, este ilogic a se reține de către instanța de apel că aceste bunuri din procesul-verbal de sechestru sunt bunurile înstrăinate.

In speță, consideră recurentul, nu există dovada faptului că prin aceste înstrăinări ce fac obiectul litigiului, debitorul a devenit insolvabil, stare ce ar determina imposibilitatea creditorilor să-și recupereze creanța, ci dimpotrivă acesta deține bunuri imobile de valoare considerabilă (ce pot fi valorificate imediat cu finalizarea partajului) a realizat și realizează venituri lunare cu caracter permanent - venituri indisponibilizate prin executare.

Dovada insolvabilității debitorului este în sarcina creditorilor, însă aceștia nu au probat cu succes existența stării de insolvabilitate a debitorului, în schimb debitorul a probat starea de solvabilitate.

Mai mult, la momentul încheierii contractului, reclamanții nu aveau calitatea de creditori ai pârâtului.

Nu s-a luat in considerare faptul că nu exista un proces-verbal al executorului de declarare a insolvabilității pârâtului.

Sub un ultim aspect, în opinia recurentului, instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei, intrerpretând eronat, dar și restrâns dispozițiile aplicabile în cauză, hotărârea nu a fost motivată sub toate aspectele invocate, iar motivarea sumară a deciziei face imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate de instanța de apel.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

2) Recursul formulat de pârâta S.C. D. S.R.L.

Recurenta-pârâtă D. S.R.L. a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

In argumentarea cererii de recurs, se susține, în esență, că instanța de apel a identificat în mod eronat normele care soluționează conflictele de legi în timp, incidente în cauză.

În acest sens s-au ridicat trei probleme în speță: legea aplicabilă prescripției; legea aplicabilă sancțiunii inopozabilității contractului (rezultată din efectul admiterii acțiunii pauliene); chestiunea de a ști dacă dreptul material la acțiunea pauliană, ca drept secundar aferent dreptului primar de creanță pretins fraudat, este cel prevăzut de legea de la data nașterii dreptului sau cel de la data exigibilității dreptului - art. 116 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a C. civ.

Astfel, arată recurenta, cele trei probleme de mai sus sunt distincte, răspund la întrebări diferite și nu trebuie confundate.

În opinia recurentei, decizia atacată este dată cu interpretarea și aplicarea eronată a legii, întrucât norma tranzitorie nu acreditează concluzia aplicabilității C. civ. din 2011 și actelor juridice pretins frauduloase (și supuse acțiunii revocatorii) încheiate anterior intrării sale în vigoare. Norma tranzitorie are în vedere exclusiv aplicarea legii noi și creanțelor vechi, exigibile sub imperiul legii noi. În alte cuvinte, clarificarea privește doar chestiunea de a ști care creanțe pot intra în câmpul de aplicare al noii legii, dar nu și care acte pretins frauduloase (eventual anterioare) intră sub incidența legii noi.

Actul pretins fraudulos este supus regulilor aplicabile, de soluționare a conflictului de legi în timp (art. 102 din legea de punere în aplicare a noului C. civ., art. 6 alin. (1), alin. (3) și alin. (5) Noul C. civ.); or, pentru a primi aplicarea legii noi, aceste contracte trebuiau încheiate sub imperiul acesteia. Ceea ce clarifică legea privind aplicarea C. civ. 2011 este doar faptul că protecția noii reglementări poate avea ca obiect și drepturi vechi, care nu au fost exigibile la data intrării în vigoare a legii noi. Cerința ca aceste drepturi să nu fie fraudate, condițiile fraudei, precum și sancțiunea ei rămân însă cele prevăzute de legea de la data încheierii actului.

Inaplicabilitatea C. civ. 2011 unor contracte încheiate anterior intrării sale în vigoare, mai ales în ceea ce privește o condiție de valabilitate a acestora, sau, în orice caz, unei condiții de eficacitate, trebuie să se impună nu doar pentru că suntem în prezența unei încălcări a regulii aplicării imediate a legii noi, ci și pentru că o concluzie contrară ar însemna o încălcare a principiului neretroactivității legii civile, consacrat de ambele reglementări succesive (art. 1 C. civ. de la 1864 și art. 6 alin. (1) Noul C. civ.).

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea greșită a legii în legătură cu condiția de admisibilitate a acțiunii revocatorii (pauliene) - prejudiciul - confuzia dintre cerința insolvabilității și cerința ca actele atacate să fie cele care au generat/adâncit starea de insolvabilitate pretinsă, se susține, în esență, că instanța de apel a omis analiza condiției caracterului vătămător al actelor în legătură cu care s-a admis acțiunea.

Recurenta apreciază că instanța de apel trebuia să justifice de ce actele pentru care a admis acțiunea, pe care le-a reținut ca fiind cu titlu oneros, creează o însărăcire a debitorului și, separat, de aceasta, că ele sunt cele care induc sau măresc pretinsa stare de insolvabilitate. Analiza este una tipică pentru acțiunea pauliană și nu a fost realizată.

Susținând lipsa motivării cerinței participării la fraudă a societății recurente, consideră că instanța de apel a conchis eronat că debitorul se găsește actualmente într-o stare de insolvabilitate, "bifând" printr-o simplă prezumție participarea la fraudă a recurentei.

Totodată, susținând greșita interpretare și aplicare a legii în legătură cu cerința stării de insolvabilitate, arată că, în speță, certificatul de grefă nu este apt, prin el însuși, să facă dovada valorii bunurilor supuse partajului, aspect care ține de teoria probelor în procesul civil - mărturisirea extrajudiciară fiind o probă doar contra celui care mărturisește.

In plus, subliniază recurenta, hotărârea trebuie să răspundă apărărilor părților și trebuie să conțină măcar sumar motivul pentru care probele lor sunt înlăturate de la analiză, or, instanța de apel a ignorat complet proba cu înscrisuri administrată de către debitor în sprijinul dovedirii valorii bunurilor posibil de executat.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză prin care au solicitat, în esență, respingerea acestora, ca nefondate. Totodată, au solicitat și obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât C. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 8 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, intimații-reclamanți înțelegând să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată la data de 16 noiembrie 2022.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Din cuprinsul cererilor de recurs rezultă că recurentul-pârât C. prezintă într-o pondere însemnată critici comune cu cele formulate de recurenta-pârâtă D. S.R.L., astfel că, în privința acestora, vor fi prezentate considerente comune, iar argumentele specifice vor fi tratate în mod distinct, în măsura în care pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât C. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă D. S.R.L. indicând, în plus, și pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd ca hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8).

În speță, deși au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., majoritatea criticilor formulate aduc, în realitate, în discuție chestiuni vizând probele administrate, modul de apreciere a acestora, situația de fapt și modul de evaluare a comportamentului părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate.

În ce privește critica din recurs referitoare la prescripție, argumentată doar de către recurentul-pârât C., dar amintită formal și de recurenta-pârâtă D. S.R.L. (aceasta nu a declarat apel împotriva măsurii de respingere a excepției prescripției), și întemeiată pe pct. 8 art. 488 C. proc. civ.., Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi susținută cu temei, în condițiile în care nu se pot cenzura elementele în raport cu care instanța de apel a stabilit debutul termenului de prescripție, faptul că reclamanții se încadrau sau nu în categoria "creditorilor posteriori", întrucât cele relevate de către recurent reprezintă aspecte atașate situației de fapt.

Potrivit art. 116 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "dispozițiile art. 1558-1565 din C. civ. se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată".

Cu privire la aplicarea legii civile în timp, în mod corect a reținut instanța de apel că sunt incidente prevederile art. 116 din Legea nr. 71/2011, având în vedere că, deși actele pretins frauduloase a căror inopozabilitate se solicită au fost încheiate anterior intrării in vigoare a noului C. civ., scadența drepturilor de creanță de care se prevalează reclamanții/intervenienta este situată după data de 01.10.2011.

În acest sens, se constată că momentul la care au luat naștere drepturile de creanță ale reclamanților și ale intervenientei a fost stabilit ca fiind în intervalul 2005-2006, când urmare a actiunilor frauduloase ale pârâtului C. și a altor persoane condamnate în dosarul penal nr. x/2013 al ICCJ, autorii prezentului demers judiciar au fost lipsiți de dreptul de proprietate asupra unor terenuri cu privire la care acestora li se emiseseră titluri de proprietate, conform Legii nr. 18/1991.

Or, stabilirea momentului la care au luat naștere drepturile de creanță al reclamanților și al intervenientei, în baza probatoriilor administrate, este atributul instanței de fond, astfel că asupra acestuia nu se poate efectua nicio analiză în recurs.

Cât privește scadența de plată a sumelor de bani reprezentând despăgubirile civile cuvenite reclamanților și intervenientului principal, stabilite prin sentința penală nr. 333/12.05.2015, pronunțată în dosarul penal nr. x/2013 al ICCJ, a început să curgă la data de 22.02.2016, cand această hotărâre a rămas definitivă, potrivit deciziei penale nr. 41 a instanțe supreme, așa cum a reținut instanța de apel. Așadar, după data de 01.10.2011.

În situația acțiunii revocatorii, potrivit art. 1564 C. civ., "dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat", iar art. 1562 din același cod prevede că "(1) dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. (2) un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate".

Prin urmare, momentul de debut al curgerii termenului de prescripție este reprezentat de data la care creditorul a luat cunostință sau trebuia să ia cunostință de faptul că actul pretins fraudulos i-a cauzat un prejudiciu și, așa cum a stabilit instanța de apel, în conturarea situației de fapt, în raport de probele administrate, acest moment este situat în luna septembrie 2017.

Or, în condițiile în care momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 1 an, este situat în luna septembrie 2017, iar acțiunea revocatorie formulată de reclamanți a fost înregistrată la Tribunalul Buzau la 21.02.2017, în mod corect a reținut instanța de apel că aceasta a fost formulată anterior începerii curgerii termenului de prescripție.

In ceea ce o privește pe intervenienta E., potrivit înscrisurilor dosarului și celor reținute de curtea de apel, această parte a sesizat instanța la 2.04.2019, iar dreptul de creanță a fost dobândit prin cesiune la 24.01.2019, dată la care creditorul a luat cunostință sau trebuia să ia cunostință de faptul că actul pretins fraudulos i-a cauzat un prejudiciu.

Susținerea recurentului-pârât în referire la nașterea dreptului intervenientei prin raportare la drepturile pierdute de cedent este doar opinia sa personală în înțelegerea reglementării referitoare la transmiterea drepturilor și obligațiilor de la cedent la cesionar, nesusținută juridic.

Prin urmare, doar la data la care a dobândit prin cesiune creanța respectivă, intervenienta a avut cunoștință de eventualul prejudiciu.

Cât privește susținerile recurentului-pârât în sensul că art. 1563 C. civ. nu a fost analizat de instanța de apel, deși a făcut obiect de critică în apelul incident, Înalta Curte amintește că, în condițiile în care instanța de apel și-a însușit argumentat raționamentul juridic al primei instanțe sub aspectul chestiunilor legate de prescripția dreptului material la acțiune, în virtutea efectului devolutiv al apelului, această chestiune nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raționament juridic, iar raportările pe care instanța le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate ca o neanalizare a aspectelor expuse.

Trebuie aminit și că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalității, independent de normele juridice invocate de părți, iar aspectele legate de aplicabilitatea acestui articol constituie componente ale silogismelor proprii ale judecătorului, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată.

În considerarea celor ce preced, se constată că, instanța de prim control judiciar, în mod corect, a reținut legea aplicabilă prescripției, confirmând hotărârea tribunalului prin care a fost respinsă exceptia prescriptiei extinctive a dreptului la acțiune.

În ceea ce privește susținerea recurentului-pârât în sensul că, sub aspectul condițiilor cerute de lege pentru exercitarea acțiunii revocatorii, trebuie făcută deosebirea dintre regimul actual și cel anterior, față de data intrării in vigoare a Noului C. civ., dar și a noului C. proc. civ., Înalta Curte reține că distincția solicitată nu influențează speța pendinte, în condițiile în care noul C. civ. nu aduce modificări substanțiale în materia acțiunii pauliene, ci doar clarifică aspectele care se aplicau chiar și pe vechiul C. civ., în virtutea doctrinei și jurisprudenței în materie, și, oricum, indiferent de legea civilă aplicabilă, invariabil condițiile acțiunii revocatorii sunt aceleași.

Atât recurentul-pârât, cât și recurenta-pârâtă, au susținut critici comune referitoare la legea aplicabilă sancțiunii inopozabilității contractului, legea de la data încheierii contractului, sub aspectul condițiilor (de valabilitate sau de eficacitate) ale contractului; totodată, s-a pus în discuție chestiunea de a ști dacă dreptul material la acțiunea pauliană, ca drept secundar aferent dreptului primar de creanță pretins fraudat, este cel prevăzut de legea de la data nașterii dreptului sau cel de la data exigibilității dreptului - art. 116 din Legea nr. 71/2011.

Se susține, de asemenea, de ambii recurenți-pârâți, interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât norma tranzitorie nu acreditează concluzia aplicabilității C. civ. din 2011 și actelor juridice pretins frauduloase (și supuse acțiunii revocatorii) încheiate anterior intrării sale în vigoare. Norma tranzitorie are în vedere exclusiv aplicarea legii noi și creanțelor vechi, exigibile sub imperiul legii noi; actul pretins fraudulos este supus regulilor aplicabile, de soluționare a conflictului de legi în timp.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel se constată că, în cauza pendinte, reclamanții A. și B. au învestit instanta de fond cu o acțiune având ca obiect revocarea actelor juridice pretins frauduloase încheiate de debitor, întemeiată pe dispozițiile art. 1562 și urm. din Noul C. civ., acțiune la care a aderat, în calitate de intervenient principal, E..

În conformitate cu art. 1562 C. civ., acțiunea revocatorie este acea acțiune prin care creditorul poate obține inopozabilitatea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale; inopozabilitatea este sancțiunea aplicabilă unui act valabil încheiat, pentru neîndeplinirea unor formalități ulterioare încheierii lui.

Nu se poate reține cu temei că instanța de apel a identificat în mod eronat normele care soluționează conflictele de legi în timp, așa cum se susține în cauză.

Dimpotrivă, în respectarea principiilor care guvernează aplicarea legii în timp, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența dispozițiilor art. 116 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 1562 C. civ. și a constatat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acțiunii pauliene.

Așa cum s-a arătat, prin acțiunea revocatorie creditorul urmărește aplicarea sancțiunii inopozabilității unor acte valabil încheiat, pentru neîndeplinirea unor formalități ulterioare încheierii lui, astfel că susținerile recurenților-pârâți care aduc în dezbatere condițiile de valabilitate sau de eficacitate ale contractului în raport de momentul de început al încheierii actelor juridice pretins frauduloase nu au relevanță.

Condițiile necesare pentru reușita acțiunii pauliene sunt: a) actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, ce constă în faptul că, prin actul atacat, debitorul își mărește sau creează o stare de insolvabilitate; b) frauda debitorului, ce implică faptul că debitorul a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor; c) creditorul să aibă o creanță certă și d) complicitatea la fraudă a terțului contractant, ceea ce presupune că terțul a cunoscut faptul că, prin încheierea actului atacat, debitorul a devenit insolvabil.

Transpunând aceste condiții la speța de față și raportând prevederile legale în materia acțiunii revocatorii la probele administrate în cauză, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului în privința contractului de vânzare-cumpărare vehicul din 13.10.2010, contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.04.2011 și contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.05.2011, apreciind că sunt îndeplinite condițiile acestui tip de acțiune, prin care creditorii pot ataca actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.

În acest context al analizei trebuie subliniat că îndeplinirea condițiilor acțiunii revocatorii a fost stabilită în urma aprecierii de către instanța de apel a probatoriului administrat.

Este de reamintit că momentul la care au luat naștere drepturile de creanță ale reclamanților și ale intervenientei a fost stabilit ca fiind în intervalul 2005-2006, iar scadența de plată a sumelor de bani, reprezentând despăgubirile civile cuvenite reclamanților și intervenientului principal, a început să curgă la data de 22.02.2016, cand sentința penală nr. 333/12.05.2015, pronunțată în dosarul penal nr. x/2013 a rămas definitivă, potrivit deciziei penale nr. 41 a instanțe supreme.

În speță, s-a reținut dovedirea unui prejudiciu, în conditiile în care, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, pârâtul nu mai deținea bunuri proprii susceptibile de a fi executate silit, iar executarea silită prin poprire asupra veniturilor sale salariale nu este de natură a acoperi debitele datorate; totodată, s-a reținut îndeplinirea condiției potrivit căreia debitorul să fi urmarit sau să fi acceptat că prin actul juridic își creeaza sau își mărește o stare de insolvabilitate, de vreme ce actele de înstrăinare au fost încheiate de pârât în anii 2010-2011, iar cercetarea penală (care ulterior a condus la condamnarea sa definitivă) a fost demarată față de acesta în anul 2008; actele de înstrăinare încheiate de pârât au fost acte cu titlu oneros, vânzările fiind făcute către pârâta D., societate al cărei unic asociat și administrator în anii 2010-2011 era pârâtul C., astfel încât este evident că terțul dobânditor avea cunostință că prin înstrăinările făcute pârâtul își creeaza o stare de insolvabilitate.

Așa fiind, susținerile recurentului-pârât privind neîndeplinirea tuturor condițiilor acțiunii pauliene nu își au suport față de considerentele reținute de instanța de apel, și, oricum, sunt, în realitate, critici de netemeinicie care fac trimitere la probele administrate tinzând la reevaluarea situației de fapt.

Or, criticile prin care se urmărește reevaluarea probatoriului administrat în fazele anterioare și stabilirea unei alte situații de fapt, nu pot face obiectul prezentei căi de atac extraordinare, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul instanțelor devolutive.

Cât privește criticile recurentului-pârât referitoare la noțiunea interpretării contractului, manifestarea de voință a părților contractante, existența sau nu a relei credințe la încheierea acestor acte, existența sau nu a unui scop comun, complicitatea părților contractante la fraudarea intereselor patrimoniale ale creditorilor, la certitudinea prejudiciului, la crearea sau nu a unei stări de insolvabilitate la momentul încheierii contractelor, se constată că acestea nu se circumscriu unor critici de nelegalitate pentru a putea fi analizate în recurs, ci reprezintă chestiuni de apreciere a instanței formate în baza materialului probator.

Referitor la criticile recurentei-pârâte în legătură cu condiția de admisibilitate a acțiunii revocatorii-prejudiciul, confuzia dintre cerința insolvabilității și cerința ca actele atacate să fie cele care au generat/adâncit starea de insolvabilitate pretinsă, prin care se susține, în esență, că instanța de apel a omis analiza condiției caracterului vătămător al actelor în legătură cu care s-a admis acțiunea, Înalta Curte observă că acestea fac trimitere la probele administrate și tind la reevaluarea situației de fapt, fiind critici de netemeinicie.

De asemenea, nici critica recurentei-pârâte privind lipsa motivării cerinței participării la fraudă a societății recurente și nici critica greșitei interpretări și aplicări a legii în legătură cu cerința stării de insolvabilitate, prin raportare la certificatul de grefă (care, în opinia recurentei-pârâte, nu este apt, prin el însuși, să facă dovada valorii bunurilor supuse partajului), nu se pot constitui în critici de nelegalitate, ci sunt aspecte care vizează situația de fapt și evaluarea probatoriului administrat.

Or, așa cum s-a arătat, deja, instanța de recurs nu examinează faptele cauzei, existența și aprecierea lor aparținând puterii suverane a instanțelor de fond. Controlul exercitat de instanța de recurs se referă doar la corectitudinea concluziei instanțelor de fond, dacă judecătorii fondului au interpretat și aplicat corect norma de drept.

Oricum, așa cum se poate constata din expozeul anterior relativ la condițiile de admisibilitate ale acțiunii revocatorii, instanța de apel a arătat, în mod concret, care sunt motivele pentru care a considerat că sunt îndeplinite cerințele acestei acțiuni.

Criticile prin care recurentul susține că nașterea dreptului de creanță sub imperiul legii vechi nu a fost analizată, deși instanța a reținut acest text de lege ca fiind aplicabil speței, ține de modul în care curtea de apel a înțeles să răspundă motivelor de apel formulate, de raționamentul acesteia în analizarea aspectelor cu care a fost sesizată, iar simpla nemulțumire a părții față de răspunsul oferit de instanță nu se poate constitui în niciun motiv de nelegalitate.

Este important de reținut că în jurisprudența constantă a C.E.D.O s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Totodată, Înalta Curte apreciază că expunerea unor opinii despre dezlegările date împrejurărilor analizate de instanța de apel (ex: plasarea eronată a momentului cunoașterii prejudiciului la un moment din cadrul executării silite) și, în acest context, indicarea formală a unor texte legale (ex: art. 1564 și art. 1562 Noul C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu pot să atragă nicio analiză, fiind chestiuni ce contravin specificului căii de atac a recursului.

În fine, în ce privește ultima critică din recurs întemeiată pe pct. 6 art. 488 C. proc. civ.., Înalta Curte reține, de asemenea, că este nefondată.

Circumscris acestui motiv de recurs, recurentul-pârât susține că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei, intrerpretând eronat, dar și restrâns dispozițiile aplicabile în cauză, motivarea sumară a deciziei făcând imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate de instanța de apel.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că hotărârea trebuie să răspundă apărărilor părților și trebuie să conțină măcar sumar motivul pentru care probele lor sunt înlăturate de la analiză, or, instanța de apel a ignorat complet proba cu înscrisuri administrată de către debitor în sprijinul dovedirii valorii bunurilor posibil de executat.

Desigur că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Înalta Curte reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, și nu acele aspecte cu privire la care partea apreciază că instanța nu i-a răspuns; așadar, această ipoteză nu se referă la o motivare sumară, așa cum susține recurentul-pârât, care să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată, ci vizează inexistența motivării, însăși, și nici la o motivare care să pună în discuție evaluarea probelor, așa cum susține recurenta-pârâtă, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, față de configurația acestei căi extraordinare de atac, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Altfel spus, motivarea unei hotărâri judecătorești nu trebuie neapărat să fie lungă, ci, este necesar ca să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii și, de asemenea, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, așa cum a procedat, în speță, instanța de apel. Faptul că recurentul-pârât nu este de acord cu volumul argumentelor instanței, în condițiile în care motivarea nu este o chestiune de cantitate, nu echivalează cu lipsa unei motivări, pentru a fi incident motivul de nelegalitate indicat.

În plus, ceea ce se invocă de către recurenta-pârâtă este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile recurentei nu susțin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să aprecieze probatoriul și să-și argumenteze soluția adoptată.

Orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului.

În prezenta cauză, instanța de apel a indicat argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată ar fi nemotivată, cum nefondat susțin recurenții-pârâți, nefiind incident, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., indicat de către recurenta-pârâtă D. S.R.L., se constată că nu au fost evidențiate argumente care să justifice incidența lui, acesta fiind invocat formal.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție impune părților concluzia că soluția instanței de apel este legală și temeinică, sens în care, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

Constatând culpa procesuală a recurenților-pârâți în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimații-reclamanți, urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenții, în solidar, la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. și de recurentul-pârât C. împotriva deciziei nr. 20 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă recurenții-pârâți S.C. D. S.R.L. și C., în solidar, la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți B. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2022.