ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 128/2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Buzău la 8 martie 2021 sub dosar nr. x/114/2021, reclamanții A S.R.L., B S.R.L., C, D, E, F, G, H au chemat în judecată pârâta I S.R.L., solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună, în principal, nulitatea/anularea clauzei penale instituită la art. 7.2. din contractele de vânzare-cumpărare nr. 72/08.04.2020, nr. 73/08.04.2020 și nr. 74/08.04.2020, încheiate între A S.R.L., în calitate de vânzător, și pârâta I S.R.L., în calitate de cumpărător (art. 1.540 alin. (1) C. civ.) și, în subsidiar, constatarea că pârâta nu are dreptul de a pretinde penalitatea de la art. 7.2. din contractele de vânzare-cumpărare (art. 1.540 alin. (2), raportat la art. 1.538 C. civ.); cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 306 din 24 aprilie 2023, Tribunalul Buzău – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a respins cererea formulată de reclamanți, ca nefondată.

Prin decizia nr. 172 din 10 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a Civilă, a fost respins ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, recurenții-reclamanți invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, tangențial, pct. 6 al aceluiași articol.

Din perspectiva criticii ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor ce reglementează leziunea - art. 1.221, art. 1.222 C. civ., cu referire la prima cerință a leziunii - starea de nevoie în care s-a aflat vânzătorul A și faptul că de această stare a profitat cumpărătorul I, recurenții-reclamanți susțin că cerințele ce rezultă din art. 1.221 C. civ. sunt: ,,a) premisa ca victima să se afle în stare de nevoie, b) condiția subiectivă ca cealaltă parte să profite de starea de nevoie, c) condiția obiectivă a existenței unei disproporții de valoare dintre prestații.

Potrivit recurenților-reclamanți, instanța de apel a reținut că s-a invocat situația financiară dificilă a vânzătorului A, situație care într-o notă confuză apare ca fiind confirmată de instanță, care a reținut stingerea și a unor datorii mai vechi, precum și posibilitatea ca I să continue executarea silită demarată și chiar să solicite deschiderea procedurii de insolvență, dar nu și cerința ca I să fi profitat de aceasta stare de nevoie.

În măsura în care se va aprecia că instanța de apel a reținut că nu ar fi întrunită prima cerință, respeciv că nu ar exista o stare de nevoie, recurenții-reclamanți susțin că motivarea este contradictorie, întrucât, pe de o parte, Curtea a arătat că nu poate primi apărările lor privitoare la faptul că A a fost nevoită să încheie cele 3 contracte pentru a-și achita datorii mai vechi, iar pe de altă parte, diametral opus, a reținut că prețul cerealelor a fost stabilit pentru compensarea datoriilor.

Așadar, în opinia recurenților-reclamanți, nu reiese clar din motivare, dacă datoriile mai vechi ale A către I au reprezentat sau nu o premisă pentru contractarea din 2020, respectiv dacă pentru A aceasta a reprezentat singura variantă pentru a opri executarea silită demarată în 2019, respectiv pentru a evita o cerere de deschidere a procedurii insolvență sau dacă actele s-au perfectat fără nicio legătură cu datoriile vechi.

Recurenții-reclamanți arată că exclud această ultimă variantă, în condițiile în care, prin contractarea din 2020, A s-a împovărat și mai mult, aducând ca argumente în dovedirea acestei susțineri faptul că s-a obligat să vândă produsele către I chiar sub nivelul mediu de piață; s-a obligat să predea cantități mult mai mari decât cele asumate în anul 2019, în același context de secetă; la semnarea contractelor, seceta încă exista, iar A spera doar la redresare; s-a obligat sa plătească daune deosebit de mari în contextul reținut.

Mai arată recurenții-reclamanți că nu prezintă relevanță aspectul reținut de instanță, în sensul că A și-a dat acordul la semnarea contractelor în contextul reținut, acesta neînlăturând „nevoia”, ci, dimpotrivă, creând premisa pentru a cere nulitatea pentru leziune.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că starea de nevoie reglementată de art. 1.222 C. civ. nu se confundă cu „starea de necesitate” despre care vorbește art. 1.218 din același cod, care este un caz aparte de viciere a consimțământului pentru violență.

Recurenții-reclamanți concluzionează în sensul că, dacă instanța de apel s-ar fi raportat corect la art. 1.221 C. civ., ar fi reținut că dificultățile financiare constatate chiar de Curte (datorii vechi, lipsa de disponibilități, executare silită demarată, blocarea activității prin poprire și sechestru bunuri, riscul intrării în insolvență), se încadrează în noțiunea de stare de nevoie.

Cu referire la următoarea cerință a leziunii - condiția subiectivă ca cealaltă parte să profite de starea de nevoie, recurenții-reclamanți susțin că, în ceea ce privește atitudinea I, în mod greșit instanța de apel s-a raportat la ansamblul dispozițiilor din contractele nr. 72, 73 și 74, iar nu la clauzele a căror nulitate o solicită.

În această ordine de idei, arată că atitudinea I trebuie raportată la art. 7.2 din cele trei contracte, față de care instanța de apel trebuia să stabilească dacă intimata-pârâtă era sau nu avantajată, respectiv dacă a prevăzut, urmărit sau acceptat obținerea unor avantaje suplimentare.

Întrucât nu se regăsește o analiză a instanței în acest sens, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea este nemotivată.

În dezvoltarea acestei argumentații, recurenții-reclamanți arată că, în 2019 A nu avea disponibilități bănești, astfel că I, în cadrul executării silite pe care a demarat-o, nu a putut beneficia de efectul măsurii popririi. Cea mai rapidă și sigură variantă în vederea recuperării creanței sale era semnarea celor 3 contracte, prin care lua bunuri de la A și compensa prețul pe care ar fi trebuit să îl achite cu datoriile vechi ale A. Dacă înțelegerea dintre părți s-ar fi rezumat la aceste aspecte, ar fi avut suport aprecierea instanței, însă, ceea ce a pierdut din vedere și nu a analizat Curtea, este ceea ce s-a stabilit suplimentar prin clauzele de la art. 7.2., și anume plata de daune-interese considerabile/tonă nelivrată, egale aproape cu 1/2 din prețul bunurilor/tonă livrată, într-un context particular, care contravine principiului libertății de voință, echilibrului și solidarismului contractual.

În raport de art. 7.2 din contractele încheiate, recurenții-reclamanți susțin că I, neconstrânsă de nimic a oprit o executare silită în cadrul căreia nu a reușit să indisponibilizeze sume de bani, a încheiat contracte noi, pe formularul său tipizat, care prevede un cuantum al clauzei penale peste modelul aprobat prin Ordinul nr. 590/2018, s-a obligat să plătească către A un preț mai mic decât cel al pieței, s-a asigurat că în contul creanței sale din 2019 primește produse agricole, contravaloarea cantităților stabilite în noile contracte acoperind cu mult valoarea datoriei A din 2019, a stabilit daune-interese/ tonă nelivrată, aproape egale ca valoare cu 1/2 din prețul/produs livrat, astfel încât, în caz de neexecutare a obligației de livrare, pe lângă creanța din 2019, să dețină o nouă creanță, a stabilit alte garanții cu privire la daunele-interese și a acoperit toate cheltuielile de executare silită din anul 2019.

A, în schimb, aflată într-o stare de constrângere, a reușit să își deblocheze pe moment conturile și bunurile și să își continue activitatea, amânând deschiderea insolvenței, cu prețul semnării unor contracte tipizate, în condițiile și termenii I, asumării producerii unei cantități de produse agricole în plină secetă, semnării unor clauze penale exorbitante în condițiile financiare precare în care se afla și în contextul secetei.

Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți afirmă că instanța de apel nu a analizat elementul subiectiv din structura leziunii din perspectiva cerințelor care rezultă din art. 1.221 C. civ.

Dezvoltând această critică, recurenții-reclamanți arată că cerința ca „o parte să profite” presupune: cunoașterea situației speciale a victimei/ posibilitatea de cunoaștere cu diligențe rezonabile a vulnerabilității co-contractantului, or, I cunoștea situația A, precum și prevederea rezultatului, rezultat urmărit sau acceptat, în raport de care arată că I este profesionist ce activează pe piața comerțului cu cereale, prezumându-se că știa fenomentul și efectul secetei, putând să anticipeze imposibilitatea de livrare a întregii cantități.

Astfel, I a urmărit/a acceptat (cel puțin) și a obținut acoperirea creanței sale din 2019, dar, suplimentar, a urmărit/acceptat și a obținut o creanță la fel de mare ca cea din 2019, și anume 799.264 lei, compusă exclusiv din daune, deși în baza contractelor nu a prestat absolut nimic pentru/în favoarea A.

Recurenții-reclamanți susțin că beneficiul acordat de I (oprirea executării silite), reținut de instanța de apel, nu înlătură faptul că aceasta a obținut un beneficiu.

În continuarea analizei condițiilor leziunii, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1.221 C. civ., raportat la dispozițiile art. 1.351 C. civ.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că, în analiza leziunii ca viciu de consimțământ, de natură să atragă anularea clauzei, nu prezintă relevanță cauzele exoneratoare de răspundere de la art. 1.351 și urm. C. civ., dacă seceta a reprezentat sau nu un caz de forță majoră, respectiv dacă prin clauzele contractuale s-a înlăturat sau nu răspunderea pentru forța majoră.

Din prisma art. 1.221 C. civ., recurenții-reclamanți susțin că seceta conturează, în materie de leziune contextul în care s-au semnat clauzele contractuale. Astfel, instanța de apel a reținut existența secetei, cât și faptul că aceasta a dus la o imposibilitate parțială de livrare, atât în anul 2019, cât și în anul 2020, iar în contextul istoricului dintre părți și al celui climatic și economic se conturează suficiente elemente pentru a aprecia asupra stării de nevoie, respectiv asupra exploatării de către I, fără a fi necesar să se determine dacă elementul central (seceta) a reprezentant sau nu un caz exonerator de răspundere.

Recurenții-reclamanți mai arată și că leziunea se analizează și poate exista chiar dacă victimei (ipotetic vorbind) i-ar reveni răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor contractuale asumate.

Cu referire la ultima cerință a leziunii - condiția obiectivă a existenței unei disproporții de valoare dintre prestații, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a analizat această condiție în mod eronat, cu încălcarea art. 1.221 și art. 1.222 C. civ., identificând greșit prestațiile părților, al căror echilibru ulterior l-a comparat.

Potrivit recurenților-reclamanți, instanța, identificând prestația A și anume plata de daune interese/tonă produs nelivrat către I, trebuia să identifice contraprestatia I. Or, intimata-pârâtă nu prestează nimic pentru respectivele daune și în contract nu există vreo clauză care să stabilească daune similare în sarcina sa.

Recurenții-reclamanți afirmă că instanța de apel a făcut o confuzie între obligația A, de livrare produse și obligația A de plata daune-interese pentru produse nelivrate (care nu implică vreo contraprestație din partea I).

Astfel, comparând valoarea daunelor, este evidentă disproporția considerabilă, inclusiv respectarea procentului matematic de 1/2 prevăzut la art. 1.222 C. civ.

Doar pentru a dovedi raționamentul deficitar și subiectiv al instanței de apel, recurenții-reclamanți arată că dacă instanța a comparat valoarea daunelor cu prețul produselor, prețul avut în vedere trebuia sa fie cel stipulat în contracte, nu estimările de pe site-ul agrointel.ro, Curtea nefiind învestită să analizeze prețul contractului, nefiind în discuție un preț derizoriu sau dimpotrivă excesiv, pentru a fi analizat în comparație cu surse externe.

Recurenții-reclamanți invocă, de asemenea, aplicarea greșită a art. 1.221 alin. (2) C. civ., susținând că determinarea naturii și a scopului contractului se face pornind de la prestațiile și contraprestațiile esențiale ale părților. Aceste criterii sunt suplimentare, leziunea apreciindu-se și prin raportare la ele, însă doar dacă în discuție ar fi analiza comparativă a acestor prestații esențiale.

O altă critică de nelegalitate vizează faptul că instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile ce reglementează violența - art. 1.216 alin. (1) și art. 1.217 C. civ.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că, deși în motivare instanța de apel a apreciat ca fiind o „temere justificată” în sensul art. 1.216 și art. 1.217 C. civ. „amenințarea” reprezentată de demararea executării silite împotriva A prin blocarea conturilor, sechestrarea bunurilor mobile și imobile necesare desfășurării obiectului de activitate cu iminența intrării în insolvență, precum și demararea în paralel a executării silite împotriva garanților persoane fizice, a reținut că aceasta nu este făcută cu scopul de a obține un avantaj injust de către I.

În raport de clauzele de la art. 7.2 din contracte, recurenții-reclamanți arată că I s-a plasat într-o poziție avantajoasă nu doar prin simpla semnare a contractelor, ci prin inserarea clauzelor de daune-interese, în raport de contextul particular, fapt ce o plasează pe intimata-pârâtă într-o poziție injust avantajoasă.

Întrucât în hotărâre nu se regăsesc considerente cu privire la avantajul și la caracterul acestuia, obținut de I ca urmare directă a inserării în contracte a clauzelor de la art. 7 2., recurenții-reclamanți consideră că hotărârea este nemotivată.

În al doilea rând, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel a dat o interpretare greșită sintagmei”cu scopul de a obține avantaje injuste”, prevăzută la art. 1.217 C. civ.

Potrivit recurenților-reclamanți, în condițiile în care I a obținut semnarea unor contracte care nu doar facilitează acoperirea creanțelor vechi, dar aduc și angajamente excesive și împovărătoare pentru A, favorabile intimatei-pârâte, există violență, profitându-se de starea de dependență în care s-a aflat A și obținându-se de la aceasta angajamente pe care nu le-ar fi obținut în lipsa unei astfel de constrângeri.

Recurenții-reclamanți invocă și interpretarea și aplicarea în mod eronat de către instanța de apel a dispozițiilor ce reglementează cauza imorală - art. 1.235, art. 1.236 alin. (3), art. 1.238 C. civ., raportate la art. 1.538 din același cod.

Recurenții-reclamanți reiau argumentul expus în susținerea criticilor de nelegalitate anterior menționate, în sensul că instanța de apel nu a analizat motivul pentru care s-a inserat clauza penală de la art. 7.2. din contracte, neexistând o motivare cu privire la scopul intimatei-pârâte de a insera aceste dispoziții contractuale.

Mai arată recurenții-reclamanți că, potrivit art. 1.538 C. civ., scopul inserării clauzei penale constă în determinarea debitorului să își execute obligațiile, nu în încasarea penalităților.

În dezvoltarea acestei critici, recurenții-reclamanți arată că există o cauză imorală, dacă se ajunge la concluzia ca penalitățile au fost inserate previzualizându-se imposibilitatea de îndeplinire integrală a obligației de livrare, deci urmărindu-se sau cel puțin acceptându-se ideea de încasare a unor penalități pentru o obligație imposibil de executat în termenii și condițiile contractului.

Din situația de fapt reținută de instanța de apel rezultă că I a cunoscut sau putea să cunoască faptul că A nu va putea să livreze întreaga cantitate asumată.

Recurenții-reclamanți apreciază că această situație poate fi încadrată și în frauda la lege, în sensul art. 1.237 C. civ., în condițiile în care I a deturnat dispozițiile ce reglementează clauza penală de la scopul în care aceasta au fost edictată de către legiuitor, încălcând art. 14 C. civ. ce impune desfășurarea raporturilor contractuale cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.

Din perspectiva interpretării și aplicării greșite de către instanța de apel a prevederilor art. 1.540 alin. (2) C. civ., recurenții-reclamanți arată că această dispoziție legală a fost interpretată într-o manieră extrem de restrictivă, limitând cauzele neimputabile la forța majoră, ca și când acesta ar fi singurul caz exonerator de răspundere.

Or, astfel cum arată recurenții-reclamanți, o cauză neimputabilă este și cazul fortuit, astfel, chiar dacă instanța nu a asimilat seceta pedologică unui caz de forță majoră, trebuia să o rețină ca un eveniment fortuit, neimputabil A, din această perspectivă, hotărârea fiind nemotivată.

Potrivit recurenților-reclamanți, este lipsită de suport legal aprecierea instanței de apel în sensul că din cuprinsul O.U.G. nr. 148/2020 nu rezultă că fenomenul secetei a fost de natură a cauza o imposibilitate totală, în procent de 100%, de obținere a producției, din art. 3 lit. d) din acest act normativ reieșind că este asimilată forței majore nu doar seceta ce atrage o compromitere totală, ci și cea care cauzează o compromitere parțială, de minim 30%. În acest sens, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel nu a avut în vedere procesele-verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturi agricole, existente la dosar, din care rezulta că, în cazul său, calamitățile au fost de la 70% până la 90%.

Recurenții-reclamanți susțin că, așa cum rezulta din preambulul O.U.G. nr. 148/2020, seceta a existat și în anul 2019, însă a fost declarată ca fiind asimilată unui caz de forță majoră abia prin acest act normativ, care a intrat în vigoare la 02.09.2020 (deci după împlinirea datelor de livrare a produselor), și care a reglementat că acest fenomen extrem a afectat ,,culturi agricole înființate în toamna anului 2019”. Deci, la 08.04.2020, când s-au semnat contractele cu I nu se cunoștea existența forței majore, ci doar faptul că precipitațiile erau reduse semnificativ, producția fiind diminuată, însă exista speranță de îmbunătățire climatică.

O altă critică de nelegalitate vizează faptul că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 1.351 C. civ., prin raportarea art. 8.1 și 8.2 din contracte la situația factuală, recurenții-reclamanți susținând că, dacă prin O.U.G. din 02.09.2020 s-a stabilit că seceta ce a afectat anul agricol 2019-2020 era una pedologică, asimilată unei calamități ce întrunește cerințele forței majore, părțile sau instanța nu pot da o calificare în sens opus.

În opoziție cu interpretarea instanței, art. 1.351 C. civ. nu permite ca un eveniment calificat de lege ca fiind forță majoră, să fie apreciat de părți în sens contrar.

Din interpretarea art. 8.1. și 8.2., conform art. 1.267 C. civ., reiese că părțile au avut în vedere acele fenomenele meteorologice nefavorabile (seceta, îngheț, inundație) care potrivit legii sunt asimilate cazului fortuit, în art. 8.2. fiind vorba despre ,,secetă” obișnuită, fără a cuprinde o asumare/o angajare de răspundere pentru seceta pedologică - caz de forță majoră.

Recurenții-reclamanți invocă, totodată, faptul că instanța de apel a aplicat eronat regulile de interpretare a contractelor (art. 1.266 și urm. C. civ.), cu omiterea art. 1.269 C. civ.

Revenind la faptul că penalitatea poate să fie redusă și în alte condiții decât forța majoră, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a omis a observa că A s-a obligat la predarea unor bunuri viitoare, chiar de gen, devenind incident art. 1.658 C. civ.

Recurenții-reclamanți arată că, din interpretarea art. 1.540 alin. (2) și a art. 1.658 alin. (3) C. civ., reiese că daunele-interese trebuie achitate numai dacă nepredarea cantității totale s-a realizat din culpa A, culpă ce nu poate fi reținută, în condițiile în care cantitățile sperate nu au fost obținute din cauza fenomenului extrem al secetei.

Deopotrivă, recurenții-reclamanți consideră că nu poate fi reținută culpa A nici din perspectiva faptului că nu a achiziționat produsele de la terți, din analiza clauzelor contractuale reieșind că părțile au încheiat contractele în considerarea calității de producător al A, în temeiul art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/2006.

Recurenții-reclamanți invocă și faptul că instanța de apel a dat o interpretare și aplicare greșită prevederilor art. 1.538 alin. (4) C. civ., susținând că intimata-pârâtă avea obligația de a proba existența prejudiciului, fiind scutită doar de dovada întinderii acestuia.

Întrucât instanța de apel nu a analizat contractele depuse de intimata-pârâtă în dovedirea existenței prejudiciului, recurenții-reclamanți consideră că hotărârea este nemotivată.

Sub un ultim aspect, în raport de art. 1.531 alin. (2) C. civ., recurenții-reclamanți susțin că, din decizia recurată nu reiese dacă intimata-pârâtă a suferit o pierdere concretă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 12.09.2024, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele care urmează:

În susținerea recursului declarat din perspectiva incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă, sub un prim aspect, faptul că instanța de apel a arătat, pe de o parte, că A nu a fost nevoită să încheie cele 3 contracte pentru a achita datorii mai vechi, iar pe de altă parte, că prețul cerealelor a fost stabilit pentru a compensa datoriile. Totodată, recurenții-reclamanți apreciază că motivarea este confuză, Curtea reținând starea de nevoie în care se afla A, dar că I nu a profitat de această stare de nevoie.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Pentru a fi în prezența unor considerente contradictorii, este necesar ca din unele considerente să rezulte temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

În raport de aceste aspecte teoretice și de criticile dezvoltate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi circumscrise motivului de casare invocat, fiind reproduse considerente disparate ale hotărârii, scoase din context.

Aceste critici exprimă, de fapt, nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată în cauză, concluzie susținută chiar de argumentele recurenților-reclamanți, în sensul că analiza art. 7.2. din cele 3 contracte trebuia să se finalizeze cu validarea viziunii acestora cu privire la temeinicia acțiunii.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenții-reclamanți au mai invocat lipsa motivării, arătând că instanța de apel nu a analizat existența avantajului și caracterul acestui avantaj, în ceea ce o privește pe intimata-pârâtă, prin inserarea clauzei de la art. 7.2. din cele 3 contracte și nici motivul pe care l-a avut în vedere I când a inserat această clauză, în raport de contextul economic și climatic particular al speței. Alte critici vizează lipsa răspunsului instanței de apel cu privire la cazul fortuit ca și cauză de exonerare de răspundere, precum și cu privire la inexistența prejudiciului.

Înalta Curte precizează că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

De asemenea, se reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistența motivării însăși; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuție evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, față de configurația acestei căi extraordinare de atac.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte observă că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Curtea expunând considerente de fapt și de drept în susținerea soluției pronunțate. Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția instanței, neînsușirea de către Curte a apărărilor formulate de către părți, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată.

Analizând criticile dezvoltate în susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți au invocat interpretarea, respectiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.221, art. 1.222, art. 1.351, art. 1.216 alin. (1), art. 1.217, art. 1.235, art. 1.236, art. 1.238, raportat la art. 1.538, art. 1.540 alin. (2), art. 1.266, art. 1.269, art. 1.658, art. 1.531 C. civ.

Înalta Curte constată că, deși recurenții-reclamanți au indicat normele de drept material pretins a fi fost greșit aplicate de către instanța de apel, toate argumentele dezvoltate de aceștia referitoare la condițiile leziunii și ale violenței, cauza imorală, nulitatea clauzei penale, cauzele exoneratoare de răspundere, regulile de interpretare a contractului, vânzarea unui bun viitor vizează exclusiv starea de fapt, respectiv modul de derulare a raporturilor contractuale.

Înalta Curte subliniază că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulțumire a recurenților-reclamanți legată de soluția recurată, de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acțiunii, contestație care nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înalta Curte de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte arată că nici argumentele ce vizează prevederile contractuale nu pot fi apreciate ca și critici de nelegalitate, în condițiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, așadar, tot critici de netemeinicie.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că, deși recurenții-reclamanți au invocat, în raport de dispozițiile art. 1.237 C. civ., și frauda la lege, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.: „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”.

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunțat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.; recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte.

Aceasta este una dintre aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu o cale extraordinară de atac.

Încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale indicare mai sus, este invocată, însă, omisso medio, nefăcând obiectul susținerilor părților sau ale verificărilor realizate de instanțele de fond, ceea ce atrage incidența dispozițiile 488 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți D, H, A S.R.L. - prin lichidator judiciar J S.P.R.L., E, C, G, B S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. K, F împotriva deciziei nr. 172 din 10 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți D, H, A S.R.L. - prin lichidator judiciar J S.P.R.L., E, C, G, B S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. K, F împotriva deciziei nr. 172 din 10 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2025.