ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 833/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând, în principal, obligarea pârâtei la executarea în natură a obligației de a-i vinde 7000 mc buștean de stejar furnir estetic, obligație evaluată la suma de 700.000 euro (echivalentul a 3.107.020 RON) și obligarea pârâtei la plata daunelor interese moratorii pentru perioada 31 decembrie 2008-31 decembrie 2013, în valoare de 6.391.000 euro (echivalentul a 28.367.092 RON).

În subsidiar, reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 19 mai 2008 și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 700.000 euro (echivalentul a 3.107.020 RON).

Prin cererea depusă la dosar la data de 18.12.2015, reclamantul A. și-a restrâns pretențiile privind daunele interese moratorii pentru perioada 31.12.2008-30.04.2009 la suma de 423.500 euro (echivalentul a 1.879.747 RON).

Prin cererea de intervenție în interes accesoriu, formulată în interesul paratei de intervenienții C., D., E. și F., s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea de la 07.04.2016, prima instanță a admis în principiu această cerere de intervenție formulată în interesul pârâtei.

Pârâta B., reprezentată prin curator special de avocat G., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de temei legal. Pe cale de excepție, a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 19.05.2008 și a actului subsecvent: contractul de novație prin schimbarea vânzătorului creditor nr. 1/19.12.2011 privind contractul de vânzare-cumpărare din 19.05.2008.

Prin sentința civilă nr. 615 din 15 iunie 2016, Tribunalul Buzău a admis excepția nulității invocată prin întâmpinare de pârâta B.; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții C., D., E. și F.; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea restrânsă formulată de reclamantul A., în privința tuturor capetelor de cerere și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată către reclamant și intervenienții accesorii.

Împotriva sentinței sus-menționate a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 441/27.02.2017, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul astfel declarat de apelantul reclamant.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs A..

Prin decizia civilă nr. 2722 pronunțată la data de 12 iunie 2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă, a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 441/27.02.2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, și s-a dispus casarea deciziei atacate, cu trimiterea trimis cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Prin decizia nr. 659 din 7 martie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 615 din 15 iunie 2016. A fost obligat reclamantul să plătească intimaților-intervenienți suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 5 august 2019 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9.

Prin cererea de recurs s-a indicat temeiul juridic al acestei căi de atac, respectiv prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului astfel fundamentat juridic, se susține în esență că:

Instanța de apel a încălcat prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu au fost respectate dezlegările date prin decizia de casare, anume cele referitoare la împrejurarea că, dintre cele două motive de nulitate invocate de parată și de intervenienți, respectiv cauza ilicită și lipsa consimțământului, prima instanță a reținut numai cauza ilicită, și că numai reclamantul a atacat cu apel hotărârea primei instanțe, caz în care instanța de apel era ținută, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ. să soluționeze cauza numai în limitele devoluțiunii cu care fusese învestită.

Consideră recurentul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și prin raportare la chestiunile de drept ce au fost dezlegate prin decizia de casare, față de faptul că, în rejudecare, a fost antamată problema lipsei consimțământului Obștii la momentul încheierii contractului de vânzare, deși aceasta nu forma obiectul apelului declarat. Astfel, au fost încălcate și prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Mai afirmă recurentul că cele reținute de instanța de apel sunt contrare realității și probelor administrate, deoarece contractul de vânzare a fost încheiat având la baza consimțământul valabil exprimat al Obștii.

În calitate de președinte al Obștii, numitul H. avea puteri depline de reprezentare a Obștii în raporturile cu terții, conform prevederilor art. 19 lit. a) din statutul Obștii.

De asemenea, în calitate de președinte al Consiliului Director, H. avea puteri de reprezentare a acestui organ în raporturile cu terții, conform art. 15 par. 2 din Statutul Obștii.

În aceste condiții, în mod evident menționatul reprezentant avea abilitatea de a încheia acte juridice, în numele și pe seama Consiliului Director, întrucât, noțiunea de reprezentare are la bază existența unui contract de mandat, iar de esența acestuia este posibilitatea reprezentantului de a încheia acte juridice în numele și pe seama reprezentatului.

Se mai susține că, și în situația în care se va considera că fostul președinte nu avea dreptul de a încheia contractul de vânzare, în numele și pe seama Obștii, trebuie constatat că Obștea a ratificat acest contract prin Hotărârea din 07.07.2013 a Adunării Generale a Membrilor B., în care se menționează:

"Membrii prezenți iau act de aceste informări și confirma o data în plus toate hotărârile adoptate de adunarea generală a obștii, toate hotărârile adoptate de consiliul director al obștii, precum și toate actele încheiate în numele și pe seama obștii."

O a doua critică susținută de recurent este în sensul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce privește natura obligației asumate de Obște prin contractul de vânzare.

Prin decizia de casare s-a dezlegat: faptul că la data încheierii contractului de vânzare Obștea nu dispunea de suprafețe suficiente de pădure din exploatarea cărora să poată furniza materialul lemnos ignoră natura bunurilor ce formau obiectul obligațiilor asumate - bunuri de gen; că de esența vânzării bunurilor de gen este faptul că acest tip de obligație poate să fie tot timpul executată în natură; că obștea nu și-a asumat obligația de a vinde material lemnos din exploatarea propriilor terenuri forestiere, ci de a vinde material lemnos; că față de natura și tipul obligației asumate Obștea era obligată să procure materialul lemnos prin orice mijloc prevăzut de lege, fără ca în acest fel să se pună problema încălcării principiului specialității capacității de folosință.

Instanța de apel a reținut o situație contrară acestor dezlegări date de Înalta Curte, reținând că Obștea nu putea să furnizeze materialul lemnos din exploatarea propriilor păduri, și că nu putea să dobândească acest material lemnos prin alte mijloace prevăzute de lege deoarece ar fi încălcat principiul specialității capacității de folosința.

Situația juridică reținută de instanța de apel este - în opinia recurentului - contrară atât realității cât și probelor administrate în cauză. Teza în sensul că Obștea nu putea să-și execute obligațiile asumate prin administrarea altor terenuri decât cele aflate în proprietatea acesteia, întrucât această operațiune ar fi contravenit obiectului de activitate al Obștii nu poate fi primită, întrucât în Statutul Obștii nu există niciun fel de mențiune care să justifice această teza. Din contră, din prevederile art. 4 coroborate cu art. 6 par. 2 din Statut rezultă că Obștea putea și poate să desfășoare orice fel de activitate comerciala.

Un alt aspect de nelegalitate invocat, în sensul încălcării prevederilor art. 501 din C. proc. civ., se referă la efectele destinației prețului plătit în baza contractului de vânzare.

În acest context, arată că prin decizia de casare s-au dezlegat următoarele probleme de drept: ilicitatea cauzei poate fi dovedita și prin elemente de proba ulterioare încheierii contractului, însă aceste probe trebuie să vizeze elemente contemporane încheierii contractului; destinația dată în concret prețului primit nu poate să constituie un motiv de ilicitate a cauzei.

Instanța de apel nu a respectat aceste dezlegări întrucât a reținut că destinația dată în concret prețului primit în baza contractului de vânzare determină concluzia caracterului ilicit al cauzei.

Mai invocă recurentul încălcarea prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. afirmând că instanța de apel și-a fundamentat întreaga soluție pe situații juridice contrare situațiilor juridice reținute de Înalta Curte. În acest sens, arată că s-a reținut existența unei cauze ilicite a contractului de vânzare ce formează obiectul prezentei cauze prin raportare la: lipsa unui consimțământ valabil exprimat al Obștii, determinat de imposibilitatea Președintelui Obștii de a încheia contractul în lipsa unei hotărâri a Consiliului Director al Obștii; imposibilitatea executării obligațiilor asumate, față de faptul că Obștea trebuia să furnizeze materialul lemnos din exploatarea propriilor terenuri cu vegetație forestieră, iar obținerea materialului lemnos prin alte mijloace legale încalcă principiul specialității capacității de folosință; întreg prețul vânzării fusese folosit ulterior de H.. Toate elementele astfel reținute de instanța de apel, în fundamentarea soluției pronunțate, sunt în vădită contradicție cu cele reținute de Înalta Curte care prin decizia de casare.

O altă critică pe care recurentul o formulează cu privire la decizia pronunțată în etapa rejudecării apelului este în sensul că, prin această hotărâre, au fost încălcate prevederile art. 948, 967 și 968 C. civ.

În acest context arată că, din interpretarea coroborată a acestor ultime norme juridice, rezultă că un contract, pentru a fi valabil, trebuie să aibă la baza o cauză licită, iar cauza licită este prezumată până la proba contrară.

Astfel, pentru a fi în prezenta unei cauze ilicite este necesară identificarea și prezentarea normei juridice încălcate la momentul încheierii contractului în discuție.

Instanța de apel, reținând - ca și instanța fondului - existenta unei cauze ilicite, era obligată să identifice și să precizeze, în considerentele hotărârii pronunțate, care a fost norma juridică încălcată.

Afirmă recurentul că, instanța de apel a reținut numai existența unei cauze ilicite, reținând că a fost încălcată o normă juridică, însă nu a fost în măsură să menționeze care a fost norma juridică încălcată.

In aceste condiții, consideră că au fost încălcate prevederile art. 968 C. civ.

Neexistând o normă juridică încălcată, prezumția de liceitate a cauzei - instituită de art. 967 C. civ. - continuă să-și producă efectele juridice, caz în care, în speță, nu se poate pune problema unei cauze ilicite.

Se mai precizează că incidența nulității absolute a unui contract se apreciază exclusiv prin raportare la data încheierii actului, iar nu la elemente anterioare sau ulterioare acestuia.

Prin urmare, în situația în care se apreciază incidența nulității pe motiv de cauza ilicită, liceitatea cauzei trebuie să se aprecieze tot prin raportare la momentul încheierii contractului.

Astfel, scopul pentru care părțile au încheiat contractul trebuie să fie raportat la elementele contemporane încheierii acestuia, iar nu la elemente anterioare, respectiv ulterioare.

Pentru a determina scopul încheierii contractului trebuie apreciată voința internă a părților la momentul încheierii.

In speță, manifestarea de voința a părților a îmbrăcat forma unui înscris sub semnătură privată intitulat contract de vânzare-cumpărare.

Studiind conținutul acestui înscris, rezultă - în susținerea recurentului - că I. a dorit să cumpere material lemnos, iar B. a dorit să vândă material lemnos și să încaseze prețul acestuia. Toate clauzele contractului încheiat sunt clare și neechivoce și nu lasă vreo îndoială asupra intenției comune a părților: încheierea unui contract de vânzare-cumpărare.

În stabilirea voinței părților, o instanță de judecată trebuie să plece de la materialului probatoriu administrat. Însă, în speță, nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că voința internă a părților ar fi fost alta decât cea exteriorizată prin înscrisul constatator al contractului de vânzare-cumpărare încheiat.

Consideră recurentul că toate elementele descrise de instanța de apel (semnarea chitanțelor de către președintele Obștii, retragerea banilor din conturile Obștii, încheierea unui contract de mandat etc.) sunt elemente care nu pot fi luate în considerare în vederea stabilirii voinței interne a părților, deoarece ele sunt ulterioare încheierii contractului - unele chiar la intervale considerabile de timp. Toate referirile la încheierea și efectele contractului de mandat încheiat între aceleași părți excedează obiectului prezentului dosar și, pe de altă parte, nu au vreo relevanță întrucât între cele două acte juridice încheiate nu există niciun fel de legătură.

Se arată că, din contră, o serie dintre elementele luate în calcul de prima instanță de judecată și, ulterior, de instanța de apel, ca reprezentând dovezi ale unei alte voințe a părților decât cea referitoare la perfectarea unei vânzări sunt dovezi în sensul existenței intenției părților de a perfecta o vânzare.

Astfel, un prim element care dovedește intenția clară a părților de a perfecta o vânzare, este dat de faptul că I., în calitate de cumpărător a plătit către Obște, atât în numerar, cât și prin transfer bancar, întregul preț - acest aspect fiind reținut și în cadrul dosarului penal constituit cu privire la numitul H.. Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că întreg procesul penal al numitului H. a fost interpretat într-un mod incorect în cadrul prezentului dosar față de faptul că, în speță, condamnarea pentru infracțiunile de delapidare și de evaziune fiscală în ceea ce privește sumele de bani plătite de recurent cu titlu de preț, conduce la dovedirea intenției părților de a încheia o vânzare.

Un al doilea element este dat de faptul că a existat o novație prin schimbarea cumpărătorului; un al treilea element este dat de faptul că au existat două prelungiri ale termenului în care Obștea era obligata să-și îndeplinească obligația, iar un al patrulea element care dovedește intenția clară a părților de a perfecta o vânzare este dat de faptul că părțile au îndreptat o eroare materială strecurată în cuprinsul actului inițial.

Astfel, consideră recurentul că rezultă fără putință de tăgadă că voința internă a părților a fost în sensul de a încheia un contract de vânzare-cumpărare care să fie executat, aspect ce rezultă din manifestările de voința menționate anterior. În condițiile în care, pârâta și intervenienții nu au dovedit, prin probele administrate, existența unei alte voințe a părților decât cea care rezultă din cuprinsul înscrisului constatator al actului încheiat, devine evident că acest argument reținut de prima instanță de judecată, respectiv de instanța de apel, este neîntemeiat și nelegal.

Prin întâmpinările formulate de către intimați s-a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A., ca nefondat.

Prin rezoluția din data de 19 septembrie 2019 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 659 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 15 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., făcând și aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că se impune a fi expus sintetic cadrul procesual și parcursul litigiului, o atare expunere fiind utilă pentru corecta și deplina înțelegere a considerentelor care vor reflecta analiza criticilor din motivele de recurs, în contextul în care aceste critici vizează aspecte ale deciziei recurate pe care recurentul le-a abordat prin desprinderea și izolarea lor de ansamblul în care au fost expuse de instanța de prim control judiciar.

Abordarea trunchiată pe care recurentul o propune nu poate constitui suportul controlului judiciar specific recursului, pentru că instanța de recurs are a verifica legalitatea raționamentului judiciar ce a condus instanța ierarhic inferioară la soluția adoptată, iar acest raționament poate fi observat numai prin raportare la ansamblul considerentelor pe care instanța de apel le-a avut în vedere, iar nu prin raportarea numai la acele considerente pe care partea recurentă a înțeles să le indice.

Principiul disponibilității oferă părții dreptul de a critica punctual aspecte ale judecății din apel, însă nu conferă acesteia dreptul de a selecta pasaje ori argumente din hotărârea recurată care să constituie suportul controlului judiciar.

Raționamentul juridic ce a condus la adoptarea soluției asupra apelului trebuie privit prin prisma tuturor considerentelor care exprimă judecata realizată de instanța de prim control judiciar, pentru că numai astfel poate fi stabilită - în recurs - legalitatea sau nelegalitatea respectivei soluții.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul recurent a solicitat ca pârâta B. sa fie obligată, în principal, la executarea în natură a obligației de a-i vinde o cantitate de 7.000 m.c. buștean stejar furnir estetic, precum și la plata de daune interese moratorii, în cuantum (precizat) de 423.500 euro, pentru neexecutarea menționatei obligații conform condițiilor stipulate în convenții care au fost succesiv încheiate între numitul I. și/sau reclamantul A., pe de o parte, și B. prin reprezentantul H., pe de altă parte. În subsidiar, a solicitat reclamantul ca instanța să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare încheiat de acesta, cu pârâta menționată, la data de 19.05.2008, precum și repunerea părților în situația anterioară prin obligarea Obștei pârâte la restituirea sumei de 700.000 euro care au fost plătiți în temeiul acestui contract.

Acestor pretenții ale reclamantului le-a fost opusă excepția de fond privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19.05.2008, excepție invocată atât de către pârâtă cât și de către intervenienții (în interesul pârâtei) C., D., E. și F..

Instanța fondului a reținut temeinicia excepției astfel invocate de pârâtă și de intervenienți, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamantul recurent A..

Motivul de nulitate reținut de prima instanță l-a constituit lisa unei cauze licite a contractului de vânzare încheiat la data de 19.05.2008, contract la perfectarea căruia numitul H. a participat ca reprezentant al Obștei pârâte (calitatea contractuală a acesteia din urmă fiind de vânzătoare) iar cumpărătorul a fost numitul I. (autorul reclamantului).

Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel numai de către reclamant.

În primul ciclu procesual, a fost respins apelul astfel exercitat, ca nefondat.

Decizia astfel pronunțată în apel a fost atacată cu recurs, iar soluția adoptată de instanța de recurs - prin decizia civilă nr. 2722/12.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă - a fost aceea de casare hotărârii recurate și trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de prin control judiciar.

Aspectele de nelegalitate care au determinat soluția de casare astfel adoptată în recurs, în primul ciclu procesual, au fost următoarele: i) că instanța de apel a reținut incidența și a motivului de nulitate (a contractului de vânzare cumpărare din 19.05.2008) privind lipsa consimțământului, fără a fi fost învestită cu un apel prin care să fi fost criticată soluția prin care prima instanță a statuat că nu poate fi reținut acest motiv de nulitate; ii) că în privința motivului de nulitate referitor la cauza aceluiași contract, instanța de apel trebuia să analizeze aspecte contemporane încheierii convenției a cărei nulitate a analizat-o, iar nu conduita pe care părțile au adoptat-o ulterior perfectării acesteia; iii) că nu s-a ținut seama de natura lucrurilor pe care pârâta s-a obligat să le vândă, anume aceea de lucruri "de gen", în privința cărora obligația poate fi întotdeauna executată în natură; iv) că intimata pârâtă nu și-a asumat obligația de a vinde materialul lemnos provenit din exploatarea propriilor terenuri forestiere, ci doar obligația de a vinde material lemnos; v) că hotărârea de condamnare a numitului H. vine să probeze plata prețului de către autorul recurentului, în condițiile în care suma provenită din această plată a fost delapidată de fostul președinte al Obștii.

Hotărârea pronunțată în etapa rejudecării apelului, în cel de-al doilea ciclu procesual, relevă o reevaluare a acestei căi de atac ca urmare a deciziei de casare ce conține dezlegările menționate anterior.

În acest punct al analizei, este util a fi amintit că una dintre rigorile legale ce se impun în soluționarea unei cereri de apel este aceea că judecata devoluează în limitele criticilor care au fost formulate de părțile ce exercită o atare cale de atac, regula primind consacrare legislativă prin dispozițiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Această din urmă precizare este necesară pentru a evidenția faptul că instanța de apel nu a avut a realiza o nouă judecată a cererii de chemare în judecată, ci era ținută să realizeze un control relativ la legalitatea și temeinicia judecății ce s-a realizat în primă instanță, control limitat la aspectele care erau vizate de criticile părții apelante.

Ținând seama de reperele litigioase relevate anterior, și de limitele menționate ce trebuie avute în vedere în cadrul examenului de legalitate a deciziei instanței de apel - corespunzător limitelor ce se impun în recurs, conform art. 488 din C. proc. civ. - Înalta Curte reține următoarele:

Prin primul motiv de recurs (2.1 în numerotarea recurentului) se reproșează instanței de apel că a încălcat prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., prin aceea că nu a respectat statuarea instanței de casare în sensul că nu trebuie analizat consimțământul ca și cauză de nulitate a contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 19.05.2008. Critica astfel adusă deciziei atacate este susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Consideră recurentul că, în rejudecarea apelului, a fost antamată problema lipsei consimțământului Obștii la momentul încheierii contractului pentru că instanța de prim control judiciar a avut în vedere următoarele aspecte: că "inculpatul H." nu a convocat organele de conducere ale Obștii în conformitate cu prevederile art. 9, 11 și 19 din Statut, pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare; că același "inculpat" a angajat Obștea într-o relație împovărătoare, încheiată cu o persoană despre care membrii Obștii nu aveau cunoștință și în legătură cu aspecte nedezbătute în Adunarea Generală, contrar prevederilor statutului; că din hotărârea penală și din hotărârea primei instanțe (din prezenta speță) reiese că numitul H. nu putea să încheie un astfel de act în numele și pe seama Obștii pentru că era contrar statutului acestei forme de organizare asociativă și prevederilor Legii 1/2000; că era necesară o împuternicire specială dată de Consiliul Director pentru a se încheia acte juridice în numele și pe seama Obștii.

Înalta Curte apreciază că este nefondată critica astfel susținută de recurent prin prisma următoarelor considerente:

Așa cum s-a arătat, justețea unei hotărâri judecătorești trebuie evaluată prin prisma raționamentului logic pe care îl exprimă considerentele acesteia, respectiv a tuturor acelor considerente care se referă la aceeași chestiune litigioasă tranșată.

În speță, încă din debutul analizei ce reflectă judecata realizată subsecvent soluției de casare ce a fost adoptată prin decizia civilă nr. 2722/2018 pronunțată de ÎCCJ, secția a II-a, instanța de apel a inserat precizarea că rejudecarea se realizează "pe linia îndrumărilor deciziei de casare" în sensul că are de analizat cauza ca și condiție de validitate a contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 19.05.2008.

Subsecvent circumstanțierii în acest mod a cadrului procesual obiectiv, a reținut că "împrejurările referitoare la încheierea acestui contract, la voința reală a părților, la succesiunea actelor intervenite între aceștia sunt menționate în sentința penală nr. 61/30.05.2017 pronunțată de Tribunalul Buzău(definitivă prin decizia penală nr. 1032/29.09.2017 a Curții de apel Ploiești) fiind evidențiate scopurile ilicite urmărite și formând, în ceea ce-l privește pe vânzător, elementele constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală și delapidare, pentru care acesta a și fost condamnat la pedeapsa închisorii".

Considerentele astfel expuse relevă cu îndestulătoare claritate conținutul și sensul demersului analitic al instanței de apel, anume acelea de verificare a existenței viciului ilicității cauzei actului juridic (contractul de vânzare-cumpărare) - astfel cum se reținuse prin hotărârea primei instanțe - prin deturnarea acesteia de la finalitatea ce este specifică operațiunii juridice de vânzare-cumpărare.

În acest context analitic, s-a procedat la identificarea aspectelor de fapt care au fost dezlegate cu putere de lucru judecat (efectul pozitiv al autorității de lucru judecat) prin menționata hotărâre penală și care au fost apreciate ca fiind în legătură nemijlocită atât cu contextul încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a reținut în prezentul litigiu civil cât și cu aspectele vizate de criticile pe care era fundamentat apelul. Valoarea de mijloc de probă apt a fi valorificat în litigiul pendinte, ce a fost astfel acordată hotărârii penale, este în acord cu prevederile art. 28 alin. (1) din C.pr.penală, conform cărora "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o."

Se cuvine a fi amintit, în acest punct al analizei, că prevederile art. 488 din C. proc. civ. - normă care stabilește imperativ limitele controlului judiciar posibil a se realiza de instanța de recurs - nu permit a se efectua, în recurs, o reevaluare a probelor și nici a situației de fapt ce a fost stabilită în baza acestora.

Prin urmare, nu pot forma obiect de reevaluare, în această etapă procesuală, aspectele de fapt pe care instanța de apel le-a dedus din coroborarea cu alte probe a hotărârii penale definitive, anume aprecierea în sensul că și respectivul mijloc de probă (alături de celelalte probe analizate) concură la configurarea realității că: a) voința a părților contractante a nu a fost aceea de a încheia o vânzare-cumpărare în termenii ce rezultă din înscrisul constatator al convenției și b) că persoanele care au participat la încheierea contractului au urmărit un scop ilicit.

Elementele de referință pe care recurentul le-a expus în formularea acestui motiv de recurs reprezintă idei extrase în mod artificial din raționamentul complex care relevă modelul de gândire (judecata) ce a condus la concluzia lipsei de temeinicie a diferitelor critici care erau formulate prin cererea de apel.

Ca atare, cele patru argumente evocate de recurent nu pot fi analizate modalitatea trunchiată în care partea le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, ci este necesar a fi observate și analizate din - perspectiva legalității - în contextul în care au fost expuse de instanță, pentru că numai astfel au aptitudinea de a releva reala și efectiva argumentare a soluției respective.

Respectând aceste rigori de evaluare, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat și a confirmat calificarea dată de prima instanță - ca fiind ilicit - elementului cauză al contractului de vânzare cumpărare. În acest demers, instanța de prim control judiciar a analizat criticile părții apelante și a apreciat că acestea sunt lipsite de temeinicie pentru că situația de fapt trebuie privită în toată complexitatea ei, anume aceea că: între semnatarii contractului de vânzare, precum și între cumpărătorul din respectivul contract - I. -, pe de o parte, și terțe persoane (între care și reclamantul recurent), pe de altă parte, au fost succesiv încheiate mai multe acte juridice prin care s-au făcut acte de dispoziție atât cu privire la materialul lemnos rezultat din exploatarea terenului pentru care Obștea pârâtă a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate, precum și cu privire la dreptul și la condițiile de a executare a prestației cuvenite cumpărătorului (adică furnizarea materialului lemnos buștean stejar furnir); că reprezentantul vânzătorului a încheiat contractul de vânzare fără a fi fost autorizat în acest sens conform cu condițiile impuse de Statutul Obștii vânzătoare și de Legea 1/2000 (act normativ care impune funcționarea structurilor asociative de acest gen în acord cu statutul lor și cu scopul pentru care au fost constituite); că între respectivul reprezentant al vânzătorului și cumpărătorul I. a existat o relație de colaborare de lungă durată și semnificativă intensitate, legată nu numai de obținerea de către Obștea pârâtă a măsurilor reparatorii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra mai multor terenuri, ci și de exploatarea terenului care a fost fizic atribuit Obștii în anul 2011; că actele concrete în care se reflectă această colaborare demonstrează că cei doi au cunoscut permanent că este imposibil a se executa obligația ce revenea vânzătorului, în condițiile ce au fost stipulate în convenția inițial încheiată și în actele modificatoare ce i-au succedat; că atât reprezentantul vânzătorului cât și cumpărătorul cunoșteau, la data convenției de vânzare, că Obștea nu deținea fizic vreo suprafață de teren (spre a fi exploatată în acord cu scopul înființării Obștii, cu Statutul acesteia și cu exigențele Legii 1/2000); că cei doi au conlucrat în scopul de a asigura finanțarea demersurilor de obținere de măsuri reparatorii dar și a unor activități străine de interesele obștii (precum efectuarea unor îmbunătățiri la imobilul personal al numitului H.) din suma de bani ce a fost plătită cu titlu de preț al aceluiași contract de vânzare cumpărare; că în strânsă legătură cu contractul de vânzare la care se referă litigiul pendinte, și intr-un interval scurt de timp, aceleași două persoane semnatare ale convenției de vânzare au încheiat și un contract de mandat care avea particularitatea de a stabili pentru mandatar beneficii ce sunt atipice acestui tip de act juridic, respectiv o remunerație de o valoare exorbitantă precum și o clauză penală excesiv de oneroasă menită să sancționeze Obștea în situația în care ar fi revocat mandatul respectiv; că Statutul Obștii interzice comercializarea produsului ce a format obiectul contractului în litigiu iar modificarea acestui obiect (din "furnir estetic stejar" în "buștean stejar furnir") printr-o anexă a contractului de novație încheiat după un interval de timp de peste trei ani și jumătate reprezintă o încercare a părților de a da contractului o aparență de legalitate.

Prin prisma acestor elemente de fapt, instanța de apel a apreciat - în analiza relativă la primul motiv de apel, care evoca existența voinței interne de a încheia un act de vânzare cumpărare - că reiese, din ansamblul probelor administrate, faptul că întreaga conduită manifestată de numitul H. și de cumpărătorul I. reflectă voința lor internă de la momentul perfectării convenției, anume de a încheia contractului de vânzare cumpărare din data de 19.05.2008 cu scopul de a obține, în nume personal, importante beneficii patrimoniale de pe urma patrimoniului Obștii.

Or, un asemenea scop este, în mod incontestabil, contrar finalității ce este specifică unui asemenea tip de act juridic, dat fiind că vânzarea-cumpărarea este un contract sinalagmatic ce are drept trăsătură caracteristică aceea că obligația vânzătorului de a transmite bunul vândut trebuie să se afle în directă și necesară corelare cu asumarea și îndeplinirea de către cumpărător a obligației de a transmite prețul în patrimoniul și în beneficiul vânzătorului. O asemenea corelare decurge din faptul că, de principiu, în contractele sinalagmatice, obligația uneia dintre părțile unui asemenea contract își are cauza juridică în obligația celeilalte părți.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, în speță, cauza actului juridic analizat a fost evaluată prin prisma exigențelor (limitărilor) pe care legea specială - Legea 1/2000 - le impune de o manieră derogatorie și imperativă entității care a fost angajată contractual în calitate de vânzător, asemenea limitări rezultând cu evidență din prevederile art. 27 din Legea 1/2000 (forma în vigoare la data de 19.05.2008) - conform căruia "Administrarea și exploatarea terenurilor forestiere prevăzute la art. 26 din prezenta lege se face în conformitate cu statutele formelor asociative admise de legislația statului român în perioada anilor 1921 - 1946, în măsura în care nu contravin legislației în vigoare" - corelat cu prevederile Statutului Obștii și cu principiul specializării capacității de folosință ce rezidă din prevederile art. 26 din Legea 1/2000.

Totodată, trebuie observat că instanța de apel - în cadrul analizei motivului de apel distinct prin care reclamantul susținea că președintele Obștii avea puteri depline de reprezentare a acestei entități în raporturile cu terții - a și subliniat că aspectele legate de lipsa unei împuterniciri care să fi fost acordate numitului H. de către organul executiv al Obștii au fost valorificate în speță ca element circumstanțial în demersul de a se evalua caracterul ilicit al elementului cauză (în formarea contractului), iar nu ca motiv de natură să atragă prin el însuși nulitatea actului juridic pentru lipsa unui consimțământ valabil exprimat de entitatea vânzătoare.

Înalta Curte notează că nu pot forma obiect de analiză argumentele recurentului în sensul că "cele reținute de instanța de apel sunt contrare realității și probelor administrate deoarece contractul de vânzare a fost încheiat având la bază consimțământul valabil exprimat al Obștii", pentru că acestea se referă la modalitatea de evaluare a probelor, iar recursul este incompatibil cu demersul unei reevaluări a probatoriului și a situației de fapt reținute în precedentele etape procedurale.

În ce privește argumentele dezvoltate în motivele de recurs privitor la existența unui drept de reprezentare a Obștii de către fostul președinte H., se constată că ele reprezintă reiterarea acelorași susțineri ce s-au regăsit conținutul celui de-al doilea motiv de apel. În condițiile în care ele au fost analizate de instanța de apel, iar recurentul nu evidențiază vreun aspect de nelegalitate a analizei realizate în acest context, se constată că lipsește suportul necesar unei analize de nelegalitate aptă a fi circumscrisă vreunuia dintre motivele de recurs reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Referitor la evocata ratificare a contractului de vânzare, prin Hotărârea din data de 07.07.2013 a Adunării Generale a membrilor B., Înalta Curte constată că această chestiune reprezintă un aspect ce nu a fost invocat ca motiv de apel. Prin urmare, nu exista premisa necesară - din perspectiva art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. - pentru a se realiza o judecată devolutivă relativă la intervenirea unei atari modalități de validare a respectivului actului juridic. În acest context, legalitatea hotărârii prin care s-a soluționat apelul nu poate fi afectată din perspectiva efectelor pe care recurentul le atribuie menționatei Hotărâri din data de 07.07.2013.

Cum prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. interzic analiza chestiunilor care nu au fost invocate la judecata în apel, Înalta Curte nu poate proceda la o evaluare direct în recurs a pretinsei ratificări, de către Adunarea Generală, a contractului la a cărui încheiere a participat prin reprezentarea sa de către numitul H..

Având în vedere considerentele expuse, se constată caracterul nefondat al primului motiv de recurs, în cadrul căruia s-a susținut că instanța de apel ar fi înfrânt exigențele art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. prin aceea că ar fi stabilit că este lovit de nulitate contractul de vânzare cumpărare pentru lipsa elementului consimțământ (din partea entității vânzătoare).

Se susține, prin cel de-al doilea motiv de recurs (2.2 în numerotarea cererii de recurs), că instanța de apel a încălcat prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce privește natura obligației asumate de Obște, respectiv că nu a ținut seama de dezlegarea dată de instanța de recurs în sensul că parata s-a obligat la vânzarea unor bunuri "de gen", iar acest tip de obligație putea fi executată în natură de către pârâtă chiar prin procurarea de material lemnos din alte surse decât exploatarea propriilor terenuri. Și această critică este susceptibilă de analiză în raport de motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Critica astfel susținută este apreciată ca nefondată în raport de următoarele considerente:

Și în cazul acestui motiv de recurs, se constată că recurentul a evocat elemente ale considerentelor deciziei recurate care au fost extrase din contextul în care instanța de apel le-a dat eficiență (context care a fost acela al preocupării instanței de prim control judiciar de a răspunde mai multor critici ce erau formulate de parte prin motive de apel diferite)

Așa cum s-a arătat, controlul judiciar trebuie să aibă ca reper ansamblul considerentelor care susțin soluția adoptată de instanța de prim control judiciar precum și limitele învestirii respectivei instanțe prin motivele de apel.

De aceea, elementele trunchiate evocate de recurent, și reinterpretarea pe care partea o dă acestora nu pot constitui suportul controlului de legalitate specific recursului, ci acest control va fi realizat prin raportare la ansamblul considerentelor ce exprimă judecata asupra criticilor care au constituit motivele de apel.

Înalta Curte constată că situația de imposibilitate de executare a obligației ce revenea pârâtei (anume aceea de a preda materialul lemnos), în calitate de vânzător, a fost stabilită în speță atât prin prisma modului în care participanții-semnatari s-au raportat la finalitatea actului juridic încheiat, respectiv prin prisma scopului pe care aceștia l-au urmărit prin încheierea respectivei convenții dar și a altora ce priveau exploatarea aceluiași unic bun (teren) din patrimoniul Obștii, cât și prin prisma limitelor pe care legea le impune activității persoanelor juridice cu statut de "obște de moșneni". În acest sens, s-a reținut că cei doi semnatari au întreprins demersuri succesive și aflate în legătură directă, care relevă că scopul contractului de vânzare pe care l-au încheiat nu a fost de a asigura intrarea în patrimoniul Obștii a prețului echivalent bunurilor vizate de obligația ce i-ar fi revenit în calitate de vânzătoare și de a respecta regimul juridic special conferit acestor bunuri prin dispozițiile art. 27 raportat la art. 26 din Legea 1/2000, ci s-a urmărit în realitate ca suma de bani ce s-a plătit cu titlu de preț al bunurilor respective să fie folosită doar în interesul personal al celor doi semnatari, care au ignorat limitările stabilite prin reglementările normative speciale și imperative menționate anterior.

În alți termeni, ceea ce a reținut instanța de apel a fost că a existat un scop ilicit urmărit prin încheierea contractului, că rezultă caracterul ilicit al acestui scop din multiple împrejurări, printre care și aceea legea specială și Statutul se opun încheierii de către Obște (ca formă asociativă constituită exclusiv în scopul de a administra bunurile din patrimoniul propriu în favoarea membrilor săi și în conformitate cu Statutul pe temeiul căruia funcționează) a unor acte de înstrăinare către terți a bunurilor proprii precum și desfășurării de activități comerciale care să permită procurarea, de la terți, a materialului lemnos, spre a-și asuma în mod valid obligații precum cea din contractul de care reclamantul se prevalează în speță.

Semnificația pe care recurentul o afirmă/atribuie art. 4 coroborat cu art. 6 alin. (2) din Statutul Obștii - în sensul că "Obștea poate să desfășoare orice fel de activitate comercială" - este lipsită de orice corespondent cu conținutul respectivelor reglementări statutare, conținutul real al acestora fiind următorul:

Art. 4. "B. este o formă asociativă non guvernamentală. Obștea poate în condițiile legii să desfășoare orice activitate economică directă care are caracter accesoriu activității curente și este în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice".

Art. 6 alin. (2) "Poate înființa societăți comerciale. Dividendele obținute din aceste societăți se vor folosi pentru realizarea scopului Obștei, cu excepția cazului în care se reinvestesc în cadrul aceleași societăți comerciale" .

Reiese cu evidență că posibilitatea recunoscută prin menționatele reglementări statutare, ca Obștea să desfășoare activități economice, este subordonată cerinței de a se respecta dispozițiile/limitele impuse prin lege precum și că această entitate poate înființa societăți comerciale ale căror dividende trebuie să fie folosite numai "pentru realizarea scopului Obștei" ori pentru a fi reinvestite în cadrul aceleași societăți comerciale.

Or, situația de fapt stabilită în prezentul litigiu nu se circumscrie vreunei activități de natura celor la care se referă art. 4 și 6 din Statut, așa încât nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestor reglementări care, prin efectul trimiterii ce se regăsește în art. 27 al Legii 1/2000, au dobândit caracter normativ.

Al treilea motiv de recurs (numerotat de recurent 2.3) evocă încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. din perspectiva evaluării făcute referitor la destinația prețului ce s-a plătit în baza contractului de vânzare cumpărare, susțineri care sunt susceptibile de analiză în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În acest context, susține recurentul că, în rejudecarea apelului, nu au fost respectată dezlegarea dată instanței de casare în sensul că destinația dată în concret prețului plătit nu poate să constituie un motiv de ilicitate a cauzei, respectiv dezlegarea potrivit căreia ilicitatea cauzei poate fi dovedită și prin elemente de probă ulterioare încheierii contractului, însă aceste probe trebuie să vizeze elemente contemporane încheierii actului.

Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al criticii astfel susținute de recurent, în raport de faptul că și aceasta are premise eronate, prefigurate prin ignorarea ansamblului de argumente - coerente logic și juridic - care au fundamentat concluzia instanței de apel referitoare la existența caracterului ilicit al cauzei contractului de vânzare cumpărare, argumente care au avut ca premisă situația rezultată din analiza coroborată a unui probatoriu complex administrat în cursul procesului (iar nu numai modalitatea în care a fost făcută încasarea prețului de către fostul președinte al Obștii).

În acest punct al analizei este relevant a fi observat că instanța de apel chiar a subliniat - în alineatul anterior celui pe care recurentul îl evocă drept reper al critici sale - că "plata integrală a prețului contractului de 700.000 euro nu poate fi apreciată ca un fapt singular și nu demonstrează automat buna credință a cumpărătorului, dacă se analizează voința reală a părților, toate elementele contractului inițial, dar și relevanța actelor subsecvente".

În ce privește cel de-al patrulea motiv de recurs (numerotat 2.4 în cererea de recurs) - prin care se susține că au fost încălcate prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. prin aceea că instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe situații juridice contrare celor reținute de instanța de casare -, se constată că în cadrul acestuia sunt reiterate în mod cumulat argumentele expuse în cadrul primelor trei motive de recurs (adică argumentele privind o abatere de la dezlegările referitoare la: necesitatea de a se analiza numai elementul cauză al contractului de vânzare iar nu și cel referitor la lipsa consimțământului; necesitatea de a se ține seama că bunurile "de gen" sunt o categorie în privința căreia obligația poate fi întotdeauna executată în natură, iar materialul lemnos pe care Obștea s-a obligat să îl vândă ar fi putut să fie obținut prin alte mijloace legale, fără a se încălca principiul specialității capacității de folosință; că destinația dată prețului ulterior plății lui nu poate avea determina ilicitatea cauzei). Și aceste critici sunt susceptibile de evaluare în coordonatele cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Este de observat că, în debutul argumentării acestui motiv de recurs, recurentul însuși evidențiază că aspectele privind "lipsa unui consimțământ valabil exprimat al Obștii, determinat de imposibilitatea Președintelui Obștii de a de a încheia contractul în lipsa unei hotărâri a Consiliului Director al Obștii" au fost valorificate de instanța de apel alături de altele, spre a reține existența unei cauze ilicite a contractului. Or, perspectiva astfel expusă - asupra modalității de valorificare a aspectelor ce țin de puterea de reprezentare pe care fostul Președintele al Obștii a avut-o în momentul încheierii contractului de vânzare la care se referă litigiul - este contrară celei susținute de aceeași parte în cadrul primului motiv de recurs (unde se afirma că instanța a analizat problematica consimțământului ca element de valabilitate a actului juridic de sine stătător).

Susținerea făcută de recurent subsecvent evocării a 3 elemente concluzive ce s-ar desprinde din hotărârea instanței de apel, anume susținerea în sensul că "fiecare și toate elementele reținute de instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate sunt în vădită contradicție cu cele reținute de Înalta Curte care prin decizia de casare a reținut (…)" este, de asemenea, fundamentată pe extragerea din context și reinterpretarea unor considerente din decizia recurată și, respectiv, din decizia de casare. Or, astfel cum s-a arătat în considerentele care preced, asemenea repere nu pot constitui suportul analizei în recurs pentru că această cale de atac reprezintă cadrul procesual apt a permite controlul judiciar al judecății realizate prin hotărârea atacată - hotărâre ce constituie un tot unitar -, neputând astfel să se ignore elemente de conținut care se află în relație de convergență și coerență cu argumentele la recurentul face referire.

Se cere a fi amintit că, prin art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., legiuitorul a instituit obligativitatea, pentru instanța de rejudecare a fondului, de a respecta "hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate". Totodată, este necesar a fi subliniat faptul că, potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recursul reprezintă o cale de atac extraordinară în cadrul căreia se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate, fiind incompatibilă cu recursul o (re)evaluare a situației de fapt ori a probelor ce au fost administrate în precedentele etape procesuale.

Prin prisma acestor trăsături juridice ce sunt specifice hotărârii de casare ce a fost pronunțată în speță, în primul ciclu procesual, trebuie constatat că instanța de rejudecare a apelului era ținută exclusiv de dezlegări relative la probleme de drept, aprecierile ce țin de situația de fapt nefiind unele care să intre în sfera obligativității impuse de art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, trebuie reținut că problemele de drept dezlegate de instanța de casare au fost cele privind: învestirea instanței de apel de a efectua controlul judiciar numai relativ la motivul de nulitate privind lipsa ori la caracterul ilicit al cauzei contractului; necesitatea de a se verifica asemenea vicii ale cauzei doar prin prisma unor împrejurări de fapt contemporane încheierii actului juridic; că lipsa cauzei poate fi dovedită și prin elemente de probă care au fost întocmite ulterior întrunirii acordului de voință dar care trebuie să vizeze aspecte contemporane încheierii contractului; că trebuie să se țină seama de împrejurarea că pârâta și-a asumat obligația de a vinde "bunuri de gen" (material lemnos), așa încât îi revenea sarcina de a-l procura prin orice mijloc prevăzut de lege; că hotărârea de condamnare a numitului H. probează mai degrabă îndeplinirea obligației autorului reclamantului de a plăti Obștii prețul, decât neîncheierea vânzării.

Prin urmare, instanța de casare nu a stabilit o anumită situație juridică (în sensul de efecte/consecințe juridice ale une