ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2112/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată formulată la 15 decembrie 2020 și înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția I civilă sub nr. de mai sus reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumelor de 110.559 RON și 27.000 EUR (prin echivalent în RON la cursul B.N.R., din ziua plății efective a sumei datorate), reprezentând sume achitate în favoarea pârâtului în considerarea actului de cesiune de creanță ce urma sa fie încheiat între părți conform draftului de act autentic propus de notar public C. și care nu a mai fost perfectat. Cu cheltuieli de judecată. În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1345 C. civ. și pe celelalte dispoziții legale menționate în cuprinsul cererii.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 237 din 6.04.2021 a Tribunalului Cluj, secția I civilă, pronunțată în dosar nr. x/2020, a fost admisă excepția inadmisibilității formulării unei acțiuni în îmbogățire fără justă cauză, invocată de pârât, și, în consecință, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost respinsă cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel principal reclamantul A. și apel incident pârâtul B..

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 283/A din 7 octombrie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelul declarat de reclamantul A. și apelul incident formulat de B. împotriva sentinței civile nr. 237 din 06.04.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2020. A fost obligat apelantul-reclamant A. să plătească intimatului B. suma de 4.800 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs reclamantul A.. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a dezvoltat, în esență, următoarele critici: Decizia din apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la formarea contractului (art. 1182 alin. (1), art. 1185, art. 1197 din C. civ.), cu consecința aprecierii greșite a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză ca fiind inadmisibilă. În acest sens, arată că instanța de apel a calificat greșit raporturile juridice dintre părți ca fiind "promisiune de cesiune de creanță". Astfel, instanța de apel a confundat etapa negocierilor precontractuale "libere sau obișnuite" cu pretinse negocieri "organizate contractual/convențional". Or, între părți s-au purtat exclusiv "negocieri libere", în vederea încheierii cesiunii de creanță, iar nu pentru organizarea încheierii în viitor a acestora. Nici reclamantul și nici pârâtul nu au susținut o asemenea teză, dimpotrivă pârâtul a susținut că cesiunea de creanță s-a și încheiat. Mai mult, reclamantul, în calitate de cesionar, nici măcar nu avea interesul de a încheia de maniera reținută de instanța de apel (promisiune de cesiune de creanță), de vreme ce aceasta nu îi asigura un titlu apt să fie pus în executare nici împotriva cedentului, nici împotriva debitorului cedat. În acest context, arată că, pentru reclamant, încheierea în formă autentică a contractului de cesiune era un aspect esențial, tocmai pentru a avea ulterior posibilitatea, de a opera transcrierea pe numele său a ipotecilor cedate, ceea ce nu putea fi făcut decât în baza unui contract autentic (conform art. 37 alin. (19) din Legea nr. 7/1996), respectiv de a avea un titlu executoriu împotriva debitorului cedat. Faptul că a achitat anticipat suma reprezentând prețul cesiunii nu este de natură să conducă la o calificare diferită a negocierilor libere precontractuale, plata fiind făcută exclusiv din perspectiva încheierii contractului de cesiune în formă autentică, notarul urmând să cuprindă în mențiunile contractului efectuarea plății. Dincolo de confuzia făcuta de instanța de apel, nici măcar nu erau întrunite condițiile obligatorii prevăzute de art. 1182 alin. (2) din C. civ. pentru a se putea aprecia ca între părți s-a încheiat o "promisiune de cesiune de creanță", anume condiția existentei unui consens asupra prețului. Din pozițiile procesuale ale pârâtului (întâmpinări, concluzii scrise atât în primă instanță, cât și în apel) rezultă că acesta a înțeles că prețul era de 27.000 euro, iar reclamantul a achitat cât a considerat acesta că este prețul cesiunii ce urma să fie perfectată, anume 27.000 euro plus 110.559 RON. Nici teza pârâtului - încheierea direct a unui contract de cesiune de creanță, solo consensu - nu este cea corectă. În primul rând, pentru că nu a existat un consens asupra prețului, iar în al doilea rând, pentru că deși cesiunea de creanță este un contract consensual, pentru reclamant era esențială încheierea contractului în forma autentică. Câtă vreme această formă nu s-a concretizat, în mod evident, nu avea cum să poată fi considerată încheiată cesiunea de creanță, câtă vreme cesiunea de creanță are ca efect ieșirea creanței din patrimoniul debitorului cedat și intrarea ei în patrimoniul cesionarului, nicidecum stingerea ei (mai precis a obligației corelative). Așadar, dacă în speță s-ar fi încheiat cesiunea de creanță solo consensu, cum greșit susține pârâtul, acesta nu ar mai fi avut îndreptățirea/justificarea să considere "stinsă" creanța față de debitorul cedat și de a proceda cu acest temei la radierea ipotecilor. Operațiunea corectă, cu referire la ipoteci, ce urma să fie făcută, tocmai în baza contractului autentic de cesiune de creanță ce trebuia să se încheie, era transcrierea lor pe numele reclamantului cesionar, iar nu radierea pentru motivul stingerii creanței. În realitate, pârâtul nu a făcut decât să-și exercite prerogativele de creditor în raport cu respectivele înscrieri. Argumentele de mai sus sunt suficiente concluziei că între părți nu s-au concretizat raporturi juridice contractuale, care sa justifice o altă cale procesuală decât acțiunea în îmbogățire fără justă cauză.

Apărările formulate de părți Intimatul-pârât B. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și a solicitat respingerea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Astfel cum stabilesc dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Corelativ și complementar, art. 488 alin. (1) C. proc. civ. indică, expres și limitativ, motivele în raport de care o hotărâre ar putea fi atacată cu recurs, examinarea acestora trimițând, cu evidență, la concluzia că doar anumite chestiuni de (ne)legalitate pot fi deduse examinării de către instanța de recurs. Rezultă, totodată, că aspectele privitoare la starea de fapt, deci inclusiv aspectele care țin de felul, întinderea și conținutul concret al raporturilor juridice dintre părți, nu pot fi examinate, în această componentă factuală a lor, de către instanța de recurs, ele excedând limitelor de control instituite prin evocatele prevederi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel fiind, are în vedere Înalta Curte, în ce privește prezentul proces, că cererea de recurs cuprinde, între altele, critici îndreptate în contra unor elemente factuale reținute de instanța apel în urma aprecierii probelor administrate, recurentul tinzând la a convinge instanța de recurs că între părți s-au purtat exclusiv negocieri libere, în vederea încheierii cesiunii de creanță în formă autentică, instanța de apel confundând, în aprecierea reclamantului, etapa negocierilor precontractuale libere sau obișnuite cu pretinse negocieri organizate contractual (convențional). Or, toate aceste aspecte privitoare la particularitățile și conținutul concret al discuțiilor și negocierilor purtate între părți în legătură cu intervenirea cesiunii de creanță nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ele privind, în realitate, corecta stabilire, în plan factual, a relațiilor dintre părți. A considera altfel înseamnă a-i pretinde instanței de recurs, în mod nelegal, să cerceteze ea însăși faptele relevante ale cauzei, raportându-se la probele existente pentru a trage concluzia că, în realitate, acestea au avut un alt conținut decât cel stabilit în primă instanță sau în apel. În ce privește însă aspectele de nelegalitate pe care recursul le supune analizei prezentei instanțe, deci care, în considerarea acestui caracter al lor, pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), cu privire la acestea Înalta Curte reține caracterul lor nefondat. Este de avut în vedere, sub acest aspect, că atâta vreme cât instanța de apel, ca instanță a fondului (adică o instanță înzestrată de lege cu prorogativa cercetării și stabilirii faptelor relevante în cadrul procesului) a concluzionat că între pârâți au avut loc discuții, negocieri și, foarte important, o înțelegere cu privire la elementele contractului (fie și numai cu privire la cele esențiale), era pe deplin legal să aprecieze că, într-o asemenea situație, a luat deja naștere o convenție care lega părțile cu puterea recunoscută de lege oricărui contract valabil încheiat. Este util a observa, sub acest aspect, că potrivit prevederilor art. 1182 alin. (1) și (2) C. civ., "(1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. (2) Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane". În aceste circumstanțe, nu s-ar putea considera că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, căci reținându-se existența unei convenții, orice pretenții ale unuia dintre contractanți împotriva celuilalt nu puteau fi întemeiate decât pe regulile specifice răspunderii civile contractuale, fiind exclusă fondarea acestora pe instituția îmbogății fără justă cauză. În armonie cu cele statuate, la nivel teoretic și general, și de instanțele fondului, amintește Înalta Curte că una dintre condițiile de admisibilitate ale acțiunii în îmbogățire fără justă cauză este aceea ca însărăcitul să nu aibă, din punct de vedere legal, la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva îmbogățitului. Această obligatorie exigență trebuie înțeleasă în sensul că atunci când, în scopul realizării creanței sale, legea îi pune la dispoziție celui care se pretinde însărăcit o altă acțiune în justiție prin intermediul căreia și-ar putea realiza creanța (sub condiția, desigur, de a fi îndeplinite cerințele legale în raport de care o asemenea acțiune, deși admisibilă, poate fi considerată întemeiată), această acțiune trebuie exercitată nu doar prioritar, ci și exclusiv. Într-o asemenea situație, acțiunea în îmbogățire fără justă cauză devine inadmisibilă, caracteristica ei esențială și definitorie fiind aceea a subsidiarității, ceea ce înseamnă că această acțiune cu statut special poată fi primită doar atunci când, din punct de vedere legal, creditorul este lipsit de orice al mijloc procesual prin intermediul căruia să obțină recunoașterea și realizarea creanței sale. Față de toate cele de mai sus, recursul apare ca nefondat și, din aceste rațiuni, se impune a fi respins în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. În baza prevederilor art. 451 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea reprezentantului, ca parte căzută în pretenții, să îi plătească intimatului suma de 5.630,56 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial și cost al transportului la sediul instanței de recurs.