ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1160/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 3 septembrie 2018, A., a solicitat, în contradictoriu cu B. și C., obligarea pârâților la achitarea sumei de 88.000 euro (contravaloarea în RON la data introducerii acțiunii fiind de 408.971 RON la cursul BNR de 4,6474 RON/euro din 28 august 2018) datorată de aceștia reclamantului cu titlu de împrumut nerambursat.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1345, art. 1350 și art. 1516 C. civ., art. 194 și art. 662 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 17 din 17 ianuarie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 209/A din 17 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 50 din 21 ianuarie 2021, a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei curții de apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 135/A din 26 mai 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. solicitând, pe temeiul pct. 5 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probelor solicitate, cu consecința admiterii apelului, anulării hotărârii tribunalului și obligării intimaților - pârâți la restituirea sumei de 88.000 euro în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză și la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de proces.

În motivarea recursului formulat, au fost invocate următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- Pe temeiul pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susținut că, rejudecând cauza, instanța de apel a refuzat din nou administrarea probelor solicitate în mod constant la fond și apel, motivând că în faza procesuală a apelului, alte probe neadministrate inițial nu mai pot fi admise, încălcând astfel prevederile art. 501 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit recurentului, probele solicitate aveau ca obiect tocmai demonstrarea măsurii în care intimații - pârâți și-au îndeplinit obligațiile, respectiv în ce măsură au finalizat construirea pensiunii D. și au pus în funcțiune compania de transport. În opinia recurentului, fără administrarea acestor probe, instanța de apel nu avea cum să ajungă la concluzia că între părți a fost încheiat un contract de mandat, măsura executării acestuia de intimați și nu avea cum să califice raportul obligațional dintre părți ca fiind specific unui contract de mandat și nu unui contract de împrumut sau unui alt tip de contract.

- Pe temeiul pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susținut că în rejudecare instanța de apel a menținut, în mod greșit, sentința tribunalului și a criticat decizia prin prisma calificării eronate a raportului obligațional ca fiind unul specific contractului de mandat, în condițiile în care nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru acesta.

A arătat astfel că din înscrisurile de la dosar nu rezultă obligația clară asumată chiar verbal de către intimați să încheie acte juridice pe seama sa, cu sau fără reprezentarea sa, element esențial pentru existența contractului de mandat, prevăzut de art. 2009 C. civ.. Totodată, a susținut că nu rezultă nici faptul dacă presupusul mandat acordat de recurent era cu titlu gratuit sau oneros, cu sau fără reprezentare și temeiul pentru care solicită restituirea sumelor de bani acordate mandatarilor, pentru că o eventuală neîndeplinire a obiectivelor unui eventual mandat ar fi trebuit demonstrate cu probele solicitate.

A mai arătat că dacă se presupune existența unui contract de mandat între părți, încheierea acestuia necesită forma scrisă, dacă nu autentică, pentru înființarea unei firme și construirea unei case/pensiuni și un mandat expres, conform art. 2016 C. proc. civ., mandatul general fiind valabil doar pentru acte de administrare și conservare.

A concluzionat că instanța de apel nu putea califica raporturile dintre părți, în condițiile în care din înscrisurile de la dosar nu rezultă suficiente elemente pentru determinarea acestora, singurul element cert în cauză fiind incidența principiului îmbogățirii fără justă cauză ale cărui elemente constitutive sunt îndeplinite.

Intimații - pârâți nu au formulat întâmpinare în cauză.

Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 2 februarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 25 mai 2022.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând conținutul criticilor formulate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului, potrivit celor ce urmează.

-Nefondat critică reclamantul activitatea instanței de apel din rejudecare pentru refuzul "din nou" al acesteia de a administra probele propuse cu scopul ca "intimații-pârâți să demonstreze măsura în care și-au îndeplinit obligațiile", respectiv în ce măsură au finalizat construirea pensiunii D. și au pus în funcțiune compania de transport "A noastră Bunica și Bunicul".

Nu acesta a fost sensul și scopul trimiterii cauzei spre rejudecare dispusă prin precedenta decizie de casare, așa cum lasă de înțeles reclamantul atunci când critică un reiterat refuz al instanței de apel de a administra probe pe fondul raporturilor litigioase.

Se impune menționat, de altfel, că, la rândul său, decizia de casare a respins ca nefondată critica identică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care reclamantul criticase, cu referire la activitatea instanței de apel din primul ciclu procesual al cauzei, lipsa de rol activ prin aceea că nu dăduse curs solicitării ca intimații-pârâți să demonstreze măsura în care și-au îndeplinit obligațiile corelative, anume măsura în care au finalizat construirea pensiunii D. și au pus în funcțiune compania de transport "A noastră Bunica și Bunicul".

Instanța de recurs a reținut, în aprecierea ca atare a criticii, ca fiind pertinent argumentul instanței de apel, care nu încuviințase administrarea de probe pe fondul cauzei, în considerarea imperativului realizării unei judecăți în limitele învestirii, limite care au fost trasate prin cererea reclamantului și în care se invocase drept cauză juridică a pretențiilor, nerespectarea de către pârâți a unui contract de împrumut fără dobândă, pe termen nedeterminat.

Aceeași critică, susținută pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost respinsă ca nefondată prin decizia de casare, reținându-se că refuzul instanței, de a administra probele din care să rezulte modalitatea/măsura executării obligațiilor de către pârâți, a fost justificat de neînvestirea instanței cu analiza unei alte cauze juridice a pretențiilor decât cea a unui contract de împrumut nerespectat.

În sfârșit, sensul și scopul deciziei de casare au fost acelea de a se identifica în concret în ce constă convenția (nenumită și nescrisă) reținută ca încheiată între părți prin decizia de apel din primul ciclu procesual, pentru a se putea afirma cu certitudine existența unui temei contractual pentru desocotirea părților, în prezența căruia acțiunea de îmbogățire fără justă cauză, conform art. 1348 C. civ., ar dobândi caracter subsidiar.

În acest înțeles al deciziei de casare, corect deslușit și reiterat la termenul de dezbatere a apelului, a respins instanța de rejudecare probele propuse de reclamant în vederea dovedirii construirii de către pârâți a unei pensiuni denumită "Casa bunica" și a înființării unei societăți de transport, probe care, în mod evident nici nu respectau cadrul procesual de învestire configurat prin cererea de chemare în judecată, dar nici nu răspunderea unor scopuri impuse prin decizia de casare.

Pentru aceste motive, critica reclamantului referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (4) C. proc. civ. nu va fi primită, sensul normei, care afirmă că în rejudecarea după casare sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, neputând fi altul decât acela că sunt admisibile orice probe care se integrează și susțin obiectul procesului configurat în limitele sale de învestire (părți, obiect, cauză).

- De asemenea, nefondat este criticată și soluția pronunțată de instanța de apel sub motivul că, de vreme ce a calificat raporturile convenționale dintre părți ca fiind specifice contractului de mandat, s-ar fi impus ca, pe cale de consecință, să fie admis apelul, anulată sentința de primă instanță și obligați pârâții la restituirea sumei totale de 88.000 eu, în temeiul contractului de mandat neexecutat, caz în care instanței i-ar fi fost utile probele neîncuviințate.

Aceste critici nu au nicio legătură cu parametrii procesuali în care trebuia realizată judecata în apel, subsecvent deciziei de casare.

Înainte de toate, instanța de casare a impus instanței de rejudecare doar o identificare prin calificare a raporturilor convenționale, în măsura în care s-a semnalat că existența și reținerea acestora a împiedicat luarea spre cercetare și a temeiului juridic subsidiar al acțiunii, respectiv cel al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză.

Decizia de casare a dispus o trimitere a cauzei spre rejudecare nu în vederea cercetării și soluționării pe fond a unor alte raporturi juridice litigioase decât cele deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, ceea ce ar fi semnificat o încuviințare a schimbării cauzei acțiunii în recurs, ci pentru a reflecta dacă chiar există la dispoziția reclamantului o acțiune ex contractu pentru a acționa împotriva pârâților și în prezența căreia să se justifice aplicabilitatea normei din art. 1348 C. civ. ce consacră caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso care, pe acest temei, fusese lăsată necercetată în primul ciclu procesual de judecată parcurs de litigiu.

Or, examinând din nou raporturile dintre părți pe baza probelor deja administrate în cauză, instanța de apel în rejudecare a stabilit că, neîndoielnic, au existat raporturi convenționale între reclamant și pârâți, altele decât cele concretizate în raporturile juridice de muncă dintre reclamant și pârâta B., întinse pe perioada 2013-2015 și reflectate în contractul de muncă cu remunerație redusă pe durată nedeterminată încheiat la 15.11.2014 (în baza căruia pârâta era remunerată cu 500 euro lunar). Aceste alte raporturi juridice dintre reclamant și pârâți s-au concretizat prin virarea de către primul în conturile celor din urmă a unor consistente sume de bani (64.00 eu în contul pârâtei, din care a returnat 38.500 eu la 8.09.2015, și 62.500 eu în contul pârâtului), care nu au constituit nici salarii ori bonusuri pentru munca prestată de soție, ci urmau a fi utilizați pentru construirea unei case cu destinația de pensiune și a unei firme de transport, scopul final fiind ca, din realizarea acestora, reclamantul să obțină beneficii.

Probele au mai relevat că pârâții au edificat casa și au înființat firma de transport, rămânând neelucidat în ce mod avea să funcționeze firma, dacă reclamantul avea să fie asociatul unic al acesteia, etc.

Interpelat de instanța de recurs, reprezentantul convențional al reclamantului a confirmat existența unei înțelegeri între părți în privința transferării unor sume de bani și utilizării lor de către pârâți, precizând că aceștia din urmă aveau să fie proprietarii pensiunii și ai firmei de transport, fără a putea specifica dacă reclamantul urma să primească o cotă de participare la aceasta. A negat însă existența și calificarea raporturilor dintre părți ca fiind cele ale unui contract de mandat.

Așadar, în rejudecarea cauzei s-a confirmat o cu totul altă realitate juridică între părți, diferită de cea a unui contract de împrumut nerespectat (nerespectare explicată prin nerealizarea scopului pentru care a fost acordat, acela al achiziționării unei locuințe de către B. și al înființării unei firme comune de către C., dar în privința căreia probele au relevat, totuși, realizarea obiectivelor), afirmată prin cererea de chemare în judecată, circumstanțe în care instanța de apel nu putea decât să mențină soluția primei instanțe care respinsese acțiunea tocmai întrucât apreciase că raporturile dintre părți nu corespund celor specifice contractului de împrumut.

Soluția de admitere a apelului, cu consecința admiterii acțiunii, pentru neadoptarea căreia critică reclamantul ca nelegală decizia instanței de apel, nu putea fi dispusă cât timp s-a reținut că nu s-a dovedit că reclamantul a urmărit restituirea banilor.

Instanța de recurs notează, în plus, că nu s-a afirmat (și nici demonstrat) în ce condiții ar fi trebuit să se producă restituirea banilor de către pârâți și nici care ar fi criteriul de apreciere al neîndeplinirii obligațiilor asumate de aceștia.

Când afirmă că toate aceste împrejurări ar fi putut fi lămurite prin probele a căror administrare instanța de rejudecare a refuzat-o, reclamantul nesocotește că regulile de desfășurare a judecăților sunt guvernate de principiul "da mihi factum, dabo tibi jus", ceea ce presupune că, înainte de a căuta să probezi, trebuie ca și instanța, și părțile să știe ce urmăresc a supune verificării, confirmării prin probe. Or, reclamantul se plânge de faptul că nu a fost lăsat să construiască prin probe ceea ce nici nu a descris, ca motivare în fapt și în drept, prin cererea de chemare în judecată.

Sunt însă îndreptățite criticile acestuia care contestă corectitudinea calificării raporturilor juridice dintre părți ca fiind proprii contractului de mandat, afirmațiile instanței de rejudecare pe acest aspect fiind, de altfel, lipsite de orice fundament.

Realitatea rezultată din probe și din interpelările părților, pe baza căreia s-a stabilit că înțelegerea a fost ca reclamantul să furnizeze pârâților sumele de bani necesare construirii unei pensiuni și înființării unei firme de transport, din exploatarea cărora el să obțină profituri, este, pe de o parte, mult prea complexă, iar pe de altă parte, mult prea generală pentru a putea califica raporturile convenționale ca fiind proprii contractului de mandat, definit prin dispozițiile art. 2009 C. civ., ca acel contract prin care o parte (mandatar) încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți (mandant).

Se impune, prin urmare, înlăturarea acestor considerente ca nefiind susținute prin argumentarea instanței, însă ceea ce este definitoriu în privința dezlegării raporturilor litigioase în speță, este realitatea că, la baza acestora, s-a aflat o înțelegere, o convenție a părților, o manifestare bilaterală de voință care, în măsura arătată prin decizia instanței de apel, a și fost pusă în practică și executată de părți.

Imposibilitatea calificării precise a acestei înțelegeri ori a standardizării sale de către instanța de rejudecare decurge, în primul rând, din condițiile inițierii litigiului, pe baza unei cereri a cărei cauză juridică (cea a împrumutului nerespectat de pârâți) a fost contrazisă prin probele administrate, care au relevat raporturi juridice de o mai mare complexitate, dar a căror descriere completă nu s-a realizat nici prin cererea de chemare în judecată, dar nici pe parcursul judecății.

În mod cert însă, situația de fapt reținută în urma rejudecării cauzei nu poate fi decât una ce are un izvor convențional, indiferent de calificarea naturii acestuia, după cum corect a arătat și instanța de apel, opusă, deci, ori care exclude ipoteza unor circumstanțe proprii îmbogățirii fără justă cauză, caracterizate prin producerea unor fapte juridice în care are loc însărăcirea unei părți și corelativa îmbogățire a alteia, în absența unei cauze legitime.

De altfel, și reclamantul, atunci când critică neîncuviințarea de către instanța de rejudecare a probelor propuse pe fondul cauzei, susține că prin mijlocirea acestora avea să demonstreze "măsura în care pârâții și-au îndeplinit obligațiile", invocând, deci, un conținut convențional al raporturilor dintre părți.

De asemenea, cel care, adresându-se instanțelor cu o acțiune în obligarea pârâților la restituirea unei sume de bani și a cărei justificare o plasează în sfera neexecutării culpabile de către aceștia a obligațiilor convenite, nu poate pretinde că aceeași acțiune întrunește condițiile descrise de art. 1345 C. civ., potrivit cărora, cel care, în mod neimputabil s-a îmbogățit fără justă cauză, în detrimentul altuia, este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană.

Există o evidentă incongruență logico-juridică între temeiurile pentru care reclamantul a solicitat obligarea pârâților la restituirea sumelor de bani - cel al neexecutării obligațiilor lor convenționale (calificate prin acțiune ca fiind proprii contractului de împrumut cu termen nedeterminat) și cel al îmbogățirii fără justă cauză, incidența celui din urmă fiind categoric înlăturată prin probatoriile care au confirmat existența de raporturi convenționale între reclamant și pârâți, în virtutea cărora acestora din urmă le-au fost transferate în mod repetat sumele de bani în dispută.

Chiar dacă convenția părților nu corespunde unei anume tipologii de contract, reclamantul păstrează deschisă calea unei acțiuni ex contractu prin care să arate și să demonstreze în ce a constat această înțelege și sub ce aspecte poate ea fi considerată nerespectată de pârâți, pentru a se justifica obligarea lor la restituirea sumelor pe care s-a dovedit că el le-a transferat.

Rămân, în aceste circumstanțe, incidente dispozițiile art. 1348 C. civ. a căror aplicare a reținut-o și instanța de apel în decizia sa, motiv pentru care recursul declarat, pentru motivele arătate, va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 135/A din 26 mai 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2022.