ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2436/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Cluj la data de 15.02.2019 în dosarul nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 493.092 RON cu titlu de împrumut nerestituit, cu cheltuieli de judecată și, având în vedere că părțile au convenit că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, să se constate că împrumutatul le deține și să se stabilească termen de restituire, în temeiul art. 2162 alin. (2) C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 222/11.06.2020, Tribunalul Cluj a dispus următoarele:

A respins cererea având ca obiect restituirea sumei de 447.500 RON, admițând în prealabil excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune a cererii reclamantei pentru stabilirea termenului de restituire a acestei sume de bani.

A respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, precum și excepția prematurității, în ceea ce privește cererea de restituire a sumei de 447.500 RON.

A respins excepțiile privind lipsa calității procesuale active și pasive privind restituirea sumei de 10.000 euro (45.592 RON).

A respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect restituirea sumei de 10.000 euro (45.592 RON), cu cheltuieli de judecată în cuantum de 8955,96 RON.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 192/30.06.2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității apelului incident și excepția lipsei de interes în declararea apelului incident.

A respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței menționate.

A admis în parte apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea formulată de către reclamantă, având ca obiect suma de 10.000 euro, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

A respins apelul declarat de către reclamanta împotriva A. încheierii de ședință din 05.09.2019, respectiv apelul incident declarat de către pârât împotriva considerentelor sentinței civile nr. 222/11.06.2020 a Tribunalului Cluj.

A compensat parțial cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel și a obligat pe reclamantă la plata în favoarea pârâtului a sumei de 4000 RON, cu acest titlu.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât cu privire la cererea privind stabilirea unui termen de restituire, cât și cu privire la cererea de restituire a ambelor împrumuturi acordate pârâtului.

În acest sens, prima instanță a reținut că părțile nu au stabilit un termen de restituire în ceea ce privește obligația de restituire a sumei de 447.500 RON, împrumutată pârâtului de către reclamantă în cursul anului 2015 și a apreciat că nu este incidentă ipoteza prevăzută de alin. (2) al art. 2162 C. civ., care reglementează situația contractului de împrumut în cadrul căruia s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, ci cea prevăzută de alin. (1).

Instanța de apel, cu privire la acest aspect, merge mai departe, în sensul că a constatat că, deși s-ar putea reține incidența art. 2162 alin. (2) C. civ., trebuie menținută soluția primei instanțe, deoarece art. 2163 se aplică la toate ipotezele din art. 2162 cu privire la momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripție.

Recurenta a susținut că, prin acest raționament, instanța de apel a extins nejustificat efectele art. 2163, aplicându-le inclusiv la art. 2162 alin. (2).

În primul rând, în cuprinsul art. 2163 se face trimitere directă și limitată la art. 2162 alin. (1), fiind evident că intenția legiuitorului a fost să se instituie o distincție intre ipotezele de la art. 2162 alin. (1) și art. 2162 alin. (2) din perspectiva prescripției.

În al doilea rând, obligația de restituire a împrumutului este de esența contractului, fiind chiar subînțeleasă în măsura în care părțile nu au stipulat expres altfel. Din acest motiv, regula stabilirii unui termen de către părțile raportului juridic comportă excepții, precum cele de la art. 2162 alin. (2). În astfel de ipoteze, prevederile legale permit instanței să intervină, la solicitarea creditorului, în scopul stabilirii momentului restituirii.

Principala obligație a împrumutatului este aceea de a restitui la scadență lucruri de același gen. Obligația de restituire este o consecință firească, odată ce se dovedește că predarea s-a făcut cu titlu de împrumut. Acesta este motivul pentru care prevederile civile în materie conțin elemente care permit stabilirea termenului de restituire și de către instanța de judecată învestită cu o atare solicitare.

Art. 2162 alin. (2) C. civ. conține elemente concrete prin care este ghidată decizia judecătorului învestit cu o atare cerere, nu numai atunci când termenul lipsește, ci și în situația identificării unui termen incert.

Or, în speță, părțile au convenit un termen incert, întrucât, așa cum reiese din declarația martorei C., audiată la data de 16.01.2020, părțile au convenit că banii vor fi restituiți când împrumutatul se va redresa financiar, respectiv va avea resursele să restituie bunurile, fiind dovedită, în acest caz, ipoteza de la art. 2162 alin. (2), coroborată cu art. 1415 alin. (1).

Mai mult, este absurd a se considera că termenul de prescripție în această ipoteză ar curge tot în condițiile art. 2163, adică de la momentul acordării împrumutului. O atare soluție golește de sens art. 2162 alin. (2) și instituția prescripției obligațiilor cu termen sau sub condiție.

În literatura de specialitate s-a menționat că stipulația prin care s-ar conveni ca "debitorul să plătească de îndată ce va avea resursele necesare" poate fi analizată ca un termen incert, însă, într-o asemenea ipoteză, creditorul va putea cere stabilirea unui termen numai după expirarea unui termen rezonabil de executare. Tribunalul Cluj a concluzionat în spețe similare că suntem în ipoteza unui termen incert, incertă fiind doar data producerii evenimentului, evenimentul fiind, însă, sigur că se va produce.

În ciuda determinărilor inițiale, instanța de apel a realizat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2162 și, respectiv, ale art. 1415 C. civ.. Prima dintre aceste dispoziții legale reprezintă textul special, aplicabil în materia contractului de împrumut, text care nu face referire expresă la toate ipotezele în care instanței îi poate fi solicitat sprijinul în vederea stabilirii termenului într-o asemenea convenție. Prin interpretarea corespunzătoare a textului însă, pornind de la premisele doctrinare și jurisprudențiale existente, este lipsit de îndoială că, în ciuda concluziei eronate la care a ajuns instanța de judecată, textul este aplicabil ori de câte ori termenul nu este unul cert.

Suplimentar, extinderea nejustificată de către instanța de apel a efectelor art. 2163 la art. 2162 alin. (2) contrazice rațiunea avută în vedere de legiuitor la instituirea excepției, dar și dispozițiile art. 2524 alin. (2) și (3) C. civ., în conformitate cu care "(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului. (3) Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiție."

Așadar, indiferent de natura sintagmei "când debitorul va avea resursele necesare", aceasta putând fi considerată termen sau condiție, termenul de prescripție nu curge conform art. 2163 C. civ., ci conform art. 2524, impunându-se o soluție diferită în privința excepției procesuale.

Recurenta a arătat că, procedând în mod greșit în privința prescripției, instanța de apel nu a mai analizat teza a II-a din alin. (2) al art. 2162, potrivit căreia judecătorul trebuie să verifice și dacă debitorul ar fi putut să obțină fondurile necesare pentru restituire. Or, tocmai lipsa de diligență a debitorului și abuzul evident trebuiau să atragă atenția instanței de judecată. În acest sens, s-a dovedit, prin probele administrate, că împrumutatul deținea resursele încă de la introducerea acțiunii sau le putea obține între timp.

În ceea ce privește mărturisirea făcută de pârât în cadrul interogatoriului, în sensul că a primit, chiar și parțial, sume de la reclamantă, față de aspectele discutate la ultimul termen de judecată la prima instanță și de probatoriul administrat, reclamanta a subliniat în fața instanței că are mai multe valențe juridice.

Pe de-o parte, aceasta reprezintă un caz de întrerupere a prescripției, în temeiul art. 2537 pct. 1 C. civ., cu consecința incidenței art. 2541 C. civ., referitor la efectele întreruperii prescripției.

Pe de altă parte, conform art. 2507 C. civ., se poate renunța la prescripția împlinită printr-un act expres de renunțare sau tacit din care să rezulte acest fapt, recunoașterea dreptului făcută după împlinirea termenului fiind o astfel de renunțare, însă acest aspect nici nu a fost analizat de către instanța de apel.

Tot din interogatoriul pârâtului, mai precis din ultima frază din răspunsul la întrebarea 6, reiese că pârâtul susține că a făcut plăți parțiale din împrumutul de 300.000 de RON pe care îl recunoaște. Având în vedere succesiunea evenimentelor, dar și faptul că în 2017 s-a împrumutat din nou de la reclamantă, rezultă în mod logic că restituirile parțiale ar fi putut fi făcute doar ulterior anului 2017, sens în care devin din nou incidente dispozițiile privind întreruperea prescripției raportat la art. 2538 alin. (1) teza 2 C. civ., potrivit cu care "Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită."

În măsura în care existau dubii sau se aprecia necesar a se lămuri anumite aspecte, cum ar fi efectuarea sau nu a unor restituiri parțiale, exista posibilitatea repunerii cauzei pe rol, neclaritățile impunând lămurirea și nicidecum înlăturarea acestor argumente discutate, de altfel, în contradictoriu la ultimul termen.

Recurenta a mai susținut că, pentru aceleași argumente, este greșită soluția de admitere a excepției prescripției extinctive și cu privire la acțiunea în restituirea împrumutului.

În esență, eroarea instanței de apel a avut la baza analiza exclusiv a contractului de împrumut nr. x/11.10.2017, din care rezultă că D. S.A. a acordat un împrumut în cuantum de 45.000 RON către E. S.R.L., în cuprinsul contractului fiind inserați în calitate de garanți, F. S.R.L., G. S.R.L. și H., în calitate de fidejusor, și nu o analiză asupra raportului juridic dintre reclamantă și pârât cu privire la această sumă.

Soluția instanței contrazice tot probatoriul administrat în cauză, instanța de apel neindicând în acest caz motivele pentru care a înlăturat probele care atestă împrumutul de 10.000 euro acordat de către reclamantă pârâtului în 2017.

Chiar dacă sursa împrumutului este un alt împrumut, este nejustificată optica instanței de a considera că societatea ar avea calitate activă din moment ce acești bani au fost scoși de reclamantă prin împuternicit, cu dispoziție de plată, nefiind relevantă sursa împrumutului, a conchis recurenta.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de către intimatul - pârât B. pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin recursul declarat, reclamanta A. a criticat, pe de o parte, menținerea prin decizia de apel a soluției de admitere a excepției privind prescripția dreptului material la acțiune cu privire la unul dintre împrumuturile a căror restituire le-a solicitat, iar, pe de altă parte, respingerea în apel a cererii de restituire a celui de-al doilea împrumut, în considerarea lipsei de legitimare procesuală activă.

Contrar susținerilor intimatului - pârât, critica referitoare la incidența prescripției extinctive vizează modul de interpretare și de aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel, în condițiile în care recurenta pretinde aplicarea greșită a prevederilor art. 2163 C. civ. la ipoteza descrisă de art. 2162 C. civ.

Prin urmare, această critică se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, de altfel, în mod expres de către recurentă.

În conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

A contrario din acest text de lege, în situația în care au fost invocate mai multe motive de recurs, dar o parte dintre acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine sancțiunea nulității recursului în integralitatea sa.

Într-un astfel de caz, recursul nu poate fi constatat nul, însă, neîncadrarea unora dintre motivele invocate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege va împiedica analizarea pe fond a acestora, urmând ca, în soluționarea recursului, să fie luate în considerare exclusiv motivele ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate.

O asemenea situație se regăsește în cauză, dat fiind că, după cum s-a arătat anterior, motivul de casare vizând prescripția poate fi analizat pe fond, chiar dacă nu este valabilă aceeași constatare și în privința celui de-al doilea motiv de recurs, pentru considerentele ce vor fi expuse în prezenta decizie.

În consecință, excepția nulității recursului este neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate de către recurenta -reclamantă A., examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Tribunalul a constatat că pârâtul a primit cu titlu de împrumut suma de 447.500 RON, provenită din vânzarea unui apartament, în trei tranșe, respectiv la datele de 16.03.2015, 31.03.2015 și 3.04.2015, existența împrumutului fiind dovedită prin probele administrate în cauză, chiar dacă nu a fost încheiat un act scris.

Cât privește scadența obligației de restituire a sumelor de bani împrumutate, tribunalul a constatat că părțile nu au convenit un termen de restituire, motiv pentru care, învestit fiind cu cererea reclamantei de stabilire a acestuia pe cale judiciară, a constatat incidența prevederilor art. 2162 alin. (1) C. civ.

În această ipoteză, a apreciat prima instanță, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune curge de la data încheierii contractului, cu consecința că cererea de stabilire a termenului de restituire este prescrisă, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată - 15.02.2019, iar cererea de restituire a sumei de 447.500 RON este nefondată.

Prin apelul declarat, reclamanta A. a criticat respingerea cererii sale ca prescrisă, întrucât în cauză este aplicabil art. 2162 alin. (2) C. civ., însă tribunalul a ignorat probele administrate din care rezulta incidența acestei ipoteze și nici nu a arătat motivele pentru care le-a înlăturat. S-a susținut, de asemenea, că în ipoteza alin. (2) al art. 2162 C. civ., termenul de prescripție nu curge potrivit art. 2163 C. civ., ci se calculează în conformitate cu art. 1404 sau 1405 C. civ.

Instanța de apel, prin decizia recurată, a menținut soluția primei instanțe pe acest aspect, arătând în considerente că dispozițiile art. 2163 C. civ. sunt aplicabile atât în ipoteza alin. (1), cât și în ipoteza alin. (2) din art. 2162 C. civ., motiv pentru care nu a mai socotit necesar a analiza criticile reclamantei referitoare la art. 2162 alin. (2) C. civ.

În acest context și față de critica formulată prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod greșit incidența art. 2163 și în ipoteza prevăzută de alin. (2) al art. 2162 C. civ.

Potrivit art. 2162 C. civ., "(1) Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanță, ținându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligației și a bunurilor împrumutate, de situația părților și de orice altă împrejurare relevantă. (2) Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanța, constatând că împrumutatul le deține sau le putea obține între timp, nu va putea acorda un termen de restituire de 3 luni".

Totodată, conform art. 2163, "În cazul prevăzut la art. 2162 alin. (1), cererea este supusă prescripției, care începe să curgă de la data încheierii contractului".

Pe acest temei, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru cererea de stabilire pe cale judiciară a scadenței unui împrumut, atunci când părțile nu au convenit ele însele scadența, curge chiar de la data încheierii contractului.

Cu toate acestea, termenul de prescripție nu se calculează în modalitatea stabilită în art. 2163 în situația în care părțile au stipulat că "împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare", așadar, în ipoteza din alin. (2) al art. 2162, iar această constatare se fundamentează pe interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Este de observat, în primul rând, că art. 2163 trimite în mod expres doar la alin. (1) al art. 2162, ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenționat să excludă ipoteza alin. (2) din domeniul de aplicare al art. 2163, iar această limitare explicită prin voința legiuitorului împiedică extinderea aplicării prin analogie a normei la un caz neprevăzut de lege.

Contrar celor reținute prin decizia recurată, trimiterea expresă din art. 2163 numai la art. 2162 alin. (1) nu este justificată de împrejurarea că alin. (2) nu ar reprezenta altceva decât o ipoteză particulară a alin. (1) din același art. 2162 și, astfel, ar fi subînțeleasă trimiterea și la art. 2162 alin. (2).

Asimilarea situației din alin. (2) cu cea din alin. (2) al art. 2162 nu poate fi acceptată, întrucât este de natură a șterge orice distincție între cele două ipoteze, deși, în realitate, situațiile astfel reglementate nu sunt echivalente.

Într-adevăr, ambele ipoteze au ca premisă absența unui termen de restituire a împrumutului stabilit de către părțile contractante, dar între acestea există o diferență esențială, anume prefigurarea chiar de către părți a scadenței împrumutului, anume la data la care împrumutatul va avea resursele necesare.

Acest acord de voință al părților determină ca ipoteza din alin. (2) să fie una de excepție în raport cu regula din alin. (1), și nu un caz particular al acesteia, întrucât există, totuși, o înțelegere a părților în privința termenului de restituire a împrumutului.

Prin urmare, fiind vorba despre o situație de excepție, trimiterea din art. 2163 C. civ. la art. 2162 alin. (1) nu implică și trimiterea la art. 2162 alin. (2) C. civ.

În al doilea rând, fiind în discuție termenul de restituire a unui împrumut, nu pot fi ignorate prevederile C. civ. referitoare la termen, ca modalitate a oricărei obligații, fiind, astfel, relevante dispozițiile art. 1411, art. 1415 și 1416 C. civ.

Potrivit art. 1411 alin. (2), "Termenul poate fi stabilit de părți sau de instanță ori prevăzut de lege", iar art. 1415 reglementează tocmai stabilirea judiciară a termenului, prevăzând în alin. (1) că "Atunci când părțile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili și când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanța poate, la cererea uneia dintre părți, să fixeze termenul ținând seama de natura obligației, de situația părților și de orice alte împrejurări".

Acest text de lege se referă tocmai la un acord de voință al părților în privința termenului - fie de executare a unei obligații contractate, fie de stingere a acesteia -, acord ce caracterizează și ipoteza din alin. (2) al art. 2162, întrucât părțile nu au prevăzut ele însele termenul de restituire a împrumutului, dar au convenit să amâne stabilirea termenului până când împrumutatul își va permite să plătească ori chiar să lase debitorului obligației sarcina de a stabili scadența, în funcție de situația sa financiară.

Așadar, art. 2162 alin. (2) descrie o situație ce intră în domeniul de aplicare al art. 1415 alin. (1) C. civ., ce permite oricăreia dintre părți să se adreseze instanței pentru stabilirea termenului.

Conform art. 1415 alin. (1), părțile se pot adresa instanței pentru stabilirea termenului "după o durată rezonabilă de timp", respectiv după scurgerea unei perioade de timp rezonabile de la data acordului de voință asupra scadenței, care poate fi chiar data încheierii contractului de împrumut, dacă la acel moment părțile au convenit să amâne stabilirea termenului sau să lase această sarcină uneia dintre părți, ori un moment ulterior.

Atât momentul acordului de voință al părților asupra scadenței, cât și durata rezonabilă de timp scursă după acel moment, se determină de către instanța învestită cu cererea părții de stabilire a termenului, pe baza probelor administrate.

Din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea de stabilire judiciară a termenului, este relevant faptul că înțelegerea părților asupra scadenței dă naștere unei obligații de a face în sensul stabilirii termenului, în sarcina ambelor părți sau, după caz, doar în sarcina părții care ar fi trebuit să stabilească termenul.

În cazul neexecutării de bunăvoie a obligației, partea interesată se poate adresa instanței de judecată pentru stabilirea termenului.

Potrivit art. 2524 alin. (1) C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute".

Din coroborarea art. 2524 cu art. 1415 alin. (1) C. civ., rezultă că, atunci când nu a fost îndeplinită obligația convenită de stabilire a termenului chiar de către părți sau, după caz, doar de una dintre ele, prescripția dreptul la acțiune pentru sesizarea instanței în vederea stabilirii termenului curge de la împlinirea perioadei rezonabile de timp în care obligația de a face ar fi trebuit îndeplinită și care, după cum s-a arătat anterior, se determină de către instanță.

Întrucât, după cum s-a arătat anterior, art. 2162 alin. (2) reprezintă o ipoteză particulară a art. 1415 alin. (1) C. civ., și în această situație termenul de prescripție extinctivă de 3 ani pentru sesizarea instanței în vederea stabilirii termenului de restituire începe să curgă abia la expirarea unei durate de timp rezonabile de la acordul de voință al părților asupra scadenței, perioadă scursă fără ca termenul să fi fost stabilit chiar de către părți sau, după caz, doar de una dintre părți.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2163 C. civ., astfel încât se impune admiterea motivului de recurs pe acest aspect, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe temeiul 497 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va cerceta cu prioritate motivele apelului principal vizând art. 2162 alin. (2) C. civ., dat fiind că, potrivit celor ce preced, data de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune ("durata rezonabilă de timp") în ipoteza din art. 2162 alin. (2) depinde de stabilirea momentului eventualului acord de voință al părților asupra scadenței, motive de apel ce nu au fost examinate în mod efectiv, în condițiile în care instanța de apel, în aplicarea art. 2163 C. civ., a apreciat ca lipsită de relevanță împrejurarea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 2162 alin. (2) C. civ.

Cât privește susținerile din motivarea recursului referitoare la întreruperea prescripției în temeiul art. 2537 pct. 1 C. civ., Înalta Curte constată că, în parte, sunt lipsite de finalitate, în timp ce o parte dintre ele sunt inadmisibile, fiind formulate pentru prima dată în această fază procesuală.

Astfel, recurenta se referă la interogatoriul administrat în cursul judecății în primă instanță, prin care pârâtul a arătat că ar fi făcut plăți din împrumutul de 300.000 RON acordat de către reclamantă, susținând că atare manifestare de voință a pârâtului are valoarea unui act de recunoaștere a dreptului dedus judecății.

Or, în măsura în care se pretinde că întreruperea prescripției a operat prin răspunsul pârâtului la interogatoriu, în aplicarea art. 2537 pct. 1 teza a doua C. civ. ("recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie"), și nu chiar prin plățile pretins efectuate de pârât din sumele de bani împrumutate, pe temeiul art. 2537 pct. 1 prima teză C. civ. ("act voluntar de executare"), o asemenea manifestare de voință a pârâtului este lipsită de relevanță pentru chestiunea prescripției.

Ceea ce interesează în cauză este intervenirea prescripției dreptului material la acțiune până la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind relevante, așadar, doar eventualele acte de recunoaștere anterioare acestui moment, motiv pentru care nu se impune cercetarea susținerilor recurentei privind neexercitarea rolului activ al instanței de apel, în sensul repunerii pe rol a cauzei pentru lămurirea chestiunii întreruperii prescripției din perspectiva invocată.

Cât privește susținerile referitoare la valențele juridice ale mărturisirii primirii unor sume de bani cu titlu de împrumut de la reclamantă, făcute de pârât în cadrul interogatoriului, Înalta Curte constată că au fost formulate în recurs pentru prima dată în cursul procesului, în condițiile în care reclamanta s-a raportat la răspunsurile date de pârât în fața primei instanțe doar prin prisma plăților efectuate din împrumut -prin decizia recurată considerându-se că această chestiune a fost tardiv invocată -, nu și a primirii de la reclamantă a sumelor de bani cu titlu de împrumut.

Aceeași constatare se impune și în privința susținerilor recurentei vizând incidența dispozițiilor art. 2507 C. civ. ce reglementează renunțarea la prescripția împlinită.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Pe acest temei, motivele invocate omisso medio, pentru prima dată în recurs, arătate anterior, sunt inadmisibile și urmează a fi înlăturate ca atare.

Astfel, instanța de apel a reținut, în esență, absența identității dintre persoana reclamantei și persoana care a împrumutat pârâtului suma de 10.000 euro, ce fusese anterior împrumutată de către o persoană juridică de la o societate de microfinanțare IFN.

Întrucât această constatare a fost formulată pe baza probatoriului administrat, cenzurarea sa în recurs ar presupune reevaluarea dovezilor de la dosar, pentru a decela, dintre acestea, eventualele probe din care ar rezulta acordarea acestui împrumut chiar de către reclamantă.

Or, reaprecierea situației de fapt pe baza probelor administrate reprezintă o chestiune de temeinicie, și nu de legalitate a deciziei de apel, ce este incompatibilă cu atribuțiile instanței de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei recurate, în raport de motivele enumerate limitativ în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Raportarea prin motivele de recurs la prevederile art. 36 C. proc. civ., ca fiind norma încălcată prin hotărârea instanței de apel, este, în aceste condiții, una formală, cât timp se tinde, în realitate, la reaprecierea probelor administrate, neputând constitui ipso facto un motiv de casare a deciziei recurate.

În consecință, vor fi înlăturate susținerile recurentei pe acest aspect.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, exclusiv în considerarea primului motiv de recurs, astfel cum s-a arătat în prezenta decizie, iar pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Decizia de apel va fi casată și în ceea ce privește dispoziția de admitere a apelului incident declarat de către pârâtul B., întrucât acesta cuprinde o critică regăsită și în apelul principal, iar rejudecarea apelului reclamantei, ca urmare a admiterii recursului, antrenează și rejudecarea respectivei critici, ce nu poate fi, însă, efectuată distinct, dat fiind caracterul unitar al căii de atac a apelului.

Prin urmare, rejudecarea urmează a avea loc atât cu privire la apelul principal declarat de către reclamanta A., dar și cu privire la apelul incident, chiar dacă prin prezenta decizie au fost înlăturate susținerile recurentei vizând admiterea apelului incident, urmând ca instanța de apel să dea eficiență autorității de lucru judecat a chestiunilor tranșate definitiv în cursul procesului.

Totodată, casarea deciziei este una parțială, în limitele învestirii instanței de recurs, fiind menținute dispozițiile din decizia recurată referitoare la respingerea excepțiilor având ca obiect inadmisibilitatea apelului incident și lipsa de interes în declararea apelului incident, prevederile art. 496 alin. (2) C. proc. civ. fiind aplicabile și în cazul recursului soluționat de Înalta Curte, în absența vreunei derogări în cuprinsul art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 192/A din data de 30 iunie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelurilor.

Menține dispozițiile din decizia recurată referitoare la respingerea excepțiilor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2021.