ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2593/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 21.06.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B. și a solicitat obligarea pârâtului ca la împlinirea termenului de restituire a împrumutului pe care 1-a acordat, termen care se împlinește la data de 28.04.2035, să-i restituie suma de 1.000.000 euro pe care pârâtul a primit-o de la acesta, în temeiul contractului de împrumut nr. x din data de 28.04.2010; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 34 C. proc. civ.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Totodată, pârâtul a invocat în apărare excepția lipsei de interes, excepția prematuritații și excepția inadmisibilității cererii.

Prin sentința civilă nr. 239/10.02.2020, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins cererea de unire a excepției lipsei de interes cu fondul, ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei de interes, invocată de pârât și a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca lipsită de interes.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia nr. 1491A/05.11.2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 239/10.02.2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., a anulat sentința apelată și a trimis cauza la prima instanță pentru rejudecare.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs incident reclamantul A. si recurs pârâtul B..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a arătat ca hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept substanțial, iar considerentele atacate sunt străine de natura cauzei.

Astfel, recurentul a arătat că pretențiile acestuia se nasc dintr-un contract de împrumut afectat de condiția suspensivă a existenței disponibilităților bănești în conturile împrumutatului, iar la acea dată determinabilă, pârâtul trebuie să restituie suma, motiv pentru care s-a raportat la dispozițiile art. 34 alin. (1) C. proc. civ.

Arată ca, numai în ipoteza în care instanța ar considera că actul juridic dedus judecății nu este afectat de condiția suspensivă, ci numai de un termen unic de restituire al împrumutului, numai atunci se putea discuta despre analizarea pagubei pe care o poate încerca reclamantul, adică de aplicabilitatea dispozițiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

Susține că instanța de apel, practic, a văduvit reclamantul de solicitarea lui principală art. 34 alin. (1) C. proc. civ., cantonând acțiunea în limitele art. 34 alin. (3) C. proc. civ., deși aceasta era o solicitare subsidiară.

Totodată, arată că instanțele de fond nu au făcut nici măcar disincția între cele două ipoteze diferite ale dispozițiilor art. 34 alin. (1) și cele ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ. și au impus nelegal condiția existenței unei pagube și pentru situația situația reglementată de art. 34 alin. (1) C. proc. civ.

Procedând astfel, consideră că instanțele au ignorat dispozițiile art. 969 vechiul C. civ.

In continuare, afirmă că a formulat o acțiune în realizarea dreptului și nu o acțiune în constatare.

De asemenea, apreciază că instanța a motivat soluția neaplicării dispozițiilor art. 34 alin. (1) C. proc. civ. cu dispozițiile din noul C. civ., art. 1485 și art. 1488, ignorând împrejurarea că actul dedus judecății a fost încheiat la 24.04.2010, sub imperiul C. civ. vechi.

Totodată, arată că ceea ce îl nemulțumește este faptul că instanța a valorificat de o manieră neprocedurală, și în contra înțelesului clar, chiar contractul de împrumut, care este în mod evident afectat de condiție suspensivă. Sub acest aspect, arată că atunci când un act juridic este afectat de o condiție suspensivă, se impune analiza condiției, cu prioritate, întrucât aceasta afectează însăși existența actului juridic.

Concluzionând, solicită admiterea recursului incident și înlăturarea considerentelor de la pag. 13 paragraf 10 și 11 și pag. 14, paragraf 1-11 din decizia curții de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 34 alin. (3) C. proc. civ., nerespectarea acestora atrăgând sancțiunea nulității deciziei apelate, fiind incidență ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, a susținut că modul de analiză al instanței de apel cu privire la preîntâmpinarea, prin cererea reclamantului, a unei pagube însemnate pe care acesta ar încerca-o prin trecerea timpului, este unul nelegal, care încalcă prevederile imperative, de ordine publică ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează realizarea drepturilor afectate de un termen.

Așa fiind, recurentul a considerat că nerespectarea acestor norme atrage în mod expres, în condițiile art. 175 C. proc. civ., sancțiunea nulității actului emis în aceste împrejurări, vătămarea recurentului fiind prezumată și neputând fi înlăturată decât prin desființarea actului.

Totodată, a arătat că și în situația ipotetică, în care s-ar aprecia că vătămarea recurentului ar trebui dovedită, învederează că această vătămare există și rezultă cu evidență, întrucât pe de o parte nu s-a făcut de către reclamantul-intimat dovada unei pagube însemnate care i-ar fi cauzată prin trecerea timpului, paguba distinctă de obiectul obligației pretins de executat la termen, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada că recurentul nu și-ar executa la termen obligația (dacă aceasta ar exista în realitate).

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a reținut în mod nelegal că legea ar lăsa instanța să aprecieze în ce poate consta paguba însemnată ce ar rezulta din trecerea timpului necesar pentru împlinirea termenului.

Insă, contrar opiniei instanței de apel, potrivit dispozițiilor art. 32 C. proc. civ., una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile (fie ea și preventivă) este aceea ca autorul cererii de chemare în judecată să justifice un interes. Cu alte cuvinte, justificarea interesului trebuie făcută de către reclamant, iar nu de către instanța de judecată în locul acestuia.

Pentru o acțiune preventivă, se accepta ca interesul să nu fie născut și actual, dar aceasta nu înseamnă că el nu trebuie în continuare să fie determinat, legitim și personal. Or, în cauză, aceste criterii nu sunt îndeplinite în persoana intimatului-reclamant pentru ca acesta să formuleze o acțiune preventivă, înainte de termenul de scadență, neexistând niciun folos practic pe care intimatul-reclamant să îl urmărească și să îl obțină prin promovarea prezentei cereri. Dacă interesul nu este determinat, legitim și personal, neexistând aceste caracteristici ale sale, atunci nu poate fi justificată legal formularea unei acțiuni preventive.

Astfel, a susținut că, pentru a justifica, într-o astfel de acțiune, un interes determinat (și legitim), intimatul-reclamant trebuia să invoce și să dovedească o păgubire însemnată prin trecerea timpului - cerință aplicabilă de altfel tuturor cazurilor prevăzute de art. 34 C. proc. civ.

Prin urmare, a apreciat că este vădit nelegală susținerea instanței de apel în sensul că instanța este cea care poate să aprecieze în ce anume constă paguba însemnata ce ar fi suferită prin trecerea timpului. A considerat că a aprecia în acest sens înseamnă în realitate a permite o subrogare a instanței în locul reclamantului, instanța regăsindu-se în postura, inadmisibilă, de a motiva și dovedi acțiunea reclamantului, aspect desigur inacceptabil. O astfel de teză - care ar conduce la un precedent periculos în sensul că pot fi admise de instanțele de judecată acțiuni în justiție nemotivate ori cuprinzând simple afirmații nedovedite - reprezintă nu numai încălcarea evidentă a dispozițiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ., dar și ale art. 30, art. 33 din același cod, precum și a tuturor principiilor care guvernează inițierea și derularea proceselor civile.

Or, în speță, nu este justificat interesul intimatului-reclamant, nefiind îndeplinită condiția imperativă a invocării și demonstrării de către acesta a faptului că o astfel de acțiune ar putea preîntâmpina o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului, nefiind indicată și nici dovedită o astfel de pagubă.

In al doilea rând, din perspectiva pagubei iminente, recurentul a învederat că trebuie reținut și un alt aspect esențial, respectiv acela că aceasta pagubă trebuie să fie nu numai una concretă și însemnată, dar și una distinctă de obiectul obligației de executat la termen.

Astfel, faptul prevenirii unei pagube trebuie să fie unui real. Prin urmare, nu poate fi vorba despre simpla afirmație potrivit căreia ar preîntâmpina o pagubă și, cu atât mai puțin, despre riscul suferiri unei pagube.

Or, intimatul-reclamant a făcut simple afirmații, fără niciun fel de argument sau probe că ar suferi sau că ar exista riscul să sufere o pagubă, fără a demonstra în niciun fel aceste afirmații, nejustificând vreun interes determinat și legitim pentru demersul său judiciar.

Nici din perspectiva deciziei recurate, deși instanța de apel reține că poate ea însăși constata paguba, nu poate fi identificată în concret care ar fi această pagubă distinctă, instanța de apel încălcând astfel din nou dispozițiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

De altfel, a considerat că instanța de apel nici măcar nu a analizat chestiunea pagubei distincte, hotărârea sa fiind și nemotivată din acest punct de vedere.

Prin cea de a doua critică formulată, recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat normele procedurale ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., adăugând la lege, textul legii nevorbind despre demonstrarea unui risc de a suporta o pagubă.

Prin decizia recurata, instanța de apel a reținut că cerința cuprinsă în art. 34 alin. (3) C. proc. civ. nu presupune dovada directă a pagubei pe care reclamantul ar încerca-o prin așteptarea scadenței, ci doar a riscului, a posibilității ca aceasta să se producă.

Or, potrivit dispozițiilor legale mai mult decât exprese ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., pot fi încuviințate, înainte de împlinirea termenului, și alte cereri pentru executarea la termen a unor obligații, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului.

Așa fiind, recurentul a considerat că textul legal nu vorbește despre demonstrarea existenței unui risc de a suporta o pagubă, ci despre demonstrarea concretă a faptului că reclamantul va suporta în mod real, concret o pagubă dacă va aștepta împlinirea termenului. Mai mult, așa cum am arătat mai sus, paguba la care se referă textul nu constă în chiar valoarea obligației a cărei executare la termen se urmărește pe calea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ. sau în dificultatea de obținere a executării obligației (așa cum pretinde reclamantul-intimat ori instanța de apel - prin referirea la durata unui proces), ci la o pagubă distinctă pe care reclamantul ar suferi-o dacă ar aștepta împlinirea termenului pentru a vedea dacă debitorul execută la scadență obligația asumată.

Prin decizia recurata, riscul producerii unei pagube s-ar raporta la: (i) perioada lungă a pretinsului împrumut;(ii) cuantumul important al sumei pretins împrumutate; (iii) durata unui proces civil pentru obținerea de către reclamantul-intimat a unu titlu executoriu.

Or, potrivit susținerilor recurentului niciuna dintre împrejurările expuse de curtea de apel nu pot justifica nici măcar riscul producerii unei pagube distincte de obiectul obligației de executat la termen:

Interpretarea instanței de apel nu este legală, întrucât ceea ce transmite instanța de apel prin decizia sa este în realitate că, dacă reclamantul prezintă o serie de argumente, chiar nefondate, măcar unul dintre ele trebuie a fi admis, altfel norma procedurală fiind lipsită de rațiune. Or, o astfel de interpretare este vădit nelegală, instanța fiind nevoită să analizeze toate argumentele părților și să le respingă dacă nu sunt temeinice și legale, nefiind nici pe departe obligată să admită și să rețină ca valabil măcar unul dintre ele. Prin urmare, raționamentul instanței de apel nu este de natură să justifice respingerea susținerilor reurentului.

In continuare, recurentul a arătat o dată în plus că nici intimatul-reclamant și nici instanța de apel nu au indicat o pagubă distinctă de obiectul obligației de executat la termen, pagubă distinctă care să fie provocată, prin trecerea timpului, de comportamentul procesual al recurentului. Astfel, pe de o parte, dacă instanța se raportează la acel 1.000.000 de euro, această pretinsă pagubă reprezintă o constantă (aceeași acum și/sau în viitor) și, pe de altă parte, acest 1.000.000 de euro - obiect al obligației de executat - nu poate fi chiar paguba, astfel cum aceasta este înțeleasă în sensul dispozițiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, a arătat că durata considerabilă a unui proces în România, este de notorietate, astfel cum chiar Curtea de Apel București a reținut prin decizia sa, fiind îndeobște cunoscută durata considerabilă a litigiilor în sistemul judiciar românesc șl imprevizibilitatea acestui element, respectiv al perioadei necesare pentru obținerea unei hotărâri judecătorești executorii.

Or, în aceste împrejurări rezultă că, pe de o parte, durata procesului a fost un element cunoscut de intimatul-reclamant încă de la data încheierii pretinsului contract de împrumut și astfel pe deplin asumat de acesta ca putând să intervină la momentul scadenței în ipoteza în care, din varii motive, împrumutatul nu va restitui de bună-voie împrumutul pretins acordat, iar, pe de altă parte, durata procesului nu poate fi imputată ori imputabilă recurentului.

Totodată, a arătat că nu pot fi primite susținerile instanței de apel în sensul că argumentele recurentului, apreciate ca valabile de către prima instanță, s-ar baza tot pe inexistența contractului de împrumut și pe caracterul simulat al acestuia.

Astfel, a susținut că, în primă instanță, recurentul a invocat într-adevăr excepția lipsei de interes din două perspective, una fiind lipsa unui contract de împrumut, dar cea de a doua fiind dezvoltată din perspectiva nedovedirii de către intimtul-reclamant a unei pagube însemnate pe care acesta ar suferi-o prin trecerea timpului și care să fie distinctă de obiectul obligației de executat la termen.

Or, dincolo de faptul că nelegalitatea ambelor argumente ale instanței de apel a fost demonstrată anterior, trebuie subliniat și faptul că, în continuare, instanța de apel face o confuzie nepermisă între obiectul obligației de executat la termen și paguba necesar a fi dovedită conform dispozițiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ.. Mai mult decât atât, în continuare, instanța de apel nu identifică în concret care ar fi paguba pe care o apreciază însă ca fiind una însemnată.

Mai arată recurentul că instanța de apel a încălcat normele procedurale ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., în mod nelegal apreciind că împrejurările cauzei justifică invocarea acestora.

In același timp, instanța de apel a apreciat că termenul de restituire îndelungat, cuantumul sumei pretins împrumutate ori lipsa vreunor garanții nu sunt apte a caracteriza situația cerută de dispozițiile procedurale mai sus amintite.

Printr-o altă critică formuată împotriva deciziei curții de apel, rcurentul a susținut că instanța de apel a pronunțat o decizie, din anumite puncte de vedere, nemotivată și, din alte puncte de vedere, cuprinzând motive contradictorii sau străine pricinii, recurentul susținând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, aceea a nemotivării deciziei, recurentul a susținut că instanța de apel nu a analizat o chestiune esențială în aprecierea existenței sau inexistenței interesului reclamantului-intimat în exercitarea acțiunii preventive, respectiv necesitatea ca paguba însemnată pe care ar suferi-o acesta prin trecerea timpului să fie distinctă de obiectul obligației de executat la termen. Paguba ce ar fî invocată drept justificare a prezentei acțiuni preventive nu poate fi sub nicio formă suma de 1.000.000 de euro, sumă ce constituie chiar obiectul obligației de executat la termen.

Or, acest aspect a fost în mod desăvârșit ignorat de către instanța de apel, sens în care nici nu a fost analizat. în consecință, nu există nicio motivare aferentă.

Dintr-o a doua perspectivă, recurentul a arătat că, din analiza deciziei recurate, nu rezultă sub nicio formă vreo argumentare pentru care instanța de apel a apreciat, adăugând în realitate la lege, că cerința cuprinsă în dispozițiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ. nu presupune dovada directă a pagubei pe care ar încerca-o reclamantul-intimat dacă ar aștepta împlinirea termenului de scadență, ci dovada riscului, a posibilității ca aceasta să se producă.

Dintr-o a treia perspectivă, nu rezultă vreo motivare a instanței de apel în sensul identificării pagubei însemnate concrete ori care riscă a se produce, deși chiar instanța de judecată reține că se impune o astfel de dovadă.

Dintr-o a patra perspectivă, instanța de apel reține, fără a justifica însă în vreun mod, că perioada lungă de acordare a pretinsului împrumut ori cuantumul consistent al sumei pretins împrumutate ar contura riscul păgubirii reclamantului-intimat. Or, o motivare concretă se impunea cu atât mai mult cu cât anterior, instanța a reținut în egală măsură că aceste aspecte nu pot justifica un interes în exercitarea unei acțiuni preventive.

Dintr-o a cincea perspectivă, a arătat că nu rezultă din analiza conținutului deciziei recurate vreo motivare cu privire la aspectul învederat de recurent cu privire la comportamentul procesual al pârâtului care nu poate produce paguba impusă de dispozițiile procedurale ale art. 34 alin. (3) pentru că pur și simplu nu are nicio legătură cu trecerea timpului. Acest aspect esențial a fost ignorat de instanța de apel, deci neanalizat. Prin urmare, a considerat că nu există nici vreo motivare aferentă.

Dintr-o a șasea perspectivă, nu se poate identifica în cuprinsul deciziei recurate vreo motivare/justificare în privința susținerilor recurentului referitoare la caracterul însemnat al pagubei.

Printr-o altă critică, recurentul arată că decizia curții de apel cuprinde, din anumite perspective esențiale dezlegării pricinii, motive contradictorii. Astfel, pe de o parte, instanța de apel reține că lipsa unor garanții, durata îndelungată a termenului de restituire nu sunt apte a caracteriza situația cerută de art. 34 alin. (3) C. proc. civ. (pag. 15 decizie, primul paragraf).

In același sens, curtea de apel reține ca fiind adevărată afirmația instanței de fond privind faptul că termenul îndelungat al pretinsului împrumut, cuantumul acestuia ori durata unui eventual proces sunt aspecte cunoscute și asumate în consecință de către reclamantul-intimat, neputând fundamenta astfel interesul în exercitarea prezentei acțiuni preventive (pag. 16 decizie, al doilea paragraf). De asemenea, la pag. 16 decizie, al patrulea paragraf, instanța de apel reține că riscurile decurgând din acordarea cu titlu de pretins împrumut a unei atât de mari, pe un termen foarte lung și fără constituire de garanții sunt suportate de reclamant;

Pe de altă parte, aceeași instanță reține la pag. 15-16 din decizie că există pentru reclamantul-intimat un risc de a suferi o pagubă prin așteptarea împlinirii termenului de scadență, risc conturat din perspectiva perioadei lungi care a rămas din termenul stipulat de părți, cuantumului sumei pretinse, duratei procesului pentru obținerea unui titlu executoriu.

Dintr-o a doua perspectivă, deși instanța de apel apreciază că trebuie dovedită paguba care riscă să se producă, pe de altă parte, aceeași instanță admite apelul și apreciază că intimatul are așadar un interes în cauză, deși acesta nu a putut fi justificat prin indicarea concreta a unei pagube.

Referitor la critica potrivit căreis decizia instanței de apel cuprinde motive străine pricinii, recurentul a arărat că la pag. 16 decizie, paragraful 8, instanța reține că aspectele legate de conduita procesuală a recurentului, invocate în apărare, ar fi fundamentate tot pe inexistența contractului de împrumut și pe caracterul simulat al acestuia, ceea ce nu este real.

Astfel, în primă instanță, recurentul a susținut că a invocat, într-adevăr, excepția lipsei de interes din două perspective, una fiind lipsa unui contract de împrumut, dar cea de a doua fiind dezvoltată din perspectiva nedovedirii de către reclamantul-intimat a unei pagube însemnate pe care acesta ar suferi-o prin trecerea timpului și care să fie distinctă de obiectul obligației de executat la termen. Or, conduita procesuală a pârâtului, așa cum a fost combătută, dezbătută și analizată în/de prima instanță și cum a format și obiectul apelului a avut în vedere exclusiv aspecte privind imposibilitatea raportării la aceasta conduită pentru a se demonstra existența unei pagube însemnate pe care reclamantulintimatul-reclamant ar suferi-o prin trecerea timpului (deci din cea de a doua perspectivă a lipsei de interes) și nicidecum aspecte privind caracterul simulat al contractului încheiat între părți și/sau inexistența unui împrumut.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu consecința respingerii apelului formulat de către A. împotriva sentinței civile nr. 239/10.02.2020 ca neîntemeiat și menținerii ca temeinică și legală a sentinței apelate.

Intimatul B. solicită respingerea recursului incident formulat de recurentul-reclamant A., în principal, ca fiind inadmisibil iar, în subsidiar, ca fiind neîntemeiat.

Intimatul B. solicită respingerea recursului incident formulat de recurentul-reclamant A., în principal, ca fiind inadmisibil iar, în subsidiar, ca fiind neîntemeiat.

Chestiunile asupra cărora prezenta instanță de recurs este chemată să statueze sunt, în esența lor, unele de drept procesual, legate de calificarea juridică a acțiunii deduse judecății, de interpretarea condițiilor în care poate fi exercitată o acțiune preventivă întemeiată în drept pe art. 34 C. proc. civ. și de aprecierea acestora în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei pendinte.

Împrejurările de fapt esențiale în prezentul proces, astfel cum au fost ele stabilite de către instanțele de fond, pun în evidență existența unui contract de împrumut aparent valabil, consemnat într-un înscris sub semnătură privată datat "28.04.2010", în virtutea căruia A. acordă fratelui său, B., un împrumut în valoare de un milion euro, fără dobândă și fără garanții, cu termen de restituire la 25 de ani de la data semnării contractului, ceea ce înseamnă 28.04.2035.

Conform ordinului de plată depus în fotocopie în dosarul de primă instanță, la data de 28.04.2010, la ordinul împrumutătorului, C. S.A. a virat în contul celui împrumutat un milion euro, la rubrica "detalii de plată", fiind consemnat că viramentul reprezintă "împrumut conform contractului nr. x/21.04.2010".

În data de 21 iunie 2019, la 9 ani de la momentul încheierii actului juridic anterior menționat, creditorul A. îl cheamă în judecată pe debitorul B., solicitând instanței să îl oblige pe pârât ca "la împlinirea termenului de restituire a împrumutului" care i-a fost acordat, 28 aprilie 2035, să restituie suma împrumutată, un milion euro, conform contractului de împrumut nr. x din 28.04.2010; cu plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul își întemeiază în drept cererea de chemare în judecată pe art. 34 C. proc. civ., citat in extenso, și susține că este îndreptățit să promoveze o astfel de acțiune preventivă, pentru a preîntâmpina o pagubă iminentă pe care ar suferi-o dacă ar aștepta împlinirea termenului de restituire a împrumutului întrucât: contractul de împrumut încheiat în forma înscrisului sub semnătură privată nu are valoarea unui titlu executoriu, care să poată fi pus în executare la data scadenței, în cazul în care împrumutul nu va fi restituit voluntar de pârât; contractul a fost încheiat fără garanții și fără dobândă; durata împrumutului este semnificativă, 25 de ani; valoarea împrumutului este însemnata, 1 milion euro; pârâtul nu a restituit, timp de 9 ani, nimic din împrumutul ce i-a fost acordat; există riscul imposibilității de a mai procura probe, la data scadenței, precum și riscul producerii unui accident; relațiile dintre părți s-au deteriorat, în tot acest timp.

Chemat în judecată, pârâtul B. neagă existența unui contract de împrumut, susținând, în cuprinsul întâmpinării formulate, că suma de un milion euro, care i-a fost virată de reclamant, reprezintă o deocotire pentru o altă tranzacție, în contextul unor relații comerciale complexe desfășurate între părți, astfel că nu datorează reclamantului banii pe care acesta îi pretinde; invocă, în apărare, excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea unei acțiuni preventive, întemeiate în drept pe art. 34 C. proc. civ.

Prima instanță de fond califică juridic acțiunea reclamantului ca fiind o acțiune preventivă, întemeiată pe un pretins contract de împrumut și, în raport cu art. 34 C. proc. civ., apreciază că interesul atașat unei astfel de acțiuni trebuie să fie determinat, legitim și eventual, caracterul determinat al interesului constând în "preîntâmpinarea unei pagube iminente". întrucât reclamantul nu a furnizat nici un element care ar putea permite reținerea unei pagube însemnate pe care ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea scadenței, toate împrejurările de fapt invocate fiind cunoscute încă de la momentul acordării împrumutului, acțiunea promovată este una lipsită de interes și se impune respingerea ei.

Judecând apelul declarat exclusiv de reclamant, instanța de apel constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ. și consideră că interesul reclamantului a fost justificat, în următoarele circumstanțe, dovedite, ale cauzei: riscul producerii unei pagube însemnate rezultă ex re, câtă vreme pârâtul contestă existența unei obligații de restituire, în integralitatea ei; faptul că pârâtul nu recunoaște încheierea unui contract de împrumut și se apără complex, invocând caracterul simulat al împrumutului, confirmă temerea reclamantului că așteptarea împlinirii termenului de restituire, pentru a iniția demersul judiciar necesar obținerii unui titlu executoriu, i-ar putea produce o pagubă semnificativă, în sensul legii; cuantumul ridicat al sumei împrumutate, perioada îndelungată rămasă din termenul de restituire, durata considerabilă a procedurii necesare obținerii unui titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, sunt perspective complementare, care pun în evidență riscul producerii unei pagube însemnate, care este echivalentă, în opinia instanței de apel, cu neachitarea, peste 16 ani, a unui împrumut gratuit semnificativ, de un milion euro. Or, a preîntâmpina, în sensul legii, înseamnă, în prezenta cauză, obținerea unui titlu executoriu, până la scadență.

Pe cale de consecință, reținând că, în mod greșit, prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în limitele particulare ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel anulează sentința și trimite cauza la același tribunal, spre rejudecare.

Împotriva deciziei date în apel, a formulat recurs, în termenul legal, pârâtul B. și a formulat un recurs incident reclamantul A..

I. Cuprivire la recursul pârâtului B., Înalta Curte reține următoarele:

Ab initio, pârâtul-recurent precizează că nu înțelege să atace acea parte a deciziei prin care instanța de apel statuează în sensul că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 34 alin. (1) C. proc. civ., ipoteza care se verifică fiind aceea reglementată de art. 34 alin. (3) C. proc. civ.

Invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., acest recurent susține, în esență, că au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 34 alin. (3) C. proc. civ., într-o manieră care atrage sancțiunea nulității, că nu au fost motivate anumite aspecte reținute de către instanța de apel, ori aceasta a folosit motive contradictorii, chiar străine cauzei.

În aprecierea pârâtului-recurent, reclamantul nu a invocat și nu a probat, în prezentul proces, existența unei pagube concrete și însemnate, pe care ar suferi-o prin trecerea timpului, totodată, distincte de obiectul obligației de executat la termen. Numai o astfel de dovadă ar permite incidența art. 34 alin. (3) C. proc. civ., întrucât textul legii nu vorbește despre "riscul" suportării unei pagube, cum adaugă la lege instanța de apel, ci despre preîntâmpinarea unei pagube certe, însemnate și distincte, care nu poate fi confundată cu valoarea obiectului obligației.

Judecând acest recurs, Înalta Curte invocă art. 32 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia:

"Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia:

a) are capacitate procesuală, în condițiile legii;

b) are calitate procesuală;

c) formulează o pretenție;

d) justifică un interes".

Referindu-se în mod special la condiția interesului de a acționa, în cuprinsul art. 33 C. proc. civ., legiuitorul precizează că acesta trebuie să fie unul determinat, legitim, născut și actual, pentru un exercițiu valabil al acțiunii civile. In mod excepțional, se admite, cu valoare de principiu, prin teza a II-a a textului normativ enunțat, promovarea unei acțiuni civile chiar și atunci când nu există un interes născut și actual în a solicita protecția dreptului subiectiv pretins, în două ipoteze: dacă există o amenințare a acestui drept și acțiunea este menită să prevină încălcarea lui ori dacă este probată iminența producerii unei pagube care nu s-ar mai putea repara și acțiunea este menită să preîntâmpine o astfel de pagubă.

Prin art. 34 C. proc. civ., denumit "Realizarea drepturilor afectate de un termen", legiuitorul arată textual:" (1) Cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen.(2) Se poate, de asemenea, cere, înainte de termen, executarea la termen a obligației de întreținere sau a altei prestații periodice.(3) Pot fi încuviințate, înainte de împlinirea termenului, și alte cereri pentru executarea la termen a unor obligații, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului."

Interpretarea gramaticală și sistematică a textelor normative anterior evocate, prin aplicarea regulilor și argumentelor logico-juridice, permite concluzia conform căreia, legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod particular, prin art. 34 C. proc. civ., acțiunile în realizarea drepturilor afectate de un termen, cele în care interesul de acționa pentru protecția dreptului subiectiv primar devine actual în condițiile în care există o amenințare a acestui drept și acțiunea este menită să prevină încălcarea lui. în cazul acestor acțiuni, dreptul subiectiv de creanță nu este însă unul actual, el fiind afectat de un termen.

Pentru a putea fi valorificat pe cale de acțiune, de regulă, dreptul trebuie să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive.

Înalta Curte reamintește că termenul afectează doar executarea actului, iar nu și existența acestuia, care rămâne certă, conform principiului dedus din art. 1411 alin. (1) C. civ.

Apoi, Înalta Curte observă, în absența unei precizări explicite a legii, ca toate ipotezele reglementate prin art. 34 alin. (1)-(3) C. proc. civ. au în vedere un termen suspensiv, întrucât, prin specificul lui, doar acesta întârzie, amână începutul exercitării dreptului subiectiv civil și al îndeplinirii obligației corelative, ceea ce înseamnă că, atâta timp cât termenul suspensiv nu este împlinit, titularul dreptului subiectiv civil nu poate pretinde plata de la debitor (art. 1414 teza I C. civ.), datoria nefiind exigibilă.

Or, predarea unui bun la împlinirea termenului contractual, prestarea întreținerii sau executarea la termen a unor alte obligații, toate situații reglementate prin art. 34 C. proc. civ., pun în evidență o amânare a scadenței datoriei, specifică termenului suspensiv.

În principiu, dacă dreptul subiectiv civil nu este actual, nici interesul formulării unei cereri pentru protecția acestuia nu poate fi născut și actual.

Acțiunile în realizarea drepturilor afectate de un termen reprezintă o excepție de la principiul enunțat, folosul practic, material sau moral, care poate fi atins prin promovarea unei astfel de acțiuni fiind explicit exprimat de legiuitor, cu titlu de condiție imperativă: preîntâmpinarea unei pagube însemnate, pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului,.

Așadar, acțiunile preventive, reglementate prin art. 34 C. proc. civ., sunt acțiuni în realizarea unor drepturi subiective de creanță afectate de un termen, drepturi care nu sunt actuale și, cu toate acestea, pot beneficia de protecție, printr-o acțiune civilă în justiție, iar interesul exercitării unei astfel de acțiuni constă în preîntâmpinarea unei pagube însemnate pe care reclamantul ar încerca-o prin întârziere; punerea în mișcare a unei astfel de acțiuni este legal condiționată de proba unui asemenea folos. In toate aceste cazuri, debitorul nu este decăzut din beneficiul termenului. Hotărârea obținută va putea fi pusă în excutare silită numai la scadență, la împlinirea termenului.

Această condiție, a unui interes explicit determinat de legiuitor, este atașată tuturor ipotezelor reglementate prin art. 34 alin. (1)-(3), iar nu doar celei de la alin. (3) al art. 34 C. proc. civ. Aparent, condiția explicită a interesului determinat ar viza cererile pentru executarea la termen a unor obligații, formulate înainte de împlinirea termenului, altele decât predarea unui bun pe temei contractual, executarea unei obligații de întreținere sau a alte prestații periodice, menționate în cuprinsul alin. (1) și alin. (2) al art. 34 C. proc. civ. Insă, având în vedere că toate aceste ipoteze au în vedere drepturi obligaționale patrimoniale afectate de un termen suspensiv, circumscrise categoriei acțiunilor preventive ce face obiectul reglementării prin art. 34 C. proc. civ., că pentru ipotezele particulare evocate în alin. (1) și alin. (2) nu este menționată nicio condiție de exercițiu a unor astfel de acțiuni, că alineatul final al art. 34 include orice alte cereri similare celor de la alin. (1) și (2) și introduce condiția constatării unui interes precis determinat, această lacună a legii poate fi rezolvată prin aplicarea argumentului de analogie ubi eadem, est legis rado, ibi eadem est legis dispositio. Rațiunea legii este aceeași, în oricare dintre situațiile menționate în alin. (1)-(3) ale art. 34 C. proc. civ.: recunoașterea interesului de acționa, chiar și atunci când dreptul nu este unul actual, pentru a preveni producerea unui prejudiciu. Prin urmare, nu ar putea fi suplimentar condiționată exercitarea unei acțiuni întemeiată pe art. 34 alin. (3), în raport cu o acțiune întemeiată pe alin. (1) sau pe alin. (2) al aceleiași norme. Ad absurdum, condiționarea admisibilității unei acțiuni preventive de preîntâmpinarea unei pagube, exclusiv în ipoteza art. 34 alin. (3) C. proc. civ., însemnate altă perspectivă, ar permite promovarea unei astfel de acțiuni, în ipotezele alin. (1) sau alin. (2), ale aceluiași articol, oricând, în orice condiții, iar nu cu titlu de excepție, anulând indirect efectele termenului suspensiv. Or, evident, nu acesta a fost scopul legii, astfel că nu ar putea fi permisă promovarea unei acțiuni preventive necondiționat. Dincolo de interpretarea strict gramaticală a textului normativ supus analizei, lămurirea înțelesului acestuia și a sferei de aplicare obligă la o interpretare sistematică și logică, iar argumentul enunțat elimină o soluție inadmisibilă rațional.

In concluzie, în oricare dintre situațiile de excepție evocate în cuprinsul art. 34 C. proc. civ., creditorul poate promova o acțiune preventivă, pentru a obține o hotărâre judecătorească cu valoare de titlu executoriu, care va putea fi pusă în executare la împlinirea termenului contractual. Legea procesuală permite creditorului să își afirme dreptul subiectiv afectat de un termen, pentru a se bucura de protecția juridică a unei acțiuni civile în justiție, care nu tinde la realizarea imediată a acestui drept, ci la recunoașterea lui, în starea în care se găsește, pentru ca, la împlinirea termenului, creditorul să se afle deja în posesia unui titlu executoriu. O astfel de acțiune nu aduce nici un prejudiciu debitorului în favoarea căruia este, de regulă, consimțit termenul, câtă vreme punerea în executare silită a titlului executoriu obținut va putea fi realizată numai la împlinirea termenului și numai în ipoteza unui refuz de executare de bunăvoie.

Interesul reclamantului vizează o situație viitoare, în cazul unei acțiuni întemeiate pe art. 34 C. proc. civ., așa încât poate fi circumscris unui interes de a acționa preventiv, pentru a preîntâmpina (cu sensul de a preveni), prin luarea din timp a unor măsuri de precauție, posibilitatea producerii unei pagube însemnate în patrimoniul creditorului, dacă ar aștepta împlinirea termenului.

Întrucât prin promovarea unei astfel de acțiuni reclamantul creditor "preîntâmpină", adică previne o pagubă pe care "ar încerca-o", iar nu o încearcă, dacă nu ar acționa imediat și ar aștepta împlinirea termenului, rezultă cu suficientă claritate, în urma unei primare interpretări gramaticale a normei, că reclamantul nu este obligat să probeze existența unei pagube concrete și distincte de obiectul obligației de executat la termen, în sensul celor susținute de pârâtul recurent. Condiția unica și explicită a legii, referitoare la pagubă, este ca aceasta să fie "însemnată", în sensul de importantă, semnificativă, de natură să afecteze patrimoniul creditorului. Mai mult decât atât, această pagubă semnificativă trebuie să reprezinte o posibilitate reală, iar nu una ipotetică, condiționată de așteptarea reclamantului ca termenul să se împlinească. Cu alte cuvinte, dacă reclamantul nu ar acționa preventiv, pentru a-și proteja dreptul de creanță, patrimoniul său ar fi în mod semnificativ afectat, prin trecerea timpului, iar paguba produsă este legată de executarea dreptului său de creanță, căci acesta este afectat de termen și protejat printr-o acțiune preventivă, iar nu distinctă de acest drept și de obligația corelativă, cum greșit apreciază recurentul.

Circumscris motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține unul și același argument, al obligației de a dovedi existența unei pagube concrete și distincte de obiectul obligației de executat la termen. Or, o astfel de condiție nu este impusă prin textul legii și nici nu poate fi dedusă din interpretarea înțelesului acesteia. Ceea ce ce se protejează printr-o acțiune preventivă întemeiată pe art. 34 C. proc. civ. este dreptul patrimonial afectat de termen, așa încât, în mod incontestabil, folosul practic obținut prin punerea în mișcare a unei astfel de acțiuni este în legătură cu acest drept, cu posibilitatea executării lui la termen; prejudiciul nu este unul independent de dreptul de creanță și de obligația corelativă acestuia, ci în legătură cu acest drept și cu valoarea creanței.

In prezentul proces, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, astfel cum au fost ele stabilite prin probe, instanța de apel a realizat o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ., iar referirile la riscul producerii unui prejudiciu sunt argumente deduse în procesul de interpretarea a normei incidente, nefiind susceptibile însă să afecteze soluția dată, câtă vreme ea nu s-a sprijinit în mod fundamental pe acest caracter evocat al prejudiciului.

Este adevărat că durata semnificativă a împrumutului acordat, valoarea mare a acestuia, caracterul gratuit al împrumutului, absența oricăror garanții și inexistența unui titlu executoriu sunt împrejurări cunoscute și acceptate de creditor din momentul încheierii pretinsului contract de împrumut. Chiar și durata unui proces civil inițiat pentru obținerea unei hotărâri judecătorești cu valoare de titlu executoriu era o împrejurare posibil deestimat, la data încheierii convenției.

In același timp, înscrisul sub semnătură privată depus de părți, până la o statuare în fond cu privire la existența sa valabilă și a efectelor juridice produse, creează aparența unui împrumut bănesc cu o valoare semnificativă, un milion euro, acordat fără dobândă și fără garanții, cu termen de restituire de 25 de ani, evident în considerarea relațiilor de rudenie recunoscute, părțile raportului juridic fiind frați.

In aceste circumstanțe, deteriorarea gravă a relației dintre cei doi frați, precum și nerespectarea pretinsului drept de creanță al reclamantului, prin contestarea totală a acestuia de către pârât, având în vedere și timpul îndelungat până la data scadenței convenite, anul 2035, sunt împrejurări de natură să justifice, în cazul concret dedus judecății, inițierea unei acțiuni preventive, pentru ca dreptul reclamantului să nu rămână unul aparent și iluzoriu și pentru ca printr-o astfel de acțiune să poată fi preîntâmpinată producerea unei pagube însemnate, prin trecerea unui timp semnificativ. Contestarea dreptului subiectiv al reclamantului și invocarea caracterului simulat al contractului de împrumut, pe fondul refuzului de restituire explicit exprimat de pârât chiar în cadrul prezentului proces sunt împrejurări care îl îndreptățesc, în prezent, pe reclamant să înțeleagă că, la împlinirea termenului de restituire menționat în contract, nu va exista o executare benevolă a obligației de restituire a împrumutului, și va fi obligat să inițieze o acțiune civilă în scopul obținerii unui titlu executoriu, Or, la 25 de ani de la data încheierii pretinsului contract de împrumut, sarcina probațiunii va fi extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, în sarcina reclamantului care, în momentul încheierii convenției, nu a avut în vedere o asemenea modificare a circumstanțelor personale, de natură să îl oblige la obținerea unui titlu executoriu, pe fondul contestării creanței sale. Valoarea împrumutului și condițiile în care acesta a fost acordat pârâtului dobândesc o altă semnificație în contextul deteriorării relațiilor dintre părți și a negării contractului afirmat de reclamant. Ele fac astfel ca durata împrumutului să devină ea însăși cauzatoare de prejudiciu.

Obținerea unui titlu executoriu înaintea împlinirii termenului de scadență nu face creanța exigibilă, însă îi conferă un caracter cert, incontestabil. Or, fiind titularul recunoscut al unei asemenea creanțe, reclamantul poate lua măsuri de conservare a dreptului său subiectiv, până la împlinirea termenului suspensiv (spre exemplu, poate introduce o acțiune revocatorie sau pauliană) și poate, de asemenea, participă, în condițiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor debitorului său (art. 663 alin. (5) C. proc. civ.).

Înalta Curte reține caracterul de excepție al reglementării acțiunilor preventive, prin art. 34 C. proc. civ., astfel că inițierea unor astfel de acțiuni nu poate fi permisă tuturor creditorilor care nu se află în posesia unui titlu executoriu și ale căror drepturi subiective afectate de un termen sunt contestate de către debitori.

In cauza pendinte însă, creditorul pretinde existența unui împrumut în valoare de un milion euro, acordat cu un termen de restituire extrem de îndelungat, 25 de ani, în condiții deosebit de avantajoase debitorului, fără dobândă și fără garanții. Pe fondul contestării de către debitor a acestei creanțe și al refuzului de restituire, coroborat cu inexistența unui contract care să fie executoriu la scadență, paguba însemnată pe care reclamantul o preîntâmpină prin inițierea unei acțiuni în condițiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ. este substanțial legată atât de valoarea mare a obligației care face obiectul raportului substanțial, cât și de trecerea timpului; până la data scadenței, încă 16 ani de la data prezentei cereri de chemare în judecată, reclamantul este lipsit de o valoare patrimonială semnificativă, de fructele acesteia, de garanțiile și efectele pe care un termen suspensiv le poate produce în tot acest timp, însă numai în cazul unei creanțe certe, cuprinse într-un titlu executoriu,

Toate aceste împrejurări pun în evidență interesul reclamantului în formularea prezentei acțiuni preventive, astfel cum temeinic a apreciat și instanța de apel.

În consecință, vor fi înlăturate toate acele motive de recurs circumscrise pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., ca nefondate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă inexistența unor considerente referitoare la caracterul însemnat și concret al pagubei, riscul producerii unei pagube în perioada de timp pentru care a fost acordat împrumutul, comportamentul procesual al pârâtului.

Totodată, recurentul susține existența unor motive contradictorii, prin raportare la analiza pe care aceasta a realizat-o în privința pagubei însemnate, precum și existența unor motive străine cauzei, cele referitoare la conduita procesuală a pârâtului, care ar fi fundamentată pe inexistența contractului de împrumut și pe caracterul simulat al acestuia.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte observă că aceasta cuprinde motivele de fapt și de drept în considerarea cărora a fost pronunțată soluția instanței de apel, exprimată într-o manieră riguroasă, clară, logică, care permite exercitarea controlului judiciar și asigură părților garanțiile dreptului la un proces echitabil. Instanța de apel relevă împrejurările de fapt esențiale în proces, identifică textele de lege aplicabile stării de fapt, le interpretează, stabilește limitele aplicării lor. Mai mult, instanța de apel răspunde punctual criticilor formulate în apel, argumentând înlăturarea acestora. Nu pot fi identificate considerente contradictorii și nici străine cauzei, toate motivele invocate de instanță fiind în legătură cu analiza pe care aceasta a realizat-o, în manieră proprie, condițiilor de exercitare a unei acțiuni preventive, cu precădere a interesului determinat.

Înalta Curte reamintește că instanța de apel nu avea obligația de a răspunde punctual tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea unuia și aceluiași motiv de netemeimcie ori de nelegalitate, atâta timp cât a sintetizat, într-o manieră corectă, problema de drept dedusă judecății și a motivat soluția pronunțată cu respectarea regulilor logico-juridice de interpretare a legii.

Nemulțumirea recurentului vizează, în esență, soluția dată litigiului de către instanța de apel, însă o astfel de situație nu este de natură să confere deciziei atributul "nemotivării", susceptibil de a conduce la casare.

Pe cale de consecință, vor fi înlăturate toate motivele de recurs circumscrise pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondate.

II. Cu privire la recursul incident, aparținând reclamantului A., Înalta Curte reține următoarele:

Prin întâmpinarea formulată, B., în calitate de intimat, a invocat excepția inadmisibilității recursului incident, susținând, în principal, că motivele care fundamentează această cale de atac sunt, în realitate, chestiuni de fond, o veritabilă modificare a acțiuni introductive, care nu au făcut obiectul analizei în apel și nu pot face obiectul prezentului control de legalitate. Dintr-o altă perspectivă, se arată, în esență, că prin decizia instanței de apel situația juridică a reclamantului a fost înrăutățită, fiind eliminat unul dintre temeiurile de drept ale acțiuni sale, iar acest aspect este total independent de exercitarea recursului principal, reclamantul având tot interesul să atace pe cale principală decizia instanței de apel, dar nu a facut-o, în termenul procedural.

Referitor la această excepție de fond, absolută și peremptorie, Înalta Curte, subliniază că, într-adevăr, inadmisibilitatea recursului împiedică examinarea lui în fond, însă revine instanței de recurs obligația și dreptul de a aprecia cu privire la toate acele situații de viciu al recursului, pentru care legea de procedură prevede soluția inadmisibilității.

Având în vedere principiul legalității căii de atac (art. 457 C. proc. civ.), precum și ordinea exercitării căilor de atac (art. 459 C. proc. civ.), Înalta Curte consideră că invocarea pentru prima dată în recurs a