ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2606/2023

Obiectul acțiunii civile Prin cererea înregistrată la Tribunalul Cluj la 15 februarie 2019 în dosarul nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 493.092 RON cu titlu de împrumut nerestituit, cu cheltuieli de judecată și, având în vedere că părțile au convenit că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, să se constate că împrumutatul le deține și să se stabilească termen de restituire, în temeiul art. 2162 alin. (2) din C. civ. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 222 din 11 iunie 2020, Tribunalul Cluj a dispus următoarele: A respins cererea având ca obiect restituirea sumei de 447.500 RON, admițând în prealabil excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune a cererii reclamantei pentru stabilirea termenului de restituire a acestei sume de bani. A respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, precum și excepția prematurității, în ceea ce privește cererea de restituire a sumei de 447.500 RON. A respins excepțiile privind lipsa calității procesuale active și pasive privind restituirea sumei de 10.000 euro (45.592 RON). A respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect restituirea sumei de 10.000 euro (45.592 RON), acordând cheltuieli de judecată în cuantum de 8.955,96 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 192 din 30 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității apelului incident și excepția lipsei de interes în declararea apelului incident. A respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței menționate. A admis în parte apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea formulată de către reclamantă, având ca obiect suma de 10.000 euro, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A respins apelul declarat de către reclamanta împotriva A. încheierii din 5 septembrie 2019, respectiv apelul incident declarat de către pârât împotriva considerentelor sentinței civile nr. 222 din 11 iunie 2020 a Tribunalului Cluj. A compensat parțial cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel și a obligat-o pe reclamantă la plata în favoarea pârâtului a sumei de 4.000 RON, cu acest titlu.

Hotărârea pronunțată în recurs Prin decizia nr. 2436 din 16 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului. A admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 192/A din data de 30 iunie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. A casat, în parte, decizia recurată și s-a trimis cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelurilor. Au fost menținute dispozițiile din decizia recurată referitoare la respingerea excepțiilor. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în apel - în rejudecare Prin decizia civilă nr. 400/A din 1 noiembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelantul-pârât B. împotriva considerentelor sentinței civile nr. 222 din 11 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019. A admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în limitele rejudecării apelurilor, după cum urmează: a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al cererii reclamantei având ca obiect stabilirea termenului de restituire a sumei de 447.500 de RON; A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. și, în consecință: a stabilit termenul de restituire a împrumutului în cuantum de 447.300 de RON pentru data de 1 februarie 2023; pârâtul a fost obligat la plata sumei de 447.300 de RON în favoarea reclamantei la data de 01 februarie 2023, cu titlu de restituire împrumut. A respins cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea sumei de 200 de RON cu titlu de împrumut, ca nedovedită și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 8.078 RON, cheltuieli de judecată ocazionate în primă instanță.

Motivele de recurs formulate de pârât Pârâtul B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 400/A din 1 noiembrie 2022 și a încheierilor din 13 septembrie 2022, 11 octombrie 2022 și 18 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, formulând următoarele critici: 1. Au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - În ceea ce privește încălcarea efectelor casării față de limitele trasate prin decizia nr. 2436/2021, raportat la art. 500 alin. (1) și art. 501 alin. (3) C. proc. civ., în rejudecare, curtea de apel s-a limitat exclusiv la: (i) determinarea momentului de început al termenului de prescripție pentru cererea de stabilire judiciară a termenului de restituire și (ii) analiza probării împrumutului de 447.500 RON - fără însă a mai viza "chestiunea legată de imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris probator" care, în aprecierea instanței se bucură de autoritate de lucru judecat conform deciziei Curții de Apel Cluj nr. 192/2021. Singurele dispoziții menținute din decizia nr. 129/2021 a Curții de Apel Cluj au fost cele prin care au fost respinse excepțiile procesuale, respectiv: (i) respingerea excepției inadmisibilității apelului incident; (ii) respingerea excepției lipsei de interes a apelului incident și (iii) respingerea excepției prematurității cererii de chemare în judecată. Toate celelalte mențiuni au fost însă desființate prin efectul ope legis al casării. Până la momentul pronunțării deciziei de casare, sentința Tribunalului Cluj nr. 222/2020 și decizia Curții de Apel Cluj nr. 192/2021 au presupus, fiecare, respingerea cererii de chemare în judecată pe cale de excepție, prin admiterea excepției prescripției dreptului de a cere stabilirea judiciară a unui termen pentru restituirea împrumutului. Prin urmare, potrivit art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a fost atașată exclusiv soluției aferente admiterii excepției prescripției și considerentelor pe care aceasta se sprijinea. Din moment ce niciuna din aceste hotărâri judecătorești anterior pronunțate nu a antamat fondul cauzei - nu se poate face vorbire de existența vreunei autorități de lucru judecat în ce privește anumite dezlegări cu privire la fondul disputei. Orice "dezlegări" date fondului într-un litigiu soluționat prin admiterea excepției prescripției reprezintă considerente supraabundente, ce nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Prin urmare, în mod greșit a considerat curtea de apel că aspectele privitoare la probarea imposibilității morale de preconstituire a înscrisului probator ar fi dobândit autoritate de lucru judecat (pag. 26 din decizia recurată). - Cu încălcarea prevederilor art. 309 C. proc. civ., curtea de apel a reținut că împrumutul sumei de 147.500 RON a fost dovedit, considerând admisibilă proba cu martori în contra contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A. și C. S.R.L., autentificat prin încheierea de nr. 233 din 16 martie 2013, cu privire la imobilului situat pe str. x, județul Cluj, înscris pentru a cărui validitate art. 1244 C. civ. impune forma autentică. Instanța de apel a considerat admisibile anumite declarații ale unor martori (aflate în marea lor majoritate în relații de interese cu intimata-reclamantă) în legătură cu un eveniment anterior (cum că nu ar fi primit niciodată sumă de bani aferentă avansului de 147.500 RON, întrucât a fost direct transmisă pârâtului ca împrumut) în contra faptului că acest aspect reprezenta, de fapt, un element ce ține de plata prețului în contractul de vânzare. Având în vedere că această afirmație este într-un contract de vânzare, înscris pentru care se cere, ad validitatem, forma autentică, proba faptelor reținute nu se poate realiza cu martori, față de prevederile exprese ale art. 309 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ. Ipoteza prevăzută de art. 309 alin. (4) C. proc. civ., privitoare la "imposibilitatea materială sau morală de a-și întocmi un înscris" (chiar dacă, prin absurd, o astfel de ipoteză ar putea viza circumstanțele încheierii prezumtivului împrumut în valoare de 147.500 RON) nu este aplicabilă. Faptul juridic aferent remiterii sumei de bani de 147.500 RON ar avea o potențială dublă valență (i) pe de o parte, ar reprezenta prezumtivul împrumut despre care se afirmă că ar fi fost dat recurentului, (ii) dar, pe de altă parte, remiterea acestei sume echivalează cu plata unei părți din prețul aferent contractului de vânzare. Chiar dacă s-ar admite că absența oricărui înscris (contract de împrumut, ordin de plată sau orice altă formă de dovedire a transferului bancar a unei sume de aproximativ 30.000 Euro - imposibil a fi fost remisă în numerar față de prevederile legislației în materie) ar putea fi justificată față de recurent prin invocarea unei "imposibilități morale de preconstituire a acestor probe" (aspect amplu contestat pe tot parcursul procesului), în raport de stipulația contractuală din contractul de vânzare o astfel de teză nu poate fi primită. - Instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al pârâtului, deoarece a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare, întemeiată pe art. 222 C. proc. civ., pe care a formulat-o la termenul din 11 octombrie 2022. În dovedirea acestei cereri a atașat declarația de reziliere a contractului de asistență juridică din 10 octombrie 2022 - pe motivul pierderii încrederii în acesta - urmare a suspiciunilor recent apărute în ce privește relația de prietenie dintre aceasta și avocatul reclamantei, dar și a dubiilor cu privire la strategia propusă de acest apărător și insistențele acestuia de a încheia o tranzacție. La termenul anterior, din 13 septembrie 2022, a fost încuviințată amânarea cauzei, la solicitarea apărătorului reclamantei, în vederea semnării unei tranzacții, însă avocatul pârâtului nu avea mandat pentru a formula un punct de vedere în acest sens și nici pentru a discuta tranzacționarea. Prin urmare, termenul din 11 octombrie 2022 a fost primul termen de judecată, în rejudecare, la care au fost încuviințate probele și au fost puse concluzii pe fond - fiind un moment procesual deosebit de important pentru a ridica criticile privitoare la admisibilitatea probelor - aspect esențial în angrenajul prezentului dosar și care nu este susceptibil de reparare prin posibilitatea formulării concluziilor scrise. Motivarea soluției de respingere a cererii de amânare este greșită, având în vedere că pârâtul nu avea obligația de a tranzacționa, iar faptul că nu s-a realizat o tranzacție nu poate acționa ca o sancțiune asupra părții pentru a justifica respingerea cererii de amânare. Totodată, nu se poate reține culpa pârâtului pentru rezilierea contractului de asistență juridică (cauza rezilierii fiind chiar culpa fostului apărător) - din moment ce acesta a acționat prompt, de îndată ce suspiciunile au apărut. Or, chiar și dacă motivul rezilierii ar fi apărut imediat după termenul acordat, termenul de o lună prefigurat nu este un termen rezonabil pentru a înceta raporturile contractuale și a angaja un apărător care să poată să se familiarizeze cu complexitatea unui dosar aflat în al doilea ciclu procesual. Lipsirea recurentului-pârât de un apărător în cadrul rejudecării dosarului a făcut ca dreptul său apărare să fie unul pur iluzoriu, neputând să se facă vorbire de un drept efectiv (dificultatea unui astfel de dosar fiind incompatibilă cu asigurarea apărării de către un apărător nespecializat), care să se bucure de garanțiile atașate acestuia - astfel cum impune art. 13 C. proc. civ. Instanțele nu pot limita dreptul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, prin refuzul de a acorda un termen de judecată pentru a angaja un avocat care să asigure în mod real și efectiv apărarea. În susținerea acestor critici au fost indicate mai multe decizii pronunțate de instanța supremă. 2. Decizia recurată a fost pronunțată de un complet de judecată a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. În dezvoltarea acestei critici au fost redate circumstanțele relevante privind schimbarea componenței completului de judecată: declarația de abține din 30 mai 2022 a doamnei judecător D.; fixarea termenului de soluționare a abținerii de către doamna judecător E., din completul nr. 4A, pentru data de 31 mai 2022, ora 12:00; încheierea din 31 mai 2022 prin care Completul 4A, alcătuit din judecător E. și judecător F., a admis cererea de abținere constatând incidența motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. fixarea primului termen de judecată în dosarul x/2019 de către doamna judecător E.. Completul de judecată nr. 4A, învestit cu rejudecarea cauzei, a fost alcătuit din președinte - judecător E. (aceeași care a soluționat și declarația de abținere) și judecător G.. Participarea doamnei judecător E. deopotrivă la soluționarea declarației de abținere, precum și la constituirea completului pentru judecarea dosarului după constatarea incompatibilității este nelegală, în opinia recurentului-pârât, încălcând regulile în materie de constituire a completului, expres prevăzute de lege. În acest sens, au fost redate prevederile art. 110 alin. (4)-(8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17 decembrie 2015 (parte integrantă din Hotărârea CSM nr. 1375/2015), care vin în aplicarea art. 50 din C. proc. civ., recurentul-pârât susținând că rolul acestor norme, de a menține caracterului aleatoriu al distribuirii dosarului, a fost înfrânt. Față de încălcarea acestor reguli de constituire a completului, a solicitat să se constate nelegalitatea deciziei recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 3 C. proc. civ. A precizat că viciul alcătuirii instanței nu a putut fi invocat de parte în cursul apelului, având în vedere, pe de o parte, că acesta nu se conturează sub forma unei veritabile excepții procesuale susceptibile de invocare în cursul judecării procesului, ci exclusiv ca motiv de recurs, iar, pe de altă parte, la singurele două termene de judecată, din rejudecare, cauza s-a aflat în stare de amânare. De asemenea, în aprecierea sa, toate viciile deciziei recurate sunt identificabile doar în baza unei asistențe de specialitate, iar nicidecum de către un simplu justițiabil, iar o interpretare contrară ar face ca dreptul la apărare să fie unul pur iluzoriu. În susținerea acestui motiv de recurs, în temeiul art. 298 C. proc. civ., a solicitat comunicarea planificării de permanență, aplicabilă în perioada 30 mai 2022 ~ 06 aprilie 2022, de către curtea de apel. În drept, au fost indicate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 2, pct. 3 și pct. 5 C. proc. civ.

Apărările formulate de intimata-reclamantă La 25 septembrie 2023, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității, întrucât recursul a fost depus la 9 decembrie 2022, cu depășirea termenului de recurs prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., raportat la data comunicării deciziei atacate (7 noiembrie 2022), excepția insuficientei timbrări, deoarece recurentul-pârât a achitat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deși criticile invocate se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în susținerea căreia a apreciat că recurentul-pârât a formulat critici care privesc netemeinicia deciziei atacate. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări: Limitele deciziei de casare au fost respectate, întrucât instanța de recurs a stabilit că "rejudecarea urmează a avea loc atât cu privire la apelul principal declarat de către reclamanta A., dar și cu privire la apelul incident, chiar dacă prin prezenta decizie au fost înlăturate susținerile recurentei vizând admiterea apelului incident, urmând ca instanța de apel să dea eficiență autorității de lucru judecat a chestiunilor tranșate definitiv în cursul procesului." Criticile care vizează suma de 147.000 RON sunt aspecte ce țin de probațiune, care nu se circumscriu motivului de recurs indicat, recurentul-pârât nefăcând referire niciun moment la dispozițiile legale care privesc litigiul sau la suma de 300.000 RON, ci a contestat evaluarea probelor făcute de instanța precedentă. Dispozițiile art. 309 C. proc. civ. nu au fost încălcate, deoarece admisibilitatea probei cu martori a fost tranșată încă din fața Tribunalului Cluj, iar acest aspect nu a fost pus în discuție de către recurent în fața instanței de apel, prin urmare invocarea sa în fața instanței de recurs este inadmisibilă. Argumentele de la punctul 44 și următoarele din cererea de recurs sunt astfel inadmisibile, dar și nefondate. În ceea ce privește dreptul la apărare, din succesiunea evenimentelor reiese că recurentul a beneficiat de o apărare efectivă și eficientă, dând dovadă de rea-credință pe întreg parcursul procesului, a reziliat contractul de asistență juridică cu avocatul său și deși avea posibilitatea reală de a-și angaja alt avocat, a preferat să tergiverseze soluționarea cauzei, prin formularea cererii de amânare. La termenul din 17 octombrie 2022 acesta a formulat concluzii scrise și pe parcursul termenelor de judecată din fața instanței de apel a avut ocazia să formuleze cereri, apărări și excepții. Criticile care privesc nelegală compunere a completului de judecată nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Cererea de restituire a cauțiunii Prin cererea depusă la 7 aprilie 2023, recurentul B. a solicitat restituirea cauțiunii judiciare pe care a consemnat-o la dispoziția instanței prin recipisa nr. x/1, în care este specificat dosarul nr. x/2019, anexând originalul chitanței . În susținerea acestei cereri a menționat că, deși a intenționat să formuleze cerere de suspendare a deciziei recurate, nu a mai depus o astfel de cerere, motiv pentru care este îndreptățit să obțină restituire sumei achitate cu titlu de cauțiune.

Cererea de intervenție accesorie în sprijinul recurentului-pârât H. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul recurentului-pârât B. la 15 noiembrie 2023, în temeiul art. 61 C. proc. civ., susținând că are interes în formularea acestei cereri, întrucât intimata-reclamantă este fosta sa angajată, care nu a desfășurat activitate propriu-zisă, iar mama acesteia a devalizat societatea și a desfășurat un management defectuos în perioada când a deținut funcția de director al societății. A precizat că pentru faptele menționate urmărește atragerea răspunderii penale a intimatei-reclamante, prin urmare interesul său este ca prezenta cauză să fie soluționată în mod legal. În continuare, a expus argumentele în sprijinul cererii de recurs formulate de pârât. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cererea de intervenție accesorie în sprijinul recurentului-pârât B., formulată de H. S.R.L., față de dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora instanța se va pronunța asupra admisibilității în principiu a intervenției, Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă pentru următoarele considerente: Cerințele esențiale ale intervenției voluntare, care caracterizează oricare dintre formele acesteia se desprind din prevederile art. 61 C. proc. civ., care stipulează următoarele:,,(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare. (2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta. (3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți." De asemenea, dispozițiile art. 63 prevăd astfel:,,(1) Cererea de intervenție accesorie va fi făcută în scris și va cuprinde elementele prevăzute la art. 148 alin. (1), care se va aplica în mod corespunzător. (2) Intervenția accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac." Intervenția voluntară accesorie este o cerere incidentală prin intermediul căreia o terță persoană, interesată în soluționarea unui litigiu, intervine pentru apărarea drepturilor uneia dintre părți. Prin intermediul intervenției accesorii, intervenientul nu reclamă în justiție o pretenție proprie, distinctă de pretenția părții în favoarea căreia a intervenit. Cu toate acestea, conform prevederilor art. 61 alin. (1) C. proc. civ., terțul nu este un simplu apărător al părții pentru care a intervenit, ci trebuie să justifice interes propriu în a lua parte la soluționarea litigiului și de a sprijini pe una dintre părți în vederea câștigării procesului, și anume că drepturile sale ar putea fi afectate prin pronunțarea unei hotărâri defavorabile părții a cărei poziție o susține. Așadar, în cazul intervenției voluntare accesorii este vorba despre un interes actual pentru a preveni un prejudiciu eventual. Pentru a aprecia asupra interesului societății H. S.R.L., Înalta Curte reține că acțiunea dedusă judecății de către reclamanta A. are ca obiect restituirea sumei de 493.092 RON, acordată de aceasta cu titlu de împrumut pârâtului B., precum și stabilirea unui termen de restituire în acest sens. Analizând împrejurările arătate de H. S.R.L. în justificarea interesul său de a sprijini poziția procesuală a recurentului-pârât, se constată că, în ipoteza în care ar rămâne definitivă hotărârea pronunțată de instanța de apel, care este în defavoarea pârâtului, respectiv de admitere a acțiunii în restituire, o asemenea situație juridică nu este de natură a compromite drepturile/interesele societății interveniente în ceea ce privește eventuala răspundere penală a intimatei-reclamante, la care a făcut referire. Pe de altă parte, nici în ipoteza pronunțării unei hotărâri în favoarea pârâtului, de respingere a acțiunii, societatea intervenientă nu ar putea obține un folos practic, direct și imediat, nefiind suficient interesul de principiu, ca prezenta cauză să fie soluționată în mod legal. În conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepția insuficientei timbrări, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a formulat critici susceptibile de încadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 și pct. 5 C. proc. civ., astfel că pentru cererea de recurs a fost achitată în mod legal o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, astfel cum impun dispozițiile art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, care stipulează astfel: "Recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ.." Contrar aprecierilor intimatei-reclamante, criticile deduse analizei instanței de recurs nu se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurentul-pârât nu a susținut că decizia atacată ar fi fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, ci cu încălcarea unor norme de procedură, respectiv art. 500, art. 501, art. 309 și art. 13 C. proc. civ. Drept urmare, întrucât cererea de recurs este timbrată în corect, nu sunt incidente prevederile art. 486 alin. (3) raportat la alin. (2) C. proc. civ., excepția insuficientei timbrări urmând a fi respinsă. De asemenea, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată și excepția tardivității căii de atac, deoarece din verificarea actelor dosarului se constată că recursul a fost declarat în termenul de 30 de zile reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., respectiv la 8 decembrie 2022, fiind comunicat la această dată atât prin e-mail, cât și prin poștă, așa cum atestă ștampila de pe plicul de la dosarul de recurs, iar decizia recurată a fost comunicată la 9 noiembrie 2022, în conformitate cu art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., la locul ales de pârât prin concluziile scrise depuse la 17 octombrie 2022 (situat în Cluj Napoca, str. x, mezanin, județul Cluj), după cum reiese din procesul-verbal de înmânare de dosarul apel. Asupra excepției nulității recursului, deși prin întâmpinarea intimatei-reclamante a fost invocată nulitatea căii de atac pentru motivul neîncadrării criticilor în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu va reține incidența acestei sancțiuni având în vedere că neregularitatea formală a neîncadrării criticilor, deși prezentă, nu afectează cererea de recurs în întregul său, rămânând ca pe parcursul analizei să fie arătate punctual susținerile a căror neîncadrare nu vor primi, din acest motiv, un răspuns din partea instanței de recurs. Cu aceste precizări, supunând analizei recursul formulat de pârât împotriva deciziei instanței de apel, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte: - Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate. O primă critică a vizat depășirea limitelor rejudecării în apel, limite determinate prin decizia nr. 2436 din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, recurentul-pârât indicând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 500 alin. (1) și art. 500 alin. (3) C. proc. civ. atunci când a reținut că se bucură de autoritate de lucru judecat chestiunea legată de imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris probator. Contrar criticilor din recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel a judecat din nou cauza cu respectarea limitelor casării, după cum urmează: Prin apelul incident, pârâtul B. a criticat faptul că, în mod eronat, s-a reținut în considerentele sentinței faptul că în cauză sunt incidente prevederile art. 309 alin. (4) C. proc. civ., privind imposibilitatea de preconstituire a unei dovezi scrise, ceea ce ar impune înlăturarea declarațiilor martorilor audiați în fața primei instanțe. Răspunzând acestui motiv de apel, prin decizia nr. 192/A din 30 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj a reținut următoarele: "Din cuprinsul încheierii de ședință din data de 05.09.2019 a Tribunalului Cluj rezultă că reprezentanta pârâtului nu s-a opus la audierea martorilor propuși de către reclamantă prin prisma textului de lege indicat în apelul incident, deși teza probatorie propusă de către reclamantă consta inclusiv în dovedirea contractului de împrumut încheiat între părți, iar nu doar a relațiilor de apropiere existente între părți, relații care ar face admisibilă proba testimonială prin prisma art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. Oricum, în subsidiar se impune a se arăta că s-a făcut dovada prin probațiunea testimonială administrată în cauză a relațiilor apropiate existente între părți în momentul încheierii contractelor de împrumut, relații care justifică inexistența unui act scris care să probeze contractele, în mod corect reținându-se deci de către instanța de fond incidența dispozițiilor art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. Astfel, martorii audiați în fața primei instanțe, I., J., K., precum și înscrisurile depuse la dosar, atestă relațiile apropiate dintre pârât și familia reclamantei, relații care sunt de natură să justifice aplicarea în cauză a prevederilor art. 309 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.." Față de aceste considerente, reținând incidența art. 309 alin. (4) pct. 1 și pct. 4 C. proc. civ., curtea de apel a statuat că proba cu martori este admisibilă, precum și că această chestiune nu poate fi repusă în discuție prin atacarea considerentelor sentinței pronunțate de Tribunalul Cluj. Împotriva deciziei nr. 192/A din 30 iunie 2021a Curții de Apel Cluj a declarat recurs doar reclamanta A., calea de atac fiind admisă în parte prin decizia nr. 2436 din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, astfel că decizia recurată a fost casată în parte. Instanța de recurs din primul ciclu procesual a trasat următoarele coordonate pentru rejudecarea cauzei pe fond: "Decizia de apel va fi casată și în ceea ce privește dispoziția de admitere a apelului incident declarat de către pârâtul B., întrucât acesta cuprinde o critică regăsită și în apelul principal, iar rejudecarea apelului reclamantei, ca urmare a admiterii recursului, antrenează și rejudecarea respectivei critici, ce nu poate fi, însă, efectuată distinct, dat fiind caracterul unitar al căii de atac a apelului. Prin urmare, rejudecarea urmează a avea loc atât cu privire la apelul principal declarat de către reclamanta A., dar și cu privire la apelul incident, chiar dacă prin prezenta decizie au fost înlăturate susținerile recurentei vizând admiterea apelului incident, urmând ca instanța de apel să dea eficiență autorității de lucru judecat a chestiunilor tranșate definitiv în cursul procesului." Înalta Curte constată că nu a fost anihilată vocația considerentelor redate din decizia nr. 192/A din 30 iunie 2021 a Curții de Apel Cluj de a intra sub autoritatea lucrului judecat, deoarece, în primul rând, hotărârea instanței de apel din primul ciclu procesual a fost casată parțial. Prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. au fost aplicate corect în cauză, câtă vreme limitele casării diferă după cum casarea este totală ori parțială. Dispozitivul deciziei de casare a determinat întinderea formală a casării, arătând dacă aceasta privește toate soluțiile date prin hotărârea recurată ori numai o parte din acestea, iar întinderea analizei instanței de rejudecare se restrânge și cu acele probleme care au primit o dezlegare definitivă. Ca atare, în al doilea rând, se constată că pârâtul nu a uzat de calea de atac a recursului împotriva acestei decizii, acesta fiind remediul procedural pe care îl avea la îndemână dacă era nemulțumit de soluția pronunțată asupra apelului incident (admitere în parte) sau de considerentele prin care s-a menținut imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului. Autoritatea de lucru judecat a acestor considerente a existat în mod provizoriu de la momentul pronunțării, și nu doar de la definitivarea soluției, iar după epuizarea căilor de atac a dobândit caracter definitiv, întrucât această parte din hotărâre nu a fost reformată în calea de atac a recursului. Drept urmare, s-a consolidat autoritatea lucrului judecat a acestei chestiuni care, făcând obiectul controlului judecătoresc, nu a fost desființată prin hotărârea de casare, astfel că instanța de apel a procedat corect în rejudecare, când nu a reluat analiza acestui motiv, din moment ce beneficia deja de o dezlegare definitivă raportat la dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd următoarele:, Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă." Contrar susținerilor recurentului-pârât, rezultă că nu doar dispozițiile privind excepțiile procesuale au fost menținute prin decizia de casare, ci și considerentele privind chestiunea dedusă judecății prin apelul incident - imposibilitatea morală a reclamantei de preconstituire a unei dovezi scrise, care nu a făcut obiectul recursului. Întrucât aceste considerente nu depășesc sfera dezbaterilor din apel, ci dimpotrivă, sprijină soluția de admitere în parte a apelului incident declarat de pârât, nu au natura unor considerente supraabundente, cum greșit s-a apreciat prin motivele de recurs. În aceste condiții, procedând la rejudecarea cauzei, pentru respectarea limitelor casării s-a impus instanței de apel și obligația de conformare la aceste statuări, fără a putea fi repusă în discuție chestiunea legată de imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris probator, care a fost deja tranșată definitiv prin decizia nr. 192/A din 30 iunie 2021 a Curții de Apel Cluj. - Față de aceste argumente, atâta vreme cât prin decizia instanței de apel din primul ciclu procesual s-a dezlegat cu caracter definitiv chestiunea legată de imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului probator, proba cu martori fiind admisibilă în cauză pentru probarea împrumutului, nu pot fi primite criticile relative la nerespectarea dispozițiilor art. 309 C. proc. civ. de către curtea de apel sub acest aspect. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 309 alin. (3) și (5) C. proc. civ., contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanta A. și C. S.R.L. nu reprezintă cauza prezentei acțiuni în restituire, astfel că nu se poate afirma că instanța de apel ar considerat admisibilă proba cu martori în contra sau pentru dovedirea operațiunii juridice care face obiectul acestui act juridic, ci administrarea probei a avut ca teză dovedirea împrumutului acordat pârâtului de către reclamantă, inclusiv cu privire la suma de 147.500 RON, în legătură cu care sunt aplicabile dispozițiile art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., după cum s-a argumentat deja. Din această perspectivă nu pot fi validate susținerile recurentului-pârât, deoarece restricțiile stabilite de dispozițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ. (nu se admite proba cu martori împotriva unui înscris, nu se poate dovedi cu martori peste cuprinsul unui înscris) nu se aplică atunci când se urmărește stabilirea unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin înscris, care nu sunt în contradicție cu înscrisul și nu constituie modificări ale acestuia, ci moduri de executare sau de stingere a obligațiilor părților, rezultând din înscris, dacă aceste acte/fapte pot fi dovedite ele însele cu martori în condițiile art. 309 C. proc. civ. Or, proba cu martori a fost valorificată în aceste marje de legalitate, reținându-se că avansul de 147.500 RON al tranzacției de vânzare a apartamentului a fost folosit de pârât în scopul restituirii împrumutului datorat martorului I.. De altfel, chiar recurentul-pârât a observat că remiterea sumei de 147.500 RON are o dublă valoare juridică. Astfel cum a interpretat instanța de apel probatoriul administrat în cauză, se observă că, pe de o parte, suma de 147.500 RON reprezintă plata unei părți din prețul stabilit prin contractul de vânzare încheiat între reclamanta A. și C. S.R.L., iar, pe de altă parte, reprezintă un împrumut acordat de reclamantă pârâtului B. în scopul restituirii sumelor împrumutate de acesta de la asociatul I.. Aceste constatări de fapt extrase de curtea de apel în urma evaluării probelor nu pot face obiectul examinării instanței de recurs, raportat la prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună instanței verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Recurentul-pârât a mai menționat în acest context că legislația nu permite plata sumei de 147.500 RON în numerar. Acest aspect a fost invocat pentru prima dată în prezentul recurs și oricum nu prezintă relevanță pentru obiectul litigiului pendinte plafonul în care pot fi efectuate operațiuni în numerar, acesta nefiind apt să antreneze consecințe în planul efectelor juridice pe care contractul de împrumut le produce între părți. Prin urmare, criticile privind nerespectarea prevederilor art. 309 alin. (3) și (5) C. proc. civ. sunt nefondate. - Lipsită de temei este și critica prin care recurentul-pârât a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât la termenul din 11 octombrie 2022, instanța de apel i-a respins cererea de amânare a judecății pentru lipsă de apărare. Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. civ., amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. Textul prevede în mod expres caracterul excepțional al amânării pentru acest motiv, precum și că motivele temeinice invocate pentru solicitarea unei asemenea amânări trebuie să excludă culpa părții sau a reprezentantului ei. Cum acordarea unui nou termen pentru lipsa de apărare este lăsată la aprecierea instanței, nu se poate reține că respingerea cererii de amânare aduce atingere în mod automat dreptului la apărare, din moment ce legiuitorul nu a prezumat o astfel de vătămare și nu a impus în sarcina instanței obligația de a admite o asemenea cerere. Prevederile art. 222 alin. (2) C. proc. civ. stipulează doar obligația de a amâna pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise, la cererea părții, atunci când instanța a refuzat amânarea judecății pentru acest motiv. De asemenea, în vederea aprecierii asupra modului în care norma menționată a fost aplicată în cauza dedusă judecății, se reține că prin Decizia nr. 167/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., Curtea Constituțională a statuat că "textul de lege examinat nu constituie o restrângere a dreptului la apărare și nici nu încalcă principiile constituționale invocate, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergi­versării acestuia și al împiedicării înfăptuirii justiției." Astfel, prerogativa de apreciere a judecătorului cauzei asupra temeiniciei cererii de amânare nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție și de art. 13 din C. proc. civ., ci asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Verificând încheierea din 11 octombrie 2022, se constată că cererea de amânare formulată de intimatul-pârât a fost respinsă ca neîntemeiată, curtea de apel considerând că nu există motive temeinice care să justifice lipsa de apărare a părții la al doilea termen de judecată, având în vedere atât faptul că părțile au avut la îndemână un termen de o lună în vederea ajungerii la o înțelegere, precum și împrejurarea că notificarea de reziliere a avut loc cu o zi înainte de termenul de judecată. În condițiile în care instanța a aplicat corect dispozițiile art. 222 C. proc. civ., chiar dispunând amânarea pronunțării, partea având astfel posibilitatea de a depune concluzii scrise, nu se poate reține că dreptul la apărare al recurentului-pârât a fost încălcat. Totodată, trebuie evidențiat că la termenul din 11 octombrie 2022 nu mai putea fi contestată admisibilitatea probei cu martori, iar aprecierile recurentului-pârât asupra probelor au fost învederate instanței de apel prin concluziile scrise depuse la 17 octombrie 2022. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel nu a reținut culpa acestuia pentru rezilierea contractului de asistență juridică, chestiune care nu poate face obiectul analizei în litigiul pendinte, ci a constatat că motivul de amânare pretins întemeiat îi este imputabil, fiind inițiat chiar de parte, cu o zi înainte de termenul de judecată, deși între cele două termene de judecată a avut la îndemână un interval de o lună pentru a încheia un contract de asistență juridică cu un alt avocat. În mod evident, situația invocată de parte pentru a obține amânarea judecății nu a constituit un motiv temeinic și excepțional, în sensul legii, de natură să justifice admiterea cererii de amânare de către curtea de apel. Se mai constată că nici dreptul pârâtului de a-și alege în mod liber avocatul, prevăzut de art. 2 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, nu a fost încălcat prin măsura de respingere a cererii de amânare, deoarece dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, conform art. 12 alin. (1) C. proc. civ., și în condițiile prescrise de lege, inclusiv cele care reglementează motivele pentru care poate fi dispusă amânarea judecății pentru lipsă de apărare, acestea fiind menite a asigura o minimă disciplină procesuală. Astfel, împrejurarea că a fost respinsă cererea de amânare a cauzei nu a afectat dreptul pârâtului de a fi reprezentat/asistent de un avocat, întrucât acesta a avut posibilitatea efectivă de manifesta diligență, anterior termenului de judecată din 11 octombrie 2022, pentru a încheia alt contract de asistență juridică în timp util, astfel încât să nu contribuie la întârzierea procesului, în condițiile în care a susținut că nemulțumirile sale față de avocat au survenit după termenul din 13 septembrie 2022. Cu toate acestea, rezilierea contractului de asistență juridică a avut loc cu o zi înainte de termenul de judecată din 11 octombrie 2022. De asemenea, Înalta Curte reține că practica judiciară indicată de recurentul-pârât nu poate fi avută în vedere, deoarece, pe de-o parte, nu reprezintă izvor de drept raportat la dispozițiile art. 1 din C. civ., referindu-se la decizii de speță, iar, pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. (3) din același cod, interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății. 2. Nefondate sunt și criticile prin care s-a invocat că decizia recurată a fost pronunțată de un complet de judecată a cărui componență a fost schimbată cu încălcarea legii, urmând ca examinarea acestora să fie efectuată prin prisma motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Se observă că au fost indicate și motivele reglementate de pct. 1 și 3 ale aceluiași text de lege, însă criticile dezvoltate nu vizează încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea sau constituirea instanței și nici încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. Prin criticile susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurentul-pârât a pus în discuție componența completului de judecată care a soluționat apelul în rejudecare, contestând legalitatea participării doamnei judecător E. la soluționarea cauzei, neregularitate care privește inclusiv ultimul termen de judecată în apel, precum și nerespectarea caracterului aleatoriu al distribuirii dosarului. Motivul de recurs menționat reprezintă o concretizare a principiului continuității, textul legal stipulând că se poate cere casarea dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii. Potrivit art. 19 coroborat cu art. 214 C. proc. civ., membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiași în tot cursul judecății, înlocuirea fiind posibilă numai pentru motive temeinice și, în toate cazurile, înainte de a se da cuvântul în fond. Într-adevăr, legalitatea unei instanțe trebuie neapărat să acopere și componența sa (cauza Buscarini împotriva San Marino), astfel că înlocuirea unui judecător trebuie să fie lipsită de arbitrar (cauza Biagioli împotriva San Marino, pct. 77-78 și pct. 80). Înalta Curte constată că participarea doamnei judecător E. la soluționarea cauzei în rejudecare s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale, după cum urmează: Completul de judecată nr. 4A al Curții de Apel Cluj, secția I civilă, căruia i-a fost repartizată cauza pentru rejudecarea apelului, conform art. 111 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17 decembrie 2015 (parte integrantă din Hotărârea CSM nr. 1375/2015), a fost inițial alcătuit din președinte - judecător D. și judecător E.. Declarația de abținere formulată de doamna judecător D. a fost soluționată, cu respectarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) coroborate cu prevederile art. 110 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17 decembrie 2015, de către completul nr. 4A, acesta fiind întregit prin includerea domnului judecător F., aflat pe prima poziție în lista de permanență, din moment ce incidentul procedural a vizat doar un membru al completului de judecată. Întrucât abținerea a fost admisă, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (6) C. proc. civ., doamna judecător D. s-a retras de la judecarea pricinii, iar doamna judecător E. a devenit președintele completului. Această măsură este în conformitate și cu prevederile art. 110 alin. (4) și (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17 decembrie 2015, care stipulează astfel:,,(4) În situația în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluționarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență, pe materii, realizată cel puțin trimestrial. (5) În cazul în care după soluționarea incidentelor procedurale conform alin. (4), se constată incompatibilitatea unuia sau unora dintre membrii completului de judecată, întregirea completului se realizează prin participarea judecătorului sau judecătorilor înscriși în lista de permanență după judecătorul sau judecătorii care au participat la soluționarea incidentului procedural." Astfel, din compunerea completului de judecată s-a impus numai înlocuirea magistratului cu privire la care s-a reținut situația de incompatibilitate, aceasta fiind substituită cu doamna judecător G., conform art. 110 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17 decembrie 2015, chestiune care nu a fost contestată de recurentul-pârât. Contrar opiniei recurentului-pârât, dispozițiile art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești nu pot fi interpretate în sensul că doamna judecător E. nu putea participa la judecarea cauzei, după soluționarea incidentului procedural, ci în sensul că întregirea completului pentru judecarea apelului nu putea fi realizată cu participarea domnului judecător F.. Soluționarea incidentului procedural nu a determinat înlocuirea doamnei judecător E., a cărei participare la soluționarea apelului este legală în raport cu dispozițiile legale enunțate, care fac vorbire despre "întregirea completului" după soluționarea incidentului procedural, neexistând niciun motiv pentru înlocuirea acesteia din compunerea completului de judecată nr. 4A învestit cu soluționarea apelului. Dimpotrivă, participarea doamnei judecător se impunea pentru asigurarea continuității completului de judecată, astfel cum stipulează prevederile art. 19 C. proc. civ. Interpretarea dată prevederilor art. 110 alin. (4)-(8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești de recurentul-pârât este eronată, întrucât omite că normele de organizare judiciară reglementează cazurile și condițiile în care poate fi schimbată compunerea completului căruia pricina i-a fost repartizată, astfel încât să fie să fie respectate dispozițiile art. 214 C. proc. civ. Critica privind înfrângerea caracterului aleatoriu al distribuirii cauzei are ca premisă neregularitatea participării doamnei judecător E. atât la soluționarea incidentului abținerii, cât și la soluționarea apelului în calitate de președinte al completului. Ca atare, cum schimbarea compunerii completului de judecată a fost realizată în condiții de regularitate, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (6) raportat la art. 110 alin. (4) și (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17 decembrie 2015, iar participarea doamnei judecător E. la soluționarea apelului este legală, Înalta Curte constată că nu subzistă argumentele pentru care recurentul-pârât a susținut că ar fi fost eludată repartizarea aleatorie a cauzei. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare invocate. Față de soluția ce va fi dispusă, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 1.500 RON către intimata-reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată dovedite prin facturile și extrasele de cont de la dosarul de recurs. În ceea ce privește cererea de restituire a cauțiunii, se constată că recurentul-pârât a depus dovada achitării unei cauțiuni în cuantum de 9.054 RON, cu toate că nu a învestit instanța de recurs cu soluționarea unei cereri de suspendare a hotărârii atacate cu recurs. Prin urmare, întrucât în sarcina recurentului-pârât nu a fost stabilită obligația de a depune această cauțiune, Înalta Curte va dispuse restituirea cauțiunii în cuantum de 9.054 RON consemnată cu recipisa nr. x din 26 ianuarie 2023 emisă de L. - Unitatea Dorobanți, înregistrată în Registrul de valori al instanței la poziția nr. 171 din 7 aprilie 2023, aflată la dosarul de recurs.