ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 725/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. s-a solicitat rezoluțiunea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2015 încheiat între părți, în temeiul art. 1549 și urm. C. civ. și repunerea părților în situația anterioară; obligarea pârâtei la restituirea prețului în cuantum de 149.750 euro plătit în temeiul contractului de vânzare sus menționat, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data plății prețului și până la achitarea efectivă a debitului; obligarea pârâtei la plata sumei de 690.203 RON, cu titlu de daune interese, la plata dobânzii legale calculate de la data 31.12.2015 până la data introducerii acțiunii în cuantum de 25.189,58, conform Anexei 1, precum și la plata dobânzii legale în continuare, până la achitarea efectivă a debitului; obligarea pârâtei la plata sumei de 5.617 euro, cu titlu de daune interese, la plata dobânzii legale calculate de la data de 15.09.2015 până la data introducerii acțiunii în cuantum de 1.642,47, conform Anexei 1, precum și la plata dobânzii legale în continuare până la achitarea efectivă a debitului și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea reconvențională formulată pârâta B. a solicitat obligarea reclamantei A. S.R.L. la ridicarea pe cheltuiala sa si luarea in proprietate a utilajului reprezentat de C., de la custodele D. S.R.L., situat in loc. Viisoara, jud. Cluj reiterând susținerile exprimate în cuprinsul întâmpinării.

Prin sentința civilă nr. 2209/21.12.2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016 s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B..

S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențională B., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională A. S.R.L.

Au fost compensate integral cheltuielile de judecată formulate de părți.

Împotriva sentinței civile nr. 2209/21.12.2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 348/2020 din 30 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2209/21.12.2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosar nr. x/2016, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și în consecință:

A dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2015 încheiat între părți.

A dispus repunerea părților în situația anterioară și a obligat pârâta la restituirea în favoarea reclamantei a prețului în cuantum de 149.750 euro plătit în temeiul contractului de vânzare sus menționat cu dobânda legală calculată de la data plății prețului și până la achitarea efectivă a debitului principal.

A respins restul pretențiilor privitoare la obligarea pârâtei la plata sumei de 690.203 RON, solicitată cu titlu de daune interese, cu dobânda legală aferentă calculată de la data 31.12.2015 până la data introducerii acțiunii în cuantum de 25,189,58 RON, precum și pretențiile referitoare la plata dobânzii legale solicitată în continuare, până la achitarea efectivă a acestui debit.

A respins pretențiile referitoare la obligarea pârâtei la plata sumei de 5.617 euro solicitată cu titlu de daune interese cu dobânda legală aferentă calculată de la data de 15.09.2015 până la data introducerii acțiunii în cuantum de 1.642,47 RON precum și cele privitoare la plata dobânzii legale solicitată până la achitarea efectivă a acestui debit.

A menținut dispozițiile sentinței atacate referitoare la respingerea cererii reconvenționale.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 22,122.48 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, datorată pentru judecată în fond și apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta B. au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat acordarea de daune interese, invocând în acest sens articolele 1530 și 1531 din C. civ., iar instanța de apel ar fi trebuit să judece acest petit prin analiza incidenței articolelor evocate, precum și incidența art. 1532 C. civ. în prezenta cauză, în conformitate cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și cu respectarea principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 aliniatele 4, 5 și 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că aplicabilitatea articolelor 1530 și 1531 C. civ. nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților. Chiar dacă instanța de apel nu ar fi considerat că trebuie să analizeze motivele de admitere a acestui petit invocate prin cererea inițială de chemare în judecată și chiar dacă prin motivele de apel nu au fost indicate ca și temei de drept articolele 1530 și 1531, faptul că a considerat aplicabile aceste articole rezultă fără dubiu din motivarea succintă a acestui petit (face trimitere la pagina 18 ultimele două alineate din apel). Mai mult, în judecarea apelului, instanța a încălcat încă o dată aceste obligații, întrucât incidența articolului 1532 C. civ. nu a fost invocată de către niciuna dintre părți sau de către instanță din oficiu și, ca atare, nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților, fapte ce atrag sancțiunea nulității hotărârii în ceea ce privește acest petit și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Totodată, consideră că cele arătate mai sus au încălcat și principiul oralității prevăzut de art. 15 C. proc. civ., fapt ce reprezintă un alt motiv de nulitate și casare parțială a hotărârii.

Din perspectiva motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că, deși instanța de apel ar fi fost ținută să analizeze incidența articolului 1530 și 1531 din C. civ., invocat de reclamantă, aceasta, pentru prima dată în cuprinsul hotărârii atacate face analiza incidenței art. 1532 fără a motiva absolut deloc de ce nu sunt aplicabile în speță art. 1530 și art. 1531 din C. civ.

Consideră că, din acest punct de vedere, hotărârea nu este absolut deloc motivată, încadrându-ne astfel în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că, față de solicitarea acordării de daune interese și a dobânzilor aferente acestora, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1532 C. civ., interpretând eronat acest temei de drept.

Arată că articolul 1532 C. civ. reglementează, prin cele trei puncte ale sale, caracterul cert al prejudiciului, cu referire la posibilitatea acordării daunelor interese. Instanța a considerat esențial față de solicitarea recurentei, punctul 2 și anume "prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului, apreciind, în mod greșit, că nu se pot acorda daune interese deoarece nu a dovedit, printre altele, că "eșecul finanțării se datorează exclusiv livrării neconforme a tractorului.,,

Susține că, în mod evident, instanța a produs o eroare judiciară prin modul în care a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1532 C. civ. apreciind că prejudiciul, anume ratarea șansei de a încheia contractul de finanțare, ar fi trebuit să se datoreze exclusiv nerespectării contractului de vânzare de către intimat.

Din simpla lecturare a temeiului juridic mai sus menționat reiese că prejudiciul poate și trebuie să fie calculat de către instanță prin raportare la cât de probabilă ar fi fost încheierea contractului de finanțare în condițiile livrării unui tractor neconform și a presupusei neachiziționări a celorlalte 4 loturi,

Așadar, și dacă s-ar fi cumpărat toate loturile, și dacă nu s-au cumpărat, instanța trebuia să analizeze proporția în care livrarea neconformă a utilajului ar fi condus la obținerea sau nu a finanțării. Aceste aspecte nu erau greu a fi analizate din moment ce specificațiile tehnice ale tractorului au fost nominalizate chiar prin contractul de finanțare, prin urmare acest utilaj era esențial. Deci, putem afirma cu certitudine că oricare dintre condițiile care trebuiau a fi îndeplinite pentru obținerea finanțării și care nu s-au realizat au contribuit la pierderea șansei de a obține avantajul finanțării.

Astfel, calcularea procentului pe care fiecare condiție neîndeplinită 1-a avut la ratarea finanțării era un lucru posibil faptic printr-o analiză complexă a dosarului și absolut întemeiată prin aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1532 C. civ.

Încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1532 C. civ., normă de drept material, au un caracter esențial și deschid calea recursului deoarece prin efectul lor pun la îndoială corectitudinea hotărârii judecătorești, iar doar ca urmare a casării deciziei civile din apel se vor putea restabili garanțiile nemijlocite pentru înfăptuirea corectă a legii.

Recurenta-pârâta B. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate și, în rejudecare, anularea încheierii interlocutorii pronunțate în ședința publică din 28.11.2019, prin care instanța de apel a dispus cu privire la limitele devoluțiunii în apel, rejudecarea cererii de apel în limitele date de dispozițiile art. 478 C. proc. civ., respingerea în tot a apelului formulat de A. S.R.L. și menținerea sentinței civile nr. 2209 din 21.12.2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, ca legală și întemeiată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel și recurs.

Recurenta-pârâtă susține nelegalitatea încheierii interlocutorii pronunțată în ședința publica din data de 28.11.2019, prin prisma dispozițiilor art. 478 C. proc. civ. ("Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță"), dispoziții de drept aplicate greșit de către instanța de apel.

Consideră că în mod greșit, prin încheierea de ședință din data de 28.11.2019, instanța de apel a statuat faptul că invocarea unor noi neconformități nu se subsumează noțiunii de pretenție nouă, care să fie solicitată pentru prima dată in apel, reprezentând o apărare de fond față de statuările din sentința atacată.

Susține că reclamanta pentru prima dată în apel, a susținut faptul că pârâta nu a executat mai multe obligații contractuale, pe lângă cele trei neconformități ce au făcut obiectul dezbaterilor pe fondul cauzei (frâna pneumatică pentru remorcă, pachetul suplimentar de lumini și pachetul radio premium), lămurite de Raportul de expertiză administrat și de sentința de fond, a invocat alte trei neconformități și anume, lipsa filtrului Heavy Duty, lipsa transmisiei automate și faptul că tractorul nu era nou și că pârâta nu a pus la dispoziția cumpărătorului documentele prevăzute la art. 6 pct. 4 din Contract.

În conformitate cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., consideră că instanța trebuia să se pronunțe în calea devolutivă a apelului asupra interesului cumpărătorului, respectiv refuzul legitim sau ilegitim de preluare a bunului, respectiv proporționalitatea cu măsura neexecutării și să nu ia în considerare aceste susțineri noi, limitele judecății fiind trasate de însăși reclamant prin cererea introductivă.

In aceste condiții, recurenta-pârâtă solicită anularea încheierii interlocutorii din data de 28.11.2019, încheiere ce este dată cu aplicarea greșită a normelor ce reglementează calea devolutivă a apelului și în consecință rejudecarea apelului în cadrul procesual față de pretențiile deduse judecății pe fondul cauzei.

In ceea ce privește criticile de nelegalitate ale deciziei civile nr. 348/2020 din 30 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, recurenta pârâtă susține următoarele:

Consideră că, nelegal, cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) date de dispozițiile art. 1549 C. civ. raportate la prevederile art. 1551 C. civ., instanța de apel a reținut că "remediul maximal al rezoluțiunii se impunea activat in cauză, fiind unul legitim."

Astfel, recurenta-pârâta susține că decizia recurată se sprijină în esență pe o gravă greșeală și confuzie a instanței de apel care, practic, pune pe picior de egalitate prerogativa dreptului de a revoca unilateral contractul, recunoscută, de principiu, autorității contractante în contractele de achiziție publică, cu instituția juridică a rezoluțiunii/rezilierii pentru neexecutarea obligațiilor contractuale ce reprezintă obiectul dedus judecății de către reclamantă.

Arata că reținerea instanței potrivit căreia: "având în vedere conexitatea contractului de vânzare-cumpărare cu contractul de finanțare, condițiile stricte în care putea fi modificat contractul accesoriu, termenul limită prevăzut pentru decontare, exigențele instituite pentru calificarea cheltuielilor drept eligibile, rezilierea putea opera indiferent de amploarea neexecutării, întrucât nu se poate face abstracție de natura juridică a contractului principal" este vădit nelegală și se întemeiază pe o apreciere subiectivă a instanței de apel care este contradictorie normelor legale aplicabile în materie.

Consideră că trebuie făcută clar distincție între prevederile de finanțare (pagina 11 Secțiunea C.l.l Anexa 4) care prevăd posibilitatea beneficiarului (autoritate contractantă) de a putea rezilia un contract încheiat cu un furnizor de servicii sau bunuri (în cazul în care acesta nu respecta prevederile contractuale) și acțiunea pendinte în rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare nr. x/23.03.2015.

Potrivit art. 7 parag. (4) din Contract "dacă se constată că utilajele sunt deteriorate, ca deficiențe calitative sau cantitative, vânzătorul va proceda la înlocuirea acestora sau completarea lipsurilor calitative și cantitative", în niciun caz nu se dă dreptul cumpărătorului de a denunța/rezoluționa unilateral contractul.

In acest context, constatarea instanței de judecată potrivit cu care "refuzul reclamantei de a prelua bunul a fost unul legitim, fiind proporțional cu măsura neexecutării" este vădit neîntemeiată și contrară înțelegerii părților materializată în însăși contractul a cărei rezoluțiune s-a solicitat.

Arată că nu a vorbit niciodată în cauză de modificări ale specificațiilor tehnice oferite inițial referitor la C. (cum greșit a reținut instanța de apel), nu a fost niciodată vorba de o modificare contractuală, faptul real și recunoscut a fost acela că utilajul avea aceste trei lipsuri care, din punctul său de vedere și al instanței de fond, erau lipsuri de mică însemnătate care puteau fi efectiv remediate, în cel mal scurt timp pe cheltuiala sa exclusivă.

Recurenta-pârâtă apreciază că aspectul esențial omis de către instanța de apel este acela că potrivit contractului administrativ în Specificațiile Tehnice lit. B) dosar- Proiect: Achiziție Utilaje Agricole, nu erau cuprinse cele trei dotări, obiect al litigiului.

Așadar, dacă am îmbrățișa întru totul teoria instanței de apel potrivit cu care contractul de vânzare-cumpărare nu reprezintă decât un accesoriu al contractului de finanțare (care este un contract administrativ), ar rezulta ideea că utilajul livrat îndeplinește toate condițiile cantitative și calitative ale contractului de finanțare, neexecutarea adusă în discuție fiind inexistentă.

Teoria în cauza privind natura accesorie a unui contract distinct de vânzare cumpărare respectiv a conexității acestuia cu contractul de finanțare, este contradictorie însăși judecății realizată de către instanța de apel, care se bazează pe normele administrative (mai exigente în ceea ce privește neexecutarea contractului), dar omite esențialul - acela că potrivit Contractului administrativ de finanțare, bunul livrat a coincis în totalitate în ceea ce privește specificațiile acestuia cu Specificațiile Tehnice (Anexă ale contractului de Finanțare).

In concluzie, astfel cum s-a dovedit prin actele și lucrările dosarului, recurenta arată că specificațiile tehnice ale utilajului cerute de AFIR pentru a asigura îmbunătățirea parametrilor tehnici de exploatare a fermei vegetale administrată de reclamantă erau îndeplinite în cauză de utilajul livrat - exigență impusă pentru eligibilitatea proiectului, iar cele trei neconformități calitative priveau strict oferta noastră, fiind suplimentare față de proiect și se raportau strict la convenția părților putând și trebuind a fi remediate potrivit prevederilor art. 7 parag. 4 din Contract.

Refuzul A. de a prelua bunul livrat și refuzul de a purta orice discuții privind remedierea lipsurilor după acest moment, nu poate fi considerat unul legitim și proporțional cu măsura neexecutării.

Recurenta mai susține și faptul că se impune stabilirea distincției clare între lipsurile calitative/cantitative și neexecutarea obligațiilor contractuale, conform dispozițiilor art. 1672 C. civ. și obligațiilor art. 6 din Contract; în ceea privește, neexecutarea obligațiilor contractuale, reținerile instanței de apel sunt distincte și contradictorii.

Inițial, curtea de apel, a reținut în considerentele deciziei faptul că neexecutarea adusă în discuție a fost una de mare însemnătate, pentru că reclamanta nu a livrat un bun conform specificațiilor tehnice inserate în oferta declarată câștigătoare; în următoarea pagină, instanța a apreciat neexecutarea imputabilă pârâtei suficient de gravă, întrucât din descrierea proiectului rezultă că finanțarea a fost accesată pentru a se asigura îmbunătățirea parametrilor tehnici de exploatare a fermei, respectiv pentru a asigura premisele realizării tuturor lucrărilor de mecanizare necesare; ulterior, instanța conchide în sensul că frâna pneumatică reprezenta o caracteristică esențială, iar această lipsă justifica singură remediul rezoluțiunii, lipsind de interes creditorul obligației în contextul în care pe de o parte era imposibilă decontarea acestei cheltuieli, iar pe de altă parte dezideratele proiectului de finanțare nu mai puteau fi atinse în absența acestei caracteristici; în final concluzionează că "bunul nu întrunește caracteristicile specificațiilor din oferta declarată câștigătoare, că au fost încălcate obligațiile reglementate de art. 6.3 din Contract fapt ce atrage remediul rezoluțiunii contractului."

Astfel, reiese faptul că instanța de apel a apreciat că lipsa frânei pneumatice - care reprezenta o caracteristică importantă a utilajului - reprezenta un impediment major care conduce implicit la ideea de rezoluțiune a contractului.

Arată că potrivit normelor aplicabile în materie, vânzătorul va răspunde în cazul în care bunul vândut este "impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic" (art. 1707 alin. (1) C. civ.).

Potrivit art. 1710 C. civ. (1), în temeiul obligației vânzătorului de garanție contra viciilor, cumpărătorul poate obține rezoluțiunea, care apare ca un remediu maximal, care poate fi obținut după caz funcție de gravitatea viciului.

Recurenta-pârâtă apreciază că este vorba de o neconformitate de mică însemnătate a bunului obiect al contractului de vânzare cumpărare, care nu afectează funcționalitatea și scopul pentru care a fost realizată achiziția, deficiență care se putea și era indicat să fie remediată, remediere care a fost refuzată ab initio de către cumpărător care a refuzat orice fel de discuții privitoare la remediere.

Așadar există o diferență esențială între neexecutarea unei obligații esențiale și remediul maximal al rezoluțiunii și existența unor neconformități inapte a atrage nefuncționalitatea utilajului.

Recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material date de dispozițiile art. 1549 C. civ. raportate la prevederile art. 1551 C. civ. și prezintă considerente privind gravitatea neexecutării, respectiv momentul la care se apreciază interesul creditorului și remediul maximal al rezoluțiunii.

Astfel, în cazul contractelor cu executare dintr-odată, creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate (art. 1551 alin. (1), teza I C. civ.).

Susține că, în mod legal și întemeiat, instanța de fond a reținut că în lipsa unei prevederi contractuale exprese nu se poate susține sau reține, caracterul esențial al lipsei celor trei dotări ale Tractorului marca x (frâna pneumatică pentru remorcă, pachetul suplimentar de lumini și pachetul radio premium).

Gravitatea neexecutării trebuia apreciată în funcție de importanța obligației privită în elementele ei obiective, reținându-se fără echivoc raportat la probele administrate, că lipsa celor trei elemente ale tractorului nu prezintă un caracter suficient de important în a atrage rezoluțiunea contractului; așa cum a precizat expertul, în Raportul de expertiză administrat pe fondul cauzei, elementele lipsă puteau fi montate ulterior.

Susține că și-a executat obligațiile asumate, că defectele calitative nu lipsesc prestația de orice valoare economică, însă interesul creditorului consideră că trebuie analizat exclusiv la momentul refuzului acestuia de primire a utilajului agricol și respectiv la motivul acestui refuz.

In opinia recurentei-pârâte, în cauză se poate vorbi cel mult de o neexecutarea parțială, caz în care debitorul a executat o anumită cantitate din prestațiile asumate sau a executat integral aceste prestații, dar în mod defectuos, astfel încât, deși se păstrează interesul creditorului, totuși valoarea lor economică este diminuată în raport cu ceea ce s-a contractat inițial.

Consideră că, legal și întemeiat, gravitatea neexecutării trebuia să fi fost apreciată în funcție de importanța obligației privită în elementele ei obiective, reținându-se fără echivoc raportat la probele administrate, că lipsa celor trei elemente ale tractorului nu prezintă un caracter suficient de important în a atrage rezoluțiunea contractului.

Recurenta-pârâtă mai arată că s-a reținut în decizia recurată și faptul că "pârâta nu a pus la dispoziție reclamantei nici certificatul de calitate emis de producător", ceea ce presupune nerespectarea unei obligații de mare însemnătate. S-a reținut că "nefiind dealer autorizat de producător nu putea suplini această cerință certificând indirect existența condițiilor de garanție și calitate".

Consideră că reținerea instanței de apel este una vădit eronată, demontată prin însăși relațiile solicitate de către aceasta în cadrul judecății cauzei în apel (Certificatul de Garanție depus la dosarul cauzei la fila x din volumul II -Garanție asumată de către vânzător, adresa emisă de E.).

Cum reclamanta A. S.R.L. a refuzat primirea tractorului în anul 2015, moment la care ar fi putut solicita Certificatul de Garanție de la Producător, certificat opțional, care se emite de către acesta din urmă doar la solicitarea expresă a beneficiarului final, înscrisul nu mai poate fi generat de programul electronic. Arată că acest fapt nu duce, însă, la pierderea garanției, ci doar la imposibilitatea prezentării unui Certificat de Garanție C. în formal de hârtie. Aceasta lipsă este complinită totodată de Certificatele de Garanție emise de dealer-ii autorizați C..

Față de toate cele de mai sus, raportat la condiția ca neexecutarea să nu fie de mică însemnătate, având în vedere elementele indicate de reclamantă în cererea introductivă și interesul acesteia în calitate de creditoare a obligațiilor neexecutate, dar și concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, recurenta-pârâtă susține că nu se poate reține că lipsa elementelor reluate de instanța de apel prezintă un caracter suficient de important a atrage rezoluțiunea contractului, remediul maximal al rezoluțiunii neimpunându-se a fi activat în cauză, reținând întreaga conduită a reclamantului cumpărător.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L, a depus întâmpinare, prin care a invocat în principal excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă B.; în subsidiar a solicitat respingerea cererii de rejudecare a cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, respingerea ca inadmisibile în temeiul excepției de necompetență materială a următoarelor petite: cererea de anulare a încheierii interlocutorii pronunțate în ședința publică din 28.11.2019 prin care instanța a dispus cu privire Ia limitele devoluțiunii în apel; cererea de rejudecare a cererii de apel în limitele date de dispozițiile art. 478 C. proc. civ. cererea de respingere în tot a apelului reclamantei și cererea de menținere a sentinței tribunalului; în al treilea rând a solicitat respingerea ca nefondat a recursului pârâtei și, în consecință, respingerea cererii de casare în parte a deciziei recurate; respingerea cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel și recurs; cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel și recurs.

Recurenta-pârâtă a depus note de ședință, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Recurenta-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 23 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părți nu a înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă B., pentru considerentele reținute în considerentele acesteia, a admis în principiu recursurile și a acordat termen de judecată la data de 2 martie 2021.

În ceea ce privește recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., acesta va fi respins ca nefondat pentru cele ce urmează:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Criticile recurentei-reclamante prin care se invocă nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 14 alin. (4), (5) și 6 C. proc. civ. și art. 15 din același cod, prin aceea că nu s-a pus în dezbaterea contradictorie a părților aplicabilitatea articolelor 1530 C. civ., 1531 și 1532 din același act normativ, nu pot fi susținute cu temei.

Conform art. 14 alin. (4), (5) și 6 C. proc. civ., "(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu. (5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Potrivit art. 15 C. proc. civ., "Procesele se dezbat oral, cu excepția cazului în care legea dispune altfel sau când părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar".

De asemenea, art. 22 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

De asemenea, oralitatea ca principiu fundamental al procesului civil prevăzut de art. 15 C. proc. civ. înseamnă că pricinile se dezbat oral, prin urmare apelanta și intimata sunt îndreptățite să susțină în mod verbal cu ocazia dezbaterilor din apel, toate criticile cuprinse în cererea de apel, respectiv toate apărările de fapt și de drept invocate, principiul dreptului la apărare garantând dreptul părților de a-și prezenta susținerile nu doar în scris ci și în mod oral, inclusiv cu ocazia exercitării căilor de atac, așa cum dispune art. 13 alin. (3) C. proc. civ.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private în care părțile au obligația să-și probeze susținerile, în condițiile, în ordinea și la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părților și a principiilor care guvernează procesul civil.

Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar, în conformitate cu prevederile art. 477 și 478 C. proc. civ., care consacră limitele devoluțiunii în apel, a pus în discuția părților toate aspectele relevante pentru soluționarea cauzei, în condițiile în care părțile au fost legal citate și au avut posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la cele invocate.

Instanța de apel și-a exercitat atribuțiile de instanță de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus unei judecăți anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel potrivit art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Este de avut în vedere că punerea în operă a principiului contradictorialității nu trebuie să însemne întotdeauna și în mod necesar că instanța este obligată să pună în mod expres și direct în discuția părților orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces. Este suficient, sub acest aspect, ca părțile să aibă, în concret, posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanțele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părții.

În speță, instanța de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar și al întâmpinării, a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, toate părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății.

Astfel, se constată că aspectele avute în vedere de instanță la soluționarea cererii de apel au fost cunoscute de apelantă, dezbaterile procesului purtând asupra tuturor împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept invocate de părți în cererile lor deduse judecății în apel, părțile au fost legal citate la toate termenele de judecată, iar reclamanta a avut astfel posibilitatea de a-și expune susținerile cu privire la aplicabilitatea articolelor 1530 și 1531 din C. civ., inclusiv, prin depunerea de concluzii scrise.

Prin urmare, nu se poate reține o nesocotire a principiilor contradictorialității și oralității garantate de art. 14 alin. (4), (5) și 6 și art. 15 din C. proc. civ.

Judecătorul și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 din C. proc. civ., având în vedere că instanța a stabilit faptele în baza probelor administrate în cauză, inclusiv a înscrisurilor depuse de reclamantă la dosar.

Este de amintit, în acest punct al analizei, și conținutul reglementării care se regăsește în primul alineat al aceluiași art. 22, anume aceea că "judecătorul soluționează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile".

Astfel, cât privește art. 1532 din C. civ., apreciat de recurenta-reclamantă ca nefiind pus în discuția contradictorie a părților, Înalta Curte reține că, în realitate, aspectele legate de aplicabilitatea acestui articol constituie o componentă a raționamentelor logico-juridice prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate. Or, chestiunea legată de aplicabilitatea acestui articol nu reprezintă un aspect pe care instanța era obligată să îl pună în discuția contradictorie a părților, fiind doar o componentă a procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiului iura novit curia, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și care se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței.

Pe cale de consecință, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității și oralității, câtă vreme nu există o obligație a judecătorului de a pune, în discuția contradictorie a părților, componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată.

Principiile invocate de recurenta-reclamantă au fost respectate de instanța de apel, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 20 din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege".

Așa fiind, instanța de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanța de apel a principiilor rolul activ al judecătorului, contradictorialității și oralității, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță.

Față de toate aceste considerente, nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că, deși instanța de apel ar fi fost ținută să analizeze incidența articolului 1530 și 1531 din C. civ., invocat de reclamantă, aceasta, pentru prima dată în cuprinsul hotărârii atacate face analiza incidenței art. 1532 fără a motiva absolut deloc de ce nu sunt aplicabile în speță art. 1530 și art. 1531 din C. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

De asemenea, se reține că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalității, independent de normele juridice invocate de părți.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită și, prin urmare, nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanța de apel a examinat problema de fond supusă judecații, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză, dincolo de faptul că aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea sunt, în realitate, argumente în susținerea motivelor de apel analizate.

Astfel, referitor la pretențiile respinse în apel, instanța de prim control judiciar, a analizat aspectele legate de incidența textelor de lege anterior menționate stabilind, însă, că, în realitate, reclamanta urmărește repararea prejudiciului cauzat prin pierderea șansei sale de a obține integral finanțarea în condițiile stipulate în contractul de finanțare, precum și că, pretențiile invocate cu acest titlu sunt nefondate întrucât pentru activarea acestui tip de răspundere este necesară îndeplinirea exigențelor privitoare la caracterul real și cert al prejudiciului invocat, dispozițiile art. 1532 C. civ. fiind relevante în acest sens.

În speță, nu poate fi primită susținerea recurentei vizând lipsa unei motivări prin care să se arate de ce nu sunt aplicabile în speță art. 1530 și art. 1531 din C. civ., câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, explicitând motivele pentru care consideră că sunt relevante dispozițiile art. 1532 C. civ. precum și motivele pentru care este nejustificată acordarea daunelor și dobânzilor solicitate.

Prin urmare, instanța de apel a respectat exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, astfel că nu poate fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante fiind nefondate.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că, față de solicitarea acordării de daune interese și a dobânzilor aferente acestora, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1532 C. civ., interpretând eronat acest temei de drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect normele legale incidente, reținând că, în speță, chiar dacă remediul rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare este justificat, această împrejurare nu este de natură să atragă răspunderea pârâtei pentru pierderea întregii finanțări, întrucât nu este demonstrat faptul că șansa implementării întregului proiect ar fi fost reală dacă neexecutarea imputată pârâtei nu ar fi intervenit.

Dispozițiile art. 1.532 C. civ. prevăd că, "(1) La stabilirea daunelor-interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe. (2) Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului. (3) Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată".

Pentru ca prejudiciul rezultat din pierderea unei șanse să aibă caracter cert și reparabil trebuie îndeplinite următoarele condiții: șansa pierdută să fi fost reală și serioasă; pierderea șansei să fie consecința directă a faptei ilicite sau a altei împrejurări pentru care se angajează răspunderea; la stabilirea reparației să se țină cont de marja de incertitudine care afectează posibilitatea realizării șansei de câștig sau a evitării riscului de pierdere.

Așadar, un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent.

Evaluarea șansei ca fiind reală și serioasă se face prin examinarea împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta ilicită, pe de o parte, și a situației speciale în care se afla reclamanta în momentul respectiv, pe de altă parte.

Pentru a putea solicita repararea prejudiciului constând în pierderea unei șanse trebuia dovedit că la momentul intervenirii faptului cauzal invocat, reclamanta a fost în cursul exercitării sau realizării șansei sale ori în măsură să profite de acea șansă sau, după caz, pe punctul de a profita de ea.

Or, în speță, așa cum a stabilit instanța de apel, ținând cont de împrejurările reale ale cauzei, de importanța contextului în care s-a obținut finanțarea și de situația concretă a reclamantei, în condițiile în care nu s-a dovedit că șansa de a obține finanțarea pentru toate loturile ar fi fost una efectivă și serioasă, că obiectivul finanțării era cu certitudine realizabil din perspectiva tuturor bunurilor care trebuiau achiziționate în cadrul proiectului și că eșecul neobținerii finanțării se datorează exclusiv livrării neconforme a tractorului, prejudiciul suferit de reclamantă nu este demonstrat, ceea ce înseamnă că textul art. 1532 C. civ. a fost respectat de instanța de apel.

Referitor la recursul pârâtei B. declarat împotriva încheierii din 28.11.2019, Înalta Curte reține următoarele considerente:

Invocând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta susține nelegalitatea încheierii pronunțată în ședința publică din 28.11.2019 prin prisma dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., dispoziții de drept, care, în opinia recurentei, au fost aplicate greșit de către instanța de apel.

Încadrând, din oficiu, critica expusă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă aplicarea greșită a unei norme de drept procesual, Înalta Curte reține că aceasta nu este fondată.

Astfel, potrivit art. 478 C. proc. civ., " (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de aparare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate incuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. (4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit in cererile sau apărările adresate primei instanțe. (5) Se vor putea cere, de asemenea, dobanzi, rate, venituri ajunse la termen si orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și va putea fi invocată compensația legală."

În raport cu textele legale redate, Înalta Curte constată că susținerea, exprimată în cererea de exercitare a căii de atac de către reclamantă, conform căreia tractorul nu este dotat cu filtru Heavy Duty, nu beneficiază de transmisie automată și nu era nou la momentul la care a fost expediat către societatea reclamantă, în mod corect nu a fost avută în vedere ca un petit distinct, ci ca argumente suplimentare în susținerea potrivit căreia neexecutarea imputată pârâtei nu ar fi suficient de caracterizată pentru a justifica rezoluțiunea contractului.

Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte invocarea acestor neconformități noi nu reprezintă o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată și nici o formulare de pretenții noi.

De altfel, potrivit considerentelor instanței de apel, nu aceste neconformități au fost considerate ca fiind determinante pentru soluția de rezoluțiune a contractului.

Așa fiind, pentru considerentele arătate recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 28 noiembrie 2019, va fi respins ca nefondat.

In privința recursului declarat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 348/2020 din 30 iulie 2020, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept, aspecte care nu pot fi reținute în cauză.

Criticile recurentei-pârâte prin care se susține, în esență, că au fost aplicate greșit normele de drept material date de dispozițiile art. 1549 C. civ. raportate la prevederile art. 1551 C. civ. nu sunt fondate.

Conținutul normelor de drept invocate de recurentă sunt următoarele:

Art. 1549 C. civ. reglementează dreptul la rezoluțiune sau reziliere, "(1)Dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin. (2)Rezoluțiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părți a obligației nu atrage rezoluțiunea contractului față de celelalte părți, cu excepția cazului în care prestația neexecutată trebuia, după circumstanțe, să fie considerată esențială. (3)Dacă nu se prevede altfel, dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică și în cazul rezilierii".

Art. 1551 C. civ. reglementează reducerea prestațiilor, "(1)Creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulație contrară este considerată nescrisă. (2) El are însă dreptul la reducerea proporțională a prestației sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă. (3)Dacă reducerea prestațiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese".

Prin urmare, pentru a opera rezoluțiunea judiciară, trebuie îndeplinite mai multe condiții, și anume: pârâtul să nu-și fi executat obligațiile ce îi revin; obligația neexecutată să fi fost esențială la încheierea contractului; neexecutarea să îi fie imputabilă pârâtului și să nu se datoreze culpei reclamantului sau unei alte cauze exoneratoare de răspundere; pârâtul să fi fost pus în întârziere în condițiile prevăzute de lege.

Conform art. 1551 alin. (1) C. civ., caracterul însemnat al neexecutării reprezintă una dintre condițiile necesare pentru ca rezoluțiunea să poată opera.

În cauza de față, recurenta-reclamantă a solicitat rezoluțiunea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2015 încheiat între părți pentru lipsa celor 3 pachete suplimentare la tractorul C., obligarea pârâtei la restituirea prețului în cuantum de 149.750 euro, precum și la plata dobânzii legale, obligarea pârâtei la plata sumei de 690.203 RON, respectiv de 5.617 euro cu titlu de daune interese, la plata dobânzii legale calculate de la data 31.12.2015, respectiv de la data de 15.09.2015, până la data introducerii acțiunii, precum și la plata dobânzii legale în continuare, până la achitarea efectivă a debitului.

Prima instanță, raportat la condiția ca neexecutarea să nu fie de mică însemnătate, având în vedere elementele invocate de către reclamantă și concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, a apreciat că lipsa celor trei elemente: pachetul radio premium, pachetul de lumini Komfort și frâna pneumatică pentru remorcă nu prezintă un caracter suficient de important a atrage rezoluțiunea contractului, mai ales în contextul în care pârâta s-a oferit a remedia aceste deficiențe.

În calea de atac a apelului, instanța a reținut, însă, că remediul maximal al rezoluțiunii se impunea a fi activat în cauză, fiind unul legitim.

Această statuare a instanței de apel este legală, Înalta Curte constatând că, în speță, nu au fost aplicate greșit normele de drept material arătate de pârâtă.

Instanța de apel a reținut în conturarea situației de fapt că: achiziția finalizată cu încheierea contractului de vânzare cumpărare a cărui rezoluțiune