Decizia nr. 1885/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2342/2021 a Tribunalului București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 3 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, obligarea pârâtei să-i achite suma de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 263/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, perioada fiind 16 decembrie 2019 - 24 iulie 2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației, considerând că pârâta refuză a soluționa favorabil cererea pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/lună se acorda fiecărui deținător de contract, fără decont justificativ. În drept, recurentul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004. La data de 9 martie 2021, reclamantul a depus o cerere completatoare prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Brăila. Prin sentința civilă nr. 2342 din 8 aprilie 2021, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați care, prin sentința civilă nr. 134 din 24 iunie 2021 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, secția civilă. Ca urmare a declinărilor succesive de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, la data de 14 iulie 2021.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 789 din 29 octombrie 2021, Tribunalul Brăila a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Brăila. A respins, ca nefondată, cererea formulată de A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Brăila.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 232A din 6 decembrie 2022, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant A., în contradictoriu cu intimatele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Brăila.

Calea de atac declarată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 232A din 6 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a declarat recurs A.. Prin cererea de recurs, a solicitat casarea hotărârii instanței de fond cu consecința rejudecării cauzei și admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată și ulterior precizată. Arată că, în jurisprudența sa, în spețe similare, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că astfel de litigii nu decurg din executarea contractelor administrative ci vizează refuzul nejustificat al Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor de a soluționa, într-un termen rezonabil, cererea reclamantei. În primul rând, în opinia sa, față de solicitarea din cererea de chemare în judecată, acțiunea nu este în pretenții ci este consecința unui refuz al autorităților menționate de a soluționa favorabil cererea pentru perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020 și obligarea acestora să asigure resursele bugetare în acest sens. Între părțile procesului a existat un contract însă cererea nu se fundamentează pe acesta ci pe dispozițiile Legii nr. 236/2019. Contractul era doar o condiție pentru a beneficia de sumele prevăzute de actul normativ menționat. Prin urmare, dispozițiile care reglementează încheierea și executarea contractelor nu sunt aplicabile în cauză. De altfel, instanțele au reținut că plata acestor sume se face în temeiul legii, din bugetul autorității. În al doilea rând, arată că prin lege nu sunt prevăzute condiții suplimentare pe care să le îndeplinească persoanele îndreptățite la încasarea sumei de 10.000 RON/lună, singura cerință fiind aceea de a avea încheiate contracte de concesiune, anterior intrării în vigoare a legii, pentru realizarea activității. Prin urmare, toate persoanele care îndeplinesc condițiile au dreptul la sumele respective, indiferent dacă există sau nu norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004. Iar aceste împrejurări au fost avute în vedere de către unele instanțe de judecată care au admis acțiunile medicilor veterinari, în situații similare. În ceea ce privește sentința civilă pe care o supune controlului judiciar, apreciază că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material pe care le menționează și le citează. Astfel, instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. IV și V din Legea nr. 236/2019. Aceste texte de lege au permis învestirea instanței de judecată, ele neprecizând că acordarea sumelor este condiționată de elaborarea normelor metodologice. De asemenea, normele metodologice, la nivel teoretic, sunt acte administrative și produc efecte doar pentru viitor. Lipsa lor în cazul dedus judecății și faptul că nu reprezintă o condiție pentru acordarea drepturilor legale, conduc la concluzia că sunt justificate pretențiile beneficiarilor contractelor de concesionare/acorduri/acte adiționale. De aceea, pârâtele au refuzat, nejustificat, să-și îndeplinească obligația de plată a sumelor respective. Având în vedere natura juridică, de drept administrativ, a raporturilor juridice dintre părțile cauzei, recurentul apreciază că litigiul este de competența instanței de contencios administrativ, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004. Iar competența materială se stabilește prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I din același act normativ. De asemenea, instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004 întrucât a respins cererea cu motivarea că serviciile ce fac obiectul Legii nr. 236/2019 și care trebuie să fie remunerate cu suma de 10.000 RON, erau realizate gratuit anterior acestei legi. Modificarea adusă la art. 6 din Anexa 2 prin O.U.G. nr. 117/2020 nu își găsește aplicabilitatea întrucât nu retroactivează, în ceea ce privește art. 15 din O.U.G. nr. 42/2004, acesta nu vizează serviciile noi intermediare pentru care se solicită sumele de bani ce fac obiectul acțiunii iar Legea nr. 236/2019 nu impune astfel de obligații. Serviciile și activitățile respective nu au fost plătite până la apariția acestei legi. Recurentul arată că nu a emis facturi pentru perioada de 7 luni întrucât i s-a comunicat că nu există norme metodologice și nu i se pot achita. Însă a prestat un serviciu public de care intimatele au beneficiat astfel că, prin neplata sumelor, se ajunge la o îmbogățire fără just temei. Serviciile au fost prestate integral în favoarea statului iar plata lor nu poate fi condiționată de lipsa decontului justificativ și a facturii întrucât nu există norme metodologice în acest sens și nici nu i s-a comunicat să suspende aceste servicii. Învederează că, la nivel național, există mai multe litigii de acest fel iar unele instanțe au înțeles temeinicia acestor cereri. Cabinetul își desfășoară activitatea de peste 22 de ani și a realizat activitățile neplătite până la apariția Legii nr. 263/2019, pe care înțelege să le prezinte în cuprinsul cererii de recurs. Acest servicii sunt în strânsă legătură cu celelalte servicii de bază pentru care este remunerat de la încheierea primelor contracte de concesiune și până în prezent. Nu a avut reprezentarea faptului că nu se vor elabora aceste norme metodologice astfel că a acționat cu bună-credință. Cu toate acestea, nu a fost înțeles modul în care medicii veterinari funcționează și își desfășoară activitatea. Astfel, instanța de fond a respins acțiunea întrucât nu a făcut distincție între serviciile de bază, pentru care sunt plătiți conform deconturilor și facturilor justificative, și serviciile noi, intermediare care ar trebui să fie remunerate, dar intimatele nu sunt de acord să le achite. Fără serviciile intermediare nu pot fi efectuate serviciile de bază. Aceste pretenții ale medicilor veterinari nu reprezintă un moft ci un drept legal, pentru care legiuitorul nu a impus cerințe noi, dat fiind specificul acestor activități de intermediere care nu trebuie dovedite prin vreun înscris, executarea lor fiind subînțeleasă cât timp eliberează factură și întocmesc decont pentru serviciile de bază. De altfel, în prezent, se eliberează factură pentru ambele tipuri de servicii. În consecință, apreciind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond și, pe fond, admiterea acțiunii.

Apărări formulate în cauză În termen procedural, intimata Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității și excepția tardivității căii de atac iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, în termen procedural și intimata Autoritatea Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului și, în subsidiar, respingerea acestui, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Analizând recursul, cu prioritate, prin prisma excepției inadmisibilității căii de atac, reținând și prevederile art. 499 teza finală din C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele: Legiuitorul a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice, dând eficiență, astfel, principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale civile, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, art. 457 din C. proc. civ. dispune că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitiv. Astfel, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii, în sens contrar, încălcându-se principiul legalității consfințit prin art. 457 menționat anterior și art. 129 din Constituție. Potrivit art. 482 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 lit. a)-j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." Iar potrivit art. 27 din același act normativ "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul." Pe calea prezentului litigiu, reclamantul urmărește plata unor sume de bani, în baza dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea 236/2019. Potrivit acestui text de lege "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar - veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora." Prin urmare, față de faptul că pretențiile decurg din executarea unui contract administrativ, obiectul cauzei face parte din categoria celor prevăzute la art. 53 alin. (1) 1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. Legiuitorul a prevăzut expres pentru aceste cauze, căile de atac. Astfel, potrivit art. 55 alin. (3) 1 din Legea nr. 101/2016 (în forma aplicabilă speței, în raport de data demarării litigiului - noiembrie 2020) "Hotărârea pronunțată în cazul litigiilor prevăzută la art. 53 alin. (1) 1 poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară." Prin urmare, fiind pronunțată în faza apelului, într-un litigiu dintre cele la care se referă art. 53 alin. (1) 1 din Legea 101/2016, decizia nr. 232A din data de 6 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă este o hotărâre definitivă, în sensul dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată pe calea recursului. Existența în procesul civil a hotărârii judecătorești pronunțată în primă și ultimă instanță, nu poate reprezenta o înfrângere a principiului liberului acces la justiție sau a principiului legalității căii de atac, aceasta fiind și viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Roseiro Bento împotriva Portugaliei. În această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat faptul că Convenția nu prevede obligativitatea instituirii unui dublu grad de jurisdicție. În consecință, art. 6 nu limitează dreptul statelor de a exclude de la posibilitatea de recurs anumite litigii întrucât această limitare are ca obiect buna administrare a justiției și evitarea aglomerării instanțelor de recurs. În consecință, în raport de considerentele expuse și de dispozițiile legale evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 232A din data de 6 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, soluție în raport de care nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte invocate în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,