ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1683/2023

Ședința publică din data de 19 octombrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Caraș - Severin, secția I civilă la 25 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, astfel cum a fost completată prin cererea depusă la 17 decembrie 2014, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 15 mai 2014 de Biroul Notarului Public C., încheiat între defunctul D. și pârâtă și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 1003 din 13 mai 2015, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active cu privire la petitul având ca obiect anularea contractului pentru preț fictiv. A respins excepția lipsei calității procesuale active cu privire la petitul având ca obiect anularea contractului pentru necompetența teritorială a notarului. A respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva sentinței nr. 1003 din 13 mai 2015 a Tribunalului Caraș -Severin, secția I civilă a declarat apel reclamantul A..

În fața instanței de apel, la data de 4 martie 2018, BNP C., prin reprezentant C., a depus cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei B..

Prin decizia nr. 245 din 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata - pârâtă B., împotriva sentinței civile nr. 1003 din 13 mai 2015, pronunțate de Tribunalul Caraș - Severin în dosarul nr. x/2014. A admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul BNP C., prin reprezentant C., în favoarea intimatei - pârâte B..

Prin decizia civilă nr. 646 din 29 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 245 din 15 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 17 mai 2022, sub nr. x/2014*.

Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 190 din 21 iunie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1003 din 13 mai 2015 pronunțate de Tribunalul Caraș - Severin în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. și cu intimatul - intervenient BNP C., prin reprezentant C., având ca obiect anulare act. A schimbat, în parte, hotărârea. A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, invocată pentru petitul având ca obiect anularea contractului pentru preț fictiv. A admis acțiunea precizată și a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 15 mai 2014 de Biroul Notarului Public C.. A menținut dispozițiile sentinței privind excepția lipsei calității procesuale active, invocată pentru petitul ce a avut ca obiect anularea contractului pentru necompetența teritorială a notarului public. A obligat-o pe intimata - pârâtă la plata sumei de 25.402,72 RON către apelantul - reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. A respins cererea de intervenție accesorie formulată de intimatul - intervenient BNP C., prin reprezentant.

Împotriva deciziei nr. 190 din 21 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs pârâta B..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta B., ulterior expunerii situației de fapt și a parcursului dosarului, a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură care reglementează puterea doveditoare a înscrisurilor autentice - respectiv art. 269, art. 270 și art. 309 din C. proc. civ. - motiv de recurs ce se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ.

A arătat că, pentru aprecierea caracterului fictiv al prețului stabilit în contract, curtea a avut în vedere următoarele probe: declarația surorii și fiicei și răspunsul său, date într-un dosar penal care a avut ca obiect cercetarea infracțiunii de înșelăciune la sesizarea intimatului A..

Or, se impune a fi avută în vedere mențiunea din contractul de vânzare-cumpărare, conform căreia "Prețul stabilit și declarat de părțile contractante este în sumă de 844.636 RON, preț ce a fost achitat", acest aspect reprezentând o constatare făcută personal de notarul public la autentificarea înscrisului. Notarul public a consemnat în contractul de vânzare-cumpărare că prețul a fost achitat, deducându-se din această formulare că notarul a constatat personal că suma stabilită de părțile convenției a fost plătită.

Prin urmare, făcând referire la dispozițiile art. 270 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta a susținut că singura modalitate prin care se poate anula contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică este prin procedura înscrierii în fals.

Recurenta a afirmat, cu privire la plata prețului reținută de instanța de apel în sensul că "părțile au declarat în fața notarului că a fost plătit anterior încheierii și autentificării convenției", că nu este clar în baza căror probe administrate curtea a făcut o astfel de constatare, întrucât din contractul de vânzare-cumpărare nu rezultă că prețul a fost plătit anterior.

Din modul de redactare a contractului, se constată că declarațiile părților au următorul conținut:

"Noi părțile declarăm/Subsemnatul declar". Chiar dacă în fraza ce face obiectul litigiului se găsește mențiunea "declarat", aceasta se referă la cuantumul prețului pentru cele 5 imobile, iar nu la împrejurarea dacă prețul a fost sau nu achitat. Dacă și consemnarea în sensul că prețul a fost achitat ar fi reprezentat o declarație a părților, mențiunea ar fi trebuit să îmbrace forma unei declarații, respectiv să fie stipulat în mod concret că "noi părțile declarăm că prețul a fost achitat".

Astfel, având în vedere că mențiunea din contract are natura juridică a unei constatări făcute personal de notar, în lipsa unor argumente legale contrare, rezultă că actul de vânzare-cumpărare autentificat face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fiind fals.

Procedura înscrierii în fals este reglementată de C. proc. civ. în art. 301 - 308, dispoziții legale care au fost, însă, ignorate de instanța de apel, care a avut în vedere declarații date în afara procesului.

Recurenta a afirmat că instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 309 din C. proc. civ., care, la alin. (2) stipulează că "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. (...)", iar la alin. (3) prevede că "În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori".

Din conținutul declarațiilor date în procesul penal nu reiese dacă prețul a fost sau nu achitat.

Încălcarea tuturor dispozițiilor legale menționate atrage nulitatea absolută a întregii hotărâri, cât timp instanța a stabilit o altă stare de fapt față de cea reală. Or, conform dispozițiilor art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public.

Recurenta a mai susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de procedură care reglementează nulitatea înscrisurilor autentice, respectiv a dispozițiilor art. 271 din C. proc. civ.. Or, agentul instrumentator trebuie să fie necompetent din punct de vedere material sau să fie vorba de un caz de competență teritorială exclusivă pentru ca nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare să fie incidentă. Acest articol trebuie coroborat cu dispozițiile art. 174 alin. (2) din același act normativ, care statuează că nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public.

Contrar celor arătate de instanța de apel, prin hotărârea recurată, norma prevăzută la art. 11 din Legea nr. 36/1995 nu este de interes public, pentru a atrage nulitatea absolută a actului întocmit cu încălcarea sa. În situația în care nerespectarea acestui text de lege ar fi condus la nulitatea absolută a actului întocmit de notar, s-ar fi regăsit această mențiune referitoare la incidența nulității absolute chiar în conținutul articolului.

Recurenta a afirmat, totodată, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de procedură privitoare la soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv ale art. 497 din C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că cererea reclamantului a fost întemeiată pe două petite principale, fără legătură între ele. Primul a vizat anularea contractului de vânzare - cumpărare pentru preț fictiv, cu privire la care instanța de fond, prin sentința civilă nr. 1003 din 13 mai 2015, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, fără a intra în dezbaterea fondului.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 245 din 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul formulat de reclamant, menținând soluția primei instanțe, astfel că, nici în apel, cu privire la primul petit din cerere, instanța nu a dezbătut fondul.

Or, având în vedere că instanța de apel a soluționat acest capăt de cerere fără a intra în judecata fondului, cauza trebuia trimisă, în aplicarea art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., primei instanțe, a cărei hotărâre trebuia, de asemenea, casată, pentru a nu se încălca principiul dublului grad de jurisdicție.

Practic, instanța de apel s-a pronunțat în mod direct pe fondul cauzei (respectiv asupra caracterului fictiv al prețului contractului) fără ca recurenta să aibă posibilitatea de a exercita calea de atac a apelului cu privire la soluția de anulare a contractului de vânzare - cumpărare sub acest aspect.

Mai mult, la primul termen de judecată acordat în rejudecare (7 iunie 2022), recurenta a depus la dosar o cerere prin care a solicitat acordarea unui termen de judecată pentru angajarea unui avocat (având în vedere că și-a reprezentat singură interesele pe tot parcursul litigiului).

Prin încheierea din data de 07 iunie 2022, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea sa de amânare, motivat de stadiul procesual în care se afla dosarul.

Astfel, pe lângă faptul că a fost privată de dublul grad de jurisdicție în ceea ce privește fondul acțiunii de chemare în judecată, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru preț fictiv, i-a fost limitată și exercitarea dreptului la apărare.

Având în vedere că, prin decizia recurată, s-a încălcat un principiu general de drept (principiul dublului grad de jurisdicție), recurenta a apreciat că singura soluție care se impune a fi adoptată în cauză este constatarea nulității absolute a întregii hotărâri.

Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1665 alin. (1) din C. civ., curtea aplicând greșit normele de drept material în ceea ce privește anularea vânzării pentru preț fictiv.

A arătat că instanța de apel a reținut că recurenta nu a achitat prețul contractului de vânzare-cumpărare și a dispus anularea contractului pentru preț fictiv, în temeiul art. 1665 din C. civ.

Însă, acest articol statuează anulabilitatea vânzării în cazul în care prețul a fost stabilit fără intenția de a fi plătit (nu și dacă prețul nu este efectiv plătit sau în cazul în care cumpărătorul nu intenționează să îl plătească). În cazul neachitării prețului de către cumpărător, temeiul acțiunii ar fi trebuit să fie altul, nu cel privitor la anularea vânzării pentru preț fictiv.

Există o diferență evidentă între stabilirea prețului fără intenția de a fi plătit (această stabilire are loc anterior semnării contractului de vânzare cumpărare) și neachitarea prețului, împreună cu lipsa intenției de achitare a prețului (ce are loc ulterior semnării contractului de vânzare-cumpărare).

A afirmat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1665 din C. civ. care nu prevăd posibilitatea anulării unei vânzări în cazul în care prețul este stabilit cu intenția de a fi plătit însă, ulterior, vânzătorul nu mai achită acest preț și nici nu intenționează să îl achite.

Lipsa intenției de a plăti prețul întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni - infracțiunea de înșelăciune - faptă care a fost cercetată de organele de urmărire penală în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița, în urma unei plângeri penale formulate de intimatul A.. Organele de urmărire penală au reținut că nu există infracțiunea reclamată, respectiv că nu s-a confirmat stabilirea prețului fără intenția de a fi plătit.

Deși instanța de apel a analizat aceleași aspecte care au fost avute în vedere și de organele de urmărire penală, a concluzionat diferit față de soluția pronunțată în dosarul penal.

Față de aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, rejudecarea apelului și respingerea apelului cu menținerea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată.

Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 190 din 21 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost completată, reclamantul a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.05.2014 de BNP C., contract încheiat între autorul său, în calitate de vânzător, și pârâta B., în calitate de cumpărător, invocând două motive de nulitate, privind încălcarea dispozițiilor art. 1665 din C. civ., precum și a competenței teritoriale de către notarul public instrumentator care a redactat respectivul contract.

În ce privește petitul vizând anularea actului de vânzare-cumpărare pentru preț fictiv, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, că, deși în contract s-a stipulat achitarea sumei de 844.636 RON, recurenta nu a achitat și nu a intenționat să plătească vreodată acest preț; situația de fapt astfel reținută nu a fost combătută de pârâtă prin probe contrare. În atare condiții, instanța de apel a făcut aplicarea art. 1665 și art. 1248 din C. civ., anulând actul contestat.

În aprecierea nelegalității acestei soluții, recurenta a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 269, art. 270 și art. 309 din C. proc. civ., motiv de recurs ce se circumscrie prevederilor art. 488 pct. 5 din același act normativ.

Critica nu este fondată.

Astfel, textul art. 269 din C. proc. civ. cuprinde o definiție a înscrisului autentic, iar art. 79 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 stabilește că actele juridice pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate numai de notarii publici.

Prin art. 270 din C. proc. civ. legiuitorul stabilește puterea doveditoare a înscrisului autentic în funcție de conținutul său, distingând între constatările personale ale agentului instrumentator și declarațiile părților cuprinse în înscris care sunt sau nu în legătură cu raportul juridic dintre ele.

Mai trebuie reținut că mențiunile din înscrisul autentic referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator percepute ex propriis sensibus fac dovada deplină, față de orice persoană, până la declararea ca fals a înscrisului printr-o procedură specifică reglementată de lege. În schimb, declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare altă persoană, soluție justificată prin aceea că agentul instrumentator nu poate cunoaște realitatea acestora, ci numai împrejurarea că părțile au făcut o declarație și textul acesteia. De altfel, puterea doveditoare a acestor declarații rezultă din chiar semnătura părților de pe înscrisul autentic.

În cauză, recurenta a susținut că singura modalitate în care se putea anula actul de vânzare-cumpărare contestat este doar cea a procedurii de înscriere în fals, argument nevalid în raport de obiectul dedus judecății. Reclamantul nu a contestat valabilitatea mențiunilor efectuate de către notarul public în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, ci a invocat nerespectarea uneia dintre condițiile pe care prețul trebuie să le îndeplinească, în sensul de a fi real. Or, prețul nu este real atunci când părțile îl stabilesc formal, fără să aibă intenția de a-l plăti, iar, în acest caz, pentru că unul dintre elementele de validitate ale vânzării nu există, legea prevede că vânzarea este sancționată cu nulitate relativă (art. 1665 alin. (1) din C. civ.).

În acest context, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 270 din C. proc. civ., nefăcând obiectul distinct al analizei instanței de apel.

Cât privește mențiunea inserată în actul contestat "Prețul stabilit și declarat de părțile contractante este în sumă de 844.636 RON, preț ce a fost achitat", Înalta Curte constată că aceasta este subsumată poziției părților semnatare ale convenției de vânzare-cumpărare, în raport de care reclamantul a promovat prezenta acțiune. Această consemnare nu are natura juridică a unei constatări făcute personal de către notarul public, astfel cum pretinde recurenta, ci reprezintă declarația părților, conform căreia prețul a fost achitat. Plata prețului nu a constituit un fapt material constatat personal de către cel care a autentificat înscrisul, nefiind consemnat, de exemplu, că suma aferentă vânzării a fost achitată la data semnării contractului, în fața notarului public.

De altfel, conform situației de fapt stabilite de instanța de apel, ce nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, recurenta "nu avea resursele bănești necesare nici pentru achitarea taxelor pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare".

Or, nici din această perspectivă nu se poate reține încălcarea normelor de procedură invocate de către instanța de apel, de natură a atrage casarea deciziei recurate.

Înalta Curte constată, totodată, că recurenta a invocat și nerespectarea dispozițiilor art. 309 din C. proc. civ., ce vizează admisibilitatea probei cu martori în situația unui act juridic a cărui valoare este mai mare de 250 RON.

În cauză, instanțele de fond nu au procedat la administrarea probei testimoniale, ci s-au raportat, cât privește stabilirea situației de fapt, la actele din dosarul penal (nr. x/2014), constatând că nu s-a plătit efectiv vreo sumă de bani pentru imobilele înstrăinate de autorul reclamantului, sens în care nu se poate reține ca fiind aplicabile dispozițiile criticate de recurentă.

Recurenta a indicat, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., și aplicarea greșită de către instanța de apel a art. 497, respectiv a art. 480 din același act normativ, întrucât curtea a soluționat capătul de cerere vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru preț fictiv fără a intra în cercetarea fondului; or, cauza trebuia trimisă primei instanțe, pentru a nu fi încălcat principiul dublului grad de jurisdicție.

A invocat, de asemenea, încălcarea dreptului la apărare, cererea sa de amânare a judecății pentru angajarea unui avocat fiind respinsă de instanța de apel în rejudecare.

Criticile nu pot fi primite.

Astfel, dispozițiile art. 497 din C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de drept comun în ce privește soluționarea recursurilor.

În cauză, recurenta critică eronat soluția instanței de apel în sensul neaplicării acestei norme de drept, care este specifică fazei procesuale a recursului desfășurat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu în caz de rejudecare, după casare.

Nici dispozițiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât niciuna dintre părți nu a solicitat în mod expres, în fața instanței de apel, trimiterea cauzei la instanța de fond, prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Referitor la modalitatea de soluționare a cererii de amânare formulată de pârâtă în apel, în rejudecarea cauzei, se observă că dispozițiile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei", situație în care temeinicia motivelor invocate într-o astfel de cerere se apreciază cu strictețe de către instanța de judecată. Așadar, fiind o chestiune de apreciere, aspectul sesizat nu se circumscrie art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., text de lege prin care sunt reglementate expres și limitativ doar motivele de nelegalitate ce pot atrage casarea deciziei recurate (pct. 1-8).

Recurenta a mai criticat decizia recurată în legătură cu încălcarea dispozițiilor art. 271 alin. (1) din C. proc. civ., care au următorul conținut:

"Înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depășirea competenței este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel".

A afirmat că, din această perspectivă, agentul instrumentator trebuie să fie necompetent din punct de vedere material sau să fie vorba de un caz de competență teritorială exclusivă pentru ca nulitatea absolută să opereze în cazul contractului de vânzare-cumpărare atacat. Or, norma prevăzută de art. 11 din Legea nr. 36/1995 nu este o normă de interes public a cărei nerespectare să atragă o atare sancțiune a actului întocmit cu încălcarea sa.

Critica este nefondată.

În ce privește cea de-a doua cauză de nulitate a contractului invocată de reclamant, instanța de apel a constatat că este vorba de o nulitate absolută, dată fiind încălcarea unei norme legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, "notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public".

Dispozițiile art. 11 din Legea nr. 36/1995 stabilesc, ca regulă generală, faptul că notarul public își desfășoară activitatea la sediul biroului notarial în care funcționează, astfel cum rezultă și din art. 4 și 19 din lege. Totodată, reglementează, ca excepție, și posibilitatea notarului de a se deplasa în afara sediului biroului notarial pentru îndeplinirea obligațiilor profesionale, însă numai în limitele circumscripției teritoriale a judecătoriei în care își desfășoară activitatea.

Din coroborarea prevederilor art. 11 cu cele ale art. 82 din Legea nr. 36/1995 rezultă că actele notariale se întocmesc la sediul biroului notarului public, în timpul programului de serviciu cu publicul, iar un act notarial se poate îndeplini și în afara sediului biroului notarial, la cererea părții interesate, cu respectarea dispozițiilor legale privind competența.

Raportat la cele de mai sus, Înalta Curte reține că dispozițiile criticate de recurentă stabilesc condițiile de validitate pentru încheierea de către notar a unui act de vânzare cumpărare, fără a indica sancțiunea incidentă în cazul nerespectării competenței teritoriale de către agentul instrumentator, însă felul nulității se deduce din normele de drept citate, adoptate în vederea îndeplinirii unui serviciu de interes public. Prin finalitatea sa, art. 11 din Legea nr. 36/1995 impune o anumită conduită în sarcina notarului public, de la care acesta nu se poate îndepărta decât în cazurile strict reglementate, care permit o derogare în ce privește exercitarea atribuțiilor profesionale în afara sediului biroului notarial.

Așadar, norma juridică contestată vizează ocrotirea unui interes general, iar nu a unui interes privat, fiind o normă imperativă, de ordine publică, astfel că nerespectarea acesteia la încheierea actului de vânzare cumpărare se sancționează cu nulitatea absolută.

În mod greșit recurenta face o analogie în ceea ce privește clasificarea normelor de competență înscrise în C. proc. civ., în speță fiind aplicabile dispozițiile speciale din Legea nr. 36/1995.

De altfel, și Curtea Constituțională a statuat, prin decizia nr. 678 din 17 noiembrie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, publicată în M. Of. nr. 145 din 27 februarie 2017, în sensul că:

"având în vedere importanța activității notariale, legiuitorul a reglementat condițiile de exercitare a profesiei, cu respectarea unor reguli stricte, atât de organizare, cât și de competență, prin care să se asigure ocrotirea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice, dispoziția legală criticată prevăzând tocmai o astfel de condiție de exercitare a profesiei de notar" (parag. 18); "Criteriul teritorial are doar natura unei condiții legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în situații identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică" (parag. 22); "obiectivul urmărit de legiuitor ... (prin instituirea unor dispoziții legale referitoare la limitarea teritorială) ... este unul de interes general, și anume asigurarea accesului la serviciile notariale, prin furnizarea acestor servicii în toate zonele teritoriului național" (parag. 23).

Ca atare, în mod corect instanța de apel a concluzionat în sensul că înscrisul autentic întocmit de o persoană cu depășirea competenței este lovit de nulitate absolută.

Referitor la modul de soluționare a primului petit, recurenta a susținut, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1665 alin. (1) din C. civ., în mod greșit instanța de apel dispunând anularea contractului pentru preț fictiv.

Conform opiniei recurentei, textul de lege statuează anulabilitatea vânzării în cazul în care prețul a fost stabilit fără intenția de a fi plătit, nu și dacă prețul nu este efectiv plătit sau în cazul în care cumpărătorul nu intenționează să-l plătească. A mai arătat recurenta că lipsa intenției de a plăti prețul întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, faptă ce a fost cercetată de organele de urmărire penală care au concluzionat în sensul inexistenței acesteia, respectiv că soluția adoptată de instanța civilă este contrară celei din dosarul penal, deși au fost analizate aceleași aspecte.

Critica este nefondată.

Astfel, pentru ca prețul să existe, el trebuie să fie un preț real, pe care părțile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, fără intenția de a fi plătit, ci în scopul de a fi corect și plătit în realitate.

Raportat la dispozițiile art. 1665 din C. civ., instanța de apel, pe baza situației de fapt dedusă judecății, a concluzionat că recurenta nu a plătit și nu a intenționat să achite vreodată suma stipulată în contract, teza ce se subsumează celei instituite de norma de drept pretins aplicată greșit.

Distincțiile semantice propuse de recurentă sunt inoperante, aceasta pentru că un preț stabilit fără intenția de a fi plătit este și un preț pe care cumpărătorul nu-l achită sau nu intenționează să-l plătească, nu este, așadar, un preț plătit în realitate.

Împrejurarea conform căreia asupra chestiunii neplății prețului din contract s-a pronunțat și o instanță penală nu are relevanță în cauza de față, dat fiind aspectele litigioase analizate din perspective diferite, cea a întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, respectiv cea a anulării unui act juridic pentru neîndeplinirea unei condiții de validitate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 din C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 190 din 21 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 190 din 21 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2023.