ÎCCJ, decizie (scj.ro #213724)

Apel. Incidența dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza I din Codul de procedură civilă. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Lucrări suplimentare

Apel

Hotărâre intermediară

C. proc. civ., art. 13, art. 255, art. 258, art. 480 alin. (3)

C. civ., art. 2500, art. 2517, art. 2523, art. 2538

Legea nr. 85/2006

Potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.

Faptul că instanța de apel a admis apelul, a anulat hotărârea atacată și a judecat procesul, evocând fondul printr-o singură hotărâre și nu prin două hotărâri separate - una prin care să anuleze hotărârea atacată și cealaltă privind fondul - nu înseamnă încălcarea dispoziilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât aceste dispoziții nu impun obligația instanței de a proceda în mod separat și a pronunța două hotărâri în soluționarea apelului.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 265 din 8 februarie 2024

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 27 februarie 2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea B. S.A., solicitând obligarea pârâtei B. la plata către A. a următoarelor sume: 1.215.027,22 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare, executate în perioada 2012-2013, pentru consolidarea drumului de acces X. și cuprinse în actul adițional nr. 2 din 2017 la contractul de antrepriză nr. x/1979; 283.830,36 lei, reprezentând penalități de întârziere pentru suma de mai sus, calculate până la data de 24 februarie 2020 și în continuare până la plata debitului principal, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 514 din 16 martie 2022, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis excepția dreptului material la acțiune, excepție invocată prin întâmpinare; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., reprezentată de consorțiul de practicieni în insolvență format din C. S.R.L., D. S.P.R.L. - Filiala București și E. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.A., astfel cum a fost precizată ca fiind prescrisă; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului, anularea în tot a sentinței apelate și, judecând fondul cererii, admiterea cererii introductive, astfel cum aceasta a fost formulată, și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 834 din 26 mai 2023, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 514 din 16 martie 2023, pe care a anulat-o și rejudecând: a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.215.027,22 lei, contravaloare lucrări, și suma de 283.830,36 lei, reprezentând penalități de întârziere, calculate până la data de 24 februarie 2020; a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 0,04% pe zi de întârziere, începând cu data de 24 februarie 2020 și până la achitarea integrală; a obligat pârâta la plata sumei de 27.698,57 lei, cu titlu de cheltuieli.

E. Considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Între părți s-a încheiat contractul nr. x/1979 pentru realizarea obiectivului de investiții „Amenajarea hidroenergetică Y.”. Pentru reabilitarea drumului X. au fost necesare lucrări suplimentare, neprevăzute inițial, care au fost executate de către apelanta-reclamantă în perioada 2011-2013, modificările și adaptările de soluții fiind acceptate de către beneficiar - intimata-pârâtă, lucrările fiind efectuate pe baza dispozițiilor de șantier.

La data de 14.02.2012, intimata-pârâtă elaborează o metodologie prin care stabilește că lucrările excepționale se vor realiza pe baza dispozițiilor de șantier, elaborate de către proiectantul general sau prin încheierea de procese-verbale de constatare de către comisia de șantier (alcătuită din reprezentanții beneficiarului, executantului și proiectantului) sau prin încheierea de procese-verbale de constatare cu autoritățile locale, urmată de elaborarea documentațiilor DE, negocierea consemnată într-un proces-verbal de negociere și contractarea acestora.

Societatea-intimată intră la data de 20.06.2012 în procedură de insolvență, ulterior acestui moment, între părți s-a încheiat și actul adițional nr. 3/2015, prin care se stabilește ca lucrările neprevăzute să fie executate numai cu aprobarea lor de către beneficiar.

Procedura insolvenței s-a încheiat la data de 21.06.2016, intimata-pârâtă fiind reintegrată în circuitul economic.

La data de 23.02.2017 au avut loc negocierile pentru lucrările necuprinse în contractul nr. x/1976, rezultatul acestora fiind cuprins într-un proces-verbal, cu valoarea de 2.700.000 lei. Preambulul procesului-verbal arată că întâlnirea a avut ca obiect analiza și negocierea unor lucrări necuprinse în contractul de execuție nr. x/1979.

Raportul de expertiză realizat în cauză a confirmat că lucrările pretins a fi acoperite în prezenta cauză au făcut obiectul negocierii finalizate prin procesul-verbal și se regăsesc în anexele 3 la contractul nr. 2/2017 și în anexa nr. 3 la actul adițional nr. 2/2018, fiind în mod real executate.

Curtea observă că doar în urma negocierii din data de 23.02.2017 și a introducerii lucrărilor suplimentare în actul adițional nr. 2/2017, înregistrat la intimată sub nr. 100476/6.10.2017, apelanta își putea realiza dreptul. Or, creanța s-a născut, conform înțelegerii părților, la data încheierii actului adițional. Deci, de la acest moment dreptul la acțiune putea curge, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 24.02.2020.

În consecință, se apreciază că soluția dată prescripției este greșită, urmând a se admite apelul și anula sentința tribunalului, conform art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Cât timp dreptul de creanță s-a născut la momentul actului adițional, prin voința concordantă a părților, ulterior închiderii procedurii, susținerile, ținând de excepția inadmisibilității, nu pot fi primite, creanța pretinsă neîndeplinind condițiile pentru înscrierea la masa credală și nici nu putea fi formulată ulterior o cerere de plată.

Faptul că în cursul procedurii pentru anumite lucrări s-a negociat cu administratorul judiciar și au fost încheiate acte adiționale ulterior, nu este un argument pentru admiterea excepției, cât timp partea ieșită din procedura insolvenței a înțeles să negocieze lucrările și prețul și să încheie actul adițional pe care partea adversă își întemeiază pretențiile.

În ceea ce privește valoarea lucrărilor, aceasta rezultă din cuprinsul actului adițional nr. 2/2017 și nr. 2/2018, respectiv anexa nr. 3 la acestea, confirmate sub aspectul realității de expertiza realizată în cauză, intimata-pârâtă având obligația de a onora înțelegerea stabilită, conform art. 1350 C. civ., și nedovedind vreo cauză de exonerare.

Părțile au stabilit contractual despăgubiri pentru neachitarea facturilor în termen, conform art. 9 și 11 din actul adițional nr. 3/2015, respectiv un procent de 0,04% din plata neefectuată, calculată până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor. Se mai observă că reclamanta a prezentat modul de calcul al penalităților în cuprinsul cererii și în anexa nr. 19 la aceasta.

În consecință, cererea va fi admisă la fel și petitul accesoriu.

F. Calea de atac împotriva deciziei Curții de Apel

Împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel, a declarat recurs pârâta Societatea B. S.A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

În cauză sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Deși soluția instanței de fond a fost dată pe excepția prescripției, fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel nu a pronunțat o decizie intermediară, pronunțându-se asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepției inadmisibilității acțiunii și fondului, direct prin considerentele deciziei recurate, cu încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care criticile formulate prin cererea de apel sunt limitate strict la soluția dată excepției prescripției.

Pe de altă parte, prin respingerea probei cu expertiza judiciară, solicitată prin întâmpinare, instanța de apel a încălcat dreptul de apărare al recurentei. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind prescripția, respectiv art. 2517 și 2523 C. civ.

Lucrările executate în perioada 2011-2013 la drumul de acces la nodul de presiune X. sunt lucrări executate în baza contractului de antrepriză nr. x/1979. Documentația de adaptare la noile condiții privind lucrările de consolidare drum acces a fost actualizată inclusiv cu lucrările suplimentare în anul 2013, în care erau finalizate lucrările suplimentare ce fac obiectul cauzei, astfel că reclamanta trebuia să cunoască cel mai târziu la finele anului 2013 nașterea dreptului de creanță, conform art. 2523 C. civ.

În materia insolvenței, momentul nașterii creanței este momentul încheierii contractului inițial, creanța fiind una sub condiție suspensivă și nu momentul realizării condiției, respectiv executarea lucrărilor sau încheierea actului adițional nr. 2/2017, așa cum a reținut în mod eronat instanța de apel.

Metodologia agreată de părți a prevăzut în mod expres la Capitolul 4, ultimul paragraf, că decontarea unor astfel de lucrări executate pe baza de dispoziții de șantier are loc ulterior, după întocmirea documentelor și încheierea unui act adițional, dar formula de exprimare nu pune în discuție nașterea dreptului de creanță.

Având în vedere data formulării acțiunii, recurenta consideră că în cauză a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Reclamanta avea obligația să formuleze declarație de creanță, conform legii insolvenței și potrivit dispozițiilor art. 76 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2008, respectiv art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numite generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii.

Faptul că B. se afla în derularea unui plan de reorganizare, aprobat prin sentință irevocabilă, atrage incidența dispozițiilor art. 137 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, care prevăd că

,,

la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan”.

Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului aceleași instanțe.

G. Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat și acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, adică acesta include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 din art. 488 C. proc. civ., precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurenta susține că instanța de apel a încălcat regulile de procedură, întrucât nu a admis apelul printr-o hotărâre separată de aceea prin care s-a pronunțat asupra fondului cauzei, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care criticile formulate prin cererea de apel sunt limitate strict la soluția dată excepției prescripției.

Contrar criticilor recurentei, Înalta Curte apreciază că în cauză nu a fost soluționat apelul cu încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, potrivit dispozițiilor procedurale, se va anula hotărârea apelată și se va judeca procesul, evocându-se fondul, atunci când instanța de apel constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. În speță, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Faptul că instanța de apel a admis apelul, a anulat hotărârea atacată și a judecat procesul, evocând fondul printr-o singură hotărâre, și nu prin două hotărâri separate - una prin care să anuleze hotărârea atacată și cealaltă privind fondul, nu înseamnă încălcarea dispoziilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Aceste dispoziții nu impun obligația instanței de a proceda în mod separat și a pronunța două hotărâri în soluționarea apelului.

Recurenta susține în cadrul acestui motiv de recurs și faptul că a fost încălcat dreptul său la apărare, prin respingerea probei cu expertiză.

Înalta Curte reține faptul că, potrivit dispozițiilor art. 258 C. proc. civ., probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255 C. proc. civ., respectiv dacă sunt legale, verosimile, pertinente și concludente. Instanța este cea care hotărăște asupra admiterii sau respingerii cererii de încuviințare a unor probe, iar soluția de respingere cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază această soluție.

Respingerea probei cu expertiză nu înseamnă încălcarea dreptului la apărare al recurentei, câtă vreme instanța a motivat această soluție.

De altfel, dreptul la apărare, astfel cum este definit la art. 13 C. proc. civ., asigură părților dreptul să propună probe și nu există obligația instanței de a încuviința și administra toate probele astfel cum au fost solicitate de părți.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanța de fond a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

Recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit normele privind prescripția și decăderea, instituite de Legea insolvenței nr. 85/2006, susținând că dreptul de creanță ce formează obiectul litigiului s-ar fi născut în anul 2013.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale, respectiv art. 2523 C. civ., reținând că lucrările suplimentare ce fac obiectul cauzei ar fi fost analizate și negociate la valoarea de 2.700.000 lei, prin procesul-verbal de negociere din 23 februarie 2017, ce a stat la baza încheierii actului adițional nr. 2/2017, aspect nereal.

Înalta Curte subliniază faptul că recursul, ,,potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”. Așa fiind, în recurs nu se poate analiza situația de fapt, iar stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, altul decât cel stabilit de Curtea de Apel înseamnă tocmai analizarea sau reanalizarea situației de fapt.

Din această perspectivă, s-a reținut corect de instanța de apel faptul că, în conformitate cu înțelegerea părților, creanța s-a născut la data încheierii actului adițional nr. 2/2017.

Lucrările executate au format obiectul procesului-verbal de negociere nr. 20512 din 24 februarie 2017.

Ulterior acestui moment, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, lucrările au fost introduse și în actul adițional nr. 2/2018, reprezentând de altfel o recunoaștere expresă, în sensul art. 2538 C. civ., cu efect întreruptiv.

Libertatea contractuală permite părților să stabilească raportul dintre acestea în maniera pe care o doresc, inclusiv retroactiv, principiul constituțional al neretroactivității privind aplicarea legii, și nu un contract.

Pe de altă parte, prin actul adițional nr. 3/2015, părțile au stabilit ca raportul contractual să nu mai fie reglementat, doar ulterior acestui moment, de către Metodologia din anul 2012. Această modificare nu privește însă trecutul, ci numai viitorul. Negocierea lucrărilor și semnarea actului adițional nr. 2/2017 au avut loc conform Metodologiei din anul 2012.

Așa fiind, în cauză nu au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 2500, art. 2517 și art. 2523 C. civ.

De asemenea, în cauză nu au fost încălcate dispozițiile din Legea insolvenței nr. 85/2006.

Recurenta B. s-a aflat în procedura insolvenței în perioada 20 iunie 2012-21 iunie 2016.

Nu poate fi reținută încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 85/2006, câtă vreme s-a statuat faptul că dreptul de creanță s-a născut, conform înțelegerii părților, la momentul încheierii actului adițional nr. 2/2017, ulterior închiderii procedurii.

Față de aceste considerente, constatând că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.