Decizia nr. 5664/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu-Mureș la data de 20 ianuarie 2021, reclamanții Cabinet Medical Veterinar Individual dr. A. pentru CSV Sansimion, Societatea B. S.R.L. pentru CSV Frumoasa, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. C. prin reprezentant legal, forma de exercitare a activității CMV, pentru CSV Voșlăbeni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. D. pentru CSV Merești, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. E. pentru CSV Cristuru Secuiesc, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. E. pentru CSV Secuieni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. F. pentru CSV Feliceni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. G. pentru CSV Șimonești, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. H. pentru CSV Tușnad, Societatea I. S.R.L. pentru CSV Dealu, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. J. pentru CSV Păuleni Ciuc, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. K. pentru CSV Siculeni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. L. pentru CSV Feliceni, Societatea M. S.R.L. pentru CSV Armășeni, Societatea N. S.R.L. pentru CSV Lăzarea, Societatea O. S.R.L. pentru CSV Joseni, Societatea P. S.R.L. pentru CSV Sânmartin, ASISTENȚA SANITARĂ VETERINARĂ DR. Q. pentru CSV Corund, Cabinet medical Veterinar Individual Dr. R. pentru CSV Dârjiu, Societatea S. S.R.L. pentru CSV Zetea, Societatea T. pentru CSV Sâncrăieni, Societatea U. S.R.L. pentru CSV Brădești, Societatea V. S.R.L. pentru CSV Ciucsângeorgiu, Societatea W. S.R.L. (fost Cabinet Medical Veterinar Individual dr. X.) pentru CSV Căpâlnița, Societaea Y. S.R.L. pentru CSV Ditrău, Societatea Z. pentru CSV Cobătești, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. AA. pentru CSV Ulieș, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. BB. pentru CSV Suseni, Societatea CC. S.R.L. pentru CSV Odorheiu Secuiesc, Societatea DD. S.R.L. pentru CSV Atid, Societatea EE. S.R.L. pentru CSV Praid, Societatea FF. S.R.L. pentru CSV Lunca de Jos, Societatea GG. S.R.L. pentru CSV Carta, Societatea HH. S.R.L. pentru CSV Porumbenii Mari, Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. II. pentru CSV Tulgheș, Societatea JJ. S.R.L. pentru CSV Săcel, Societatea KK. S.R.L. pentru CSV Avrămești, Societatea LL. S.R.L. pentru CSV Vlăhița, Societatea MM. S.R.L. pentru CSV Mugeni, Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. NN. pentru CSV Vărșag, Societatea OO. pentru CSV Gheorgheni, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor prin Președinte ("ANSVSA"), Guvernul României și Direcția Sanitar - Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Harghita ("DSVSA Harghita"), au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: (i) obligarea pârâtei de rând. l la finalizarea procedurii specifice de înaintare a propunerii de adoptare, respectiv obligarea pârâtului de rând. 2 la elaborarea și adoptarea hotărârii de guvern privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004, pentru reglementarea situației drepturilor bănești cuvenite reclamanților în temeiul Legii nr. 236/2019, de la data de 16 martie 2020 și până la data abrogării art. V din acest act normativ prin O.U.G. nr. 117 din 24 iulie 2020; (ii) obligarea pârâtei ANSVSA să aloce, din bugetul propriu, fondurile necesare efectuării plății sumelor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019; (iii) obligarea pârâților de rând. 1-3, în solidar, la plata sumei de 40.000 RON pentru fiecare dintre reclamanți, corespunzătoare drepturilor cuvenite fiecăruia pentru perioada 16 martie 2020 - 24 iulie 2020, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 26 din 4 mai 2021, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Sanitară-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Harghita, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României și excepția lipsei de obiect a capătului 1 de cerere având ca obiect obligarea la înaintarea propunerii de adoptare, respective elaborarea și adoptarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004, începând cu data de 16.03.2020; (ii) a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor prin Președinte, Guvernul României și Direcția Sanitar - Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Harghita.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 26 din 4 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții menționați la pct. 1, mai puțin reclamanta Societatea T.. Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. În motivarea recursului, reclamanții susțin încălcarea și aplicarea greșită a art. 22 alin. (6) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a omis a se pronunța asupra cererii de acordare a sumelor cu titlu de reparare a prejudiciului cauza prin neemiterea actului administrativ, respectiv prin neadoptarea în termen a normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 8 și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Consideră că sunt îndeplinite condițiile recunoașterii prejudiciului invocat, câtă vreme atât ANSVSA, cât și Guvernul puteau și trebuiau să propună, respectiv să adopte în termen legal normele metodologice de aplicare a legii și și-au îndeplinit tardiv această obligație. Odată cu abrogarea art. V din Legea nr. 236/2019 din O.U.G. nr. 117/2020, recurenții-reclamanți au luat cunoștință despre existența unui prejudiciu cert și cu o întindere determinabilă, în condițiile în care abrogarea producea doar efecte pentru viitor, lăsând nereglementată situația drepturilor lunare la care erau îndreptățiți la data apariției Legii nr. 236/2019. Recurenților le-a fost refuzată valorificarea dreptului de încasare a sumei lunare, motivat de neemiterea normelor metodologice, deși îndeplineau condițiile legale și erau eligibili pentru încasarea sumelor, astfel cum recunosc ANSVSA și DSVSA. În consecință, concluzionează recurenții-reclamanți, prin neadoptarea normelor au fost grav prejudiciați, fiind lipsiți de beneficiul acordării sumei lunare de 10.000 RON, astfel că se impunea repararea prejudiciului prin admiterea acțiunii. Printr-un alt rând de critici, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâților Guvernul României și ANSVSA prin raportare la petitul privind repararea prejudiciului produs prin neadoptarea normelor metodologice, în raport de prevederile art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, reținând, totodată, că finalitatea acțiunii este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat de neemiterea actului administrativ, dar ulterior analizează repararea prejudiciului prin prisma dreptului comun, pe temeiul răspunderii civile contractuale. Apreciază că există și contrarietate între considerentele din sentință referitoare la neaplicarea retroactivă a legii, în sensul că, deși se reține că normele adoptate prin O.U.G. nr. 117/2020 nu produc efecte pentru trecut, totuși motivarea ulterioară a respingerii acțiunii se bazează pe ideea că reclamanții ar fi trebuit să se supună procedurilor prevăzute de acest act normativ în perioada anterioară adoptării sale. Consideră recurenții-reclamanți că în speță se decelează aplicarea greșită a principiului neretroactivității legii și actului administrativ. În esență, instanța de fond a considerat că reclamanții trebuiau să parcurgă, în perioada martie- iunie 2020, procedura prevăzută de O.U.G. nr. 117/2020, adoptată în iulie 2020. Or, obligarea reclamanților la respectarea unor proceduri care nu erau adoptate încalcă și principiul previzibilității, aceștia neputând să își adapteze comportamentul din perioada 16.03.2020 - 30.06.2020, în scopul atingerii rezultatului prevăzut de art. IV din Legea nr. 236/2019, la reglementările adoptate în luna iulie 2020 prin O.U.G. nr. 117/2020. O altă critică formulată în recurs se referă la încălcarea și aplicarea greșită a art. 2 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, considerând recurenții că în mod greșit a reținut prima instanță că hotărârile de guvern nu sunt acte administrative și că instanța nu are competența de a obliga Guvernul României la emiterea unei hotărâri de guvern. În realitate, obligația emiterii actului administrativ a fost stabilită de legiuitor prin Legea nr. 236/2019, instanța fiind chemată să asigure doar îndeplinirea acestei obligații. Marja de apreciere vizează numai conținutul actului administrativ cu caracter normativ, iar nu și necesitatea și oportunitatea emiterii actului, care sunt stabilite prin Legea nr. 236/2019. Recurenții-reclamanți mai afirmă și încălcarea principiului nediscriminării de către instanța de fond, în raport de împrejurarea că există hotărâri judecătorești definitive, prin care s-a stabilit dreptul altor reclamanți la încasarea despăgubirilor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, sens în care invocă deciziile pronunțate de Tribunalul Bacău în dosarele x/2020, y/2020, z/2020, w/2020, de Tribunalul Sibiu în dosarul x/2021 și de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2020. Printr-un ultim rând de critici, se susține interpretarea și aplicarea greșită a art. IV alin. (1) și art. V din Legea nr. 236/2019, coroborate cu art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004. În mod greșit instanța de fond a reținut că s-a solicitat plata sumelor în temeiul contractelor de concesiune, câtă vreme instanța nu a fost învestită cu o acțiune în răspundere contractuală. Prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că plata sumelor solicitate se cuvine de drept recurenților-reclamanți, prin efectul legii, în considerarea existenței contractelor de concesiune și a realizării activităților prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, fără a fi condiționată de adoptarea normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019 sau că plata se cuvine cu titlu de reparare a prejudiciului administrativ cauzat prin neadoptarea în termen a normelor metodologice. Recurenții-reclamanți fac trimitere la expunerea de motive a inițiatorului Legii nr. 236/2019, arătând că, în forma inițiată și adoptată, legea nu condiționa plata sumei de 10.000 RON de realizarea de alte activități în afara celor obișnuite, urmărindu-se stimularea medicilor veterinari în continuarea activităților sanitar-veterinare. Acesta este și motivul pentru care direcțiile sanitar veterinare din țară nu au motivat refuzul de acordare a sumelor pe considerentul că ar fi trebuit dovedită realizarea unor activități suplimentare, ci doar pe considerente formale (lipsa fondurilor, lipsa normelor metodologice). Contrar celor reținute de instanța de fond, recurenții arată că prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt aplicabile în cauză, neputând retroactiva, iar din prevederile legale incidente și modificările succesive aduse acestora, rezultă că sumele prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019 nu se supun condițiilor prevăzute de art. I din aceeași lege, care se referă doar la contractele noi ce urmează a fi încheiate în viitor. Singura condiție legală a fost aceea a existenței unor contracte de concesiune și/sau prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a legii pentru realizarea activităților prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004. Astfel fiind, suma de 10.000 RON lunar era acordată medicului veterinar organizat în condițiile legii, aflat în contract cu ANSVSA, condiționată doar de îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de concesionare. Mai susțin recurenții-reclamanți că aceste concluzii sunt confirmate de evoluția în timp a cadrului legislativ, arătând că art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 consacră un drept legal și necondiționat de acordare a unei sume lunare, într-un cuantum forfetar și predeterminat, pentru a cărei valorificare era necesară doar existența contractelor de concesiune valabile și manifestarea de voință a persoanelor îndreptățite. Chiar în ipoteza în care plata sumelor ar fi condiționată de adoptarea normelor, astfel cum a reținut prima instanță, recurenții-reclamanți apreciază că erau îndreptățiți la plata acestor sume în temeiul art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța omițând a analiza efectele conduitei culpabile a autorităților, constând în neadoptarea și neelaborarea normelor metodologice în termen de 90 de zile.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă ANSVSA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Susține intimata-pârâtă că este nefondat motivul de recurs referitor la încălcarea și aplicarea greșită a art. 22 alin. (6) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a pronunțat hotărârea prin raportare la circumstanțele cauzei, susținerile părților și probele administrate și s-a pronunțat cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost învestită. Nefondate sunt, în opinia intimatei, și criticile referitoare la prejudiciul pretins de reclamantă de la ANSVSA și Guvernul României, pentru elaborarea cu întârziere a normelor metodologice. Expunând procesul de elaborare a acestor norme, ANSVSA arată că demersurile au început încă de la data de 16.12.2019, conform Ordinului președintelui ANSVSA nr. 151/16.12.2019 și, până la data de 05.02.2020, a fost întocmit proiectul de hotărâre a Guvernului, care a fost supus transparenței decizionale. Ulterior, au fost primite observații și propuneri, iar în urma analizării acestora, forma actualizată a proiectului a fost afișată pe site-ul instituției la data de 28.02.2020 și a fost trimisă în circuitul de consultare preliminară interministerială la data de 04.03.2020, iar ulterior, în circuitul de avizare interministerială. În acest moment al procedurii, la data de 14.05.2020 s-au formulat de către Ministerul Justiției observații referitoare la necesitatea modificării normelor la nivel primar de reglementare și obținerea avizului Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, Consiliului Concurenței și Ministerului Afacerilor Externe. Ca urmare, s-a elaborat proiectul de ordonanță de urgență a Guvenrului pentru modificarea și completarea O.G. nr. 42/2004, care a fost afișat pe site-ul ANSVSA la data de 26.05.2020. Mai departe, arată intimata-pârâtă, proiectul de ordonanță a guvernului a fost trimis Secretariatului General al Guvernului pentru emiterea avizului de oportunitate, precum și autorităților și instituțiilor publice avizatoare. Urmare a formulării de observații de către Agenția Națională pentru Achiziții Publice, proiectul a fost modificat și retrimis în circuitul de avizare interministerială. După finalizarea procedurii de avizare, proiectul a fost înscris pe ordinea de zi a Guvernului și a fost adoptat în ședința din 22.07.2020, devenind O.U.G. nr. 117/2020, a cărei anexă este reprezentată de normele metodologice prin care s-au reglementat modalitățile de acordare a sumei de 10.000 RON lunar. Față de aceste împrejurări, intimata-pârâtă ANSVSA concluzionează că a efectuat demersurile ce-i reveneau în sarcină pentru adoptarea normelor metodologice prin hotărârea a Guvernului, nu a stat în pasivitate, acționând încă de la data de 16.12.2019, iar între data de 14.05.2020 când s-a ajuns la concluzia că este necesară modificarea legislației primare, până la data adoptării O.U.G. nr. 117/2020 au trecut 60 de zile. Or, cât timp legislația primară nu era suficient reglementată, nu exista nici posibilitatea emiterii normelor metodologice. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, intimata-pârâtă ANSVSA consideră că obligația de plată stabilită de art. IV din Legea nr. 236/2019 nu putea fi pusă în aplicare în lipsa normelor metodologice, dreptul pretins neputând fi recunoscut și valorificat doar în temeiul textului de lege amintit, anterior emiterii normelor de aplicare. Această prevedere legală, prin ea însăși, nu instituia în patrimoniul recurenților-reclamanți un "bun" în sensul Protocolului nr. 1 la CEDO. Nefondate sunt, în opinia intimatei-reclamante, și susținerile referitoare la existența unor considerente contradictorii în sentința recurată, hotărârea judecătorească fiind motivată amplu, logic, coerent. În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, intimata-pârâtă ANSVSA susține că, potrivit art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 117/2020, plata sumei de 10.000 RON lunar nu se face în orice condiții, ci doar cu respectarea art. 5 alin. (1) - art. 8 din capitolul II din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020. Suma respectivă se acordă beneficiarilor contractelor de concesiune numai în baza decontului și a documentelor justificative, iar beneficiarii contractelor de concesiune încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 beneficiază de aceste sume doar dacă au încheiat și un act adițional. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020, aceste deconturi sunt verificate și vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța animalelor, iar ulterior sunt depuse la Registraturile DSVSA Județene, unde sunt supuse verificării și aprobate de directorul executiv în vederea realizării plății. Așadar, arată intimata-pârâtă, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, dreptul reglementat de art. IV din Legea nr. 236/2019 este un drept condiționat de existența unui contract de concesiune/prestări servicii, încheierea unui act adițional la acest contract, prestarea serviciilor prevăzute în actul adițional, depunerea decontului și documentelor justificative, verificarea și aprobarea plății. Mai arată intimata-pârâtă că sunt nefondate și criticile recurenților referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii și a prevederilor art. 2 și 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul de plină jurisdicție, considerând că sunt corecte aspectele reținute de instanța de fond în sentința recurată. În ceea ce privește încălcarea principiului nediscriminării, intimata-pârâtă susține că precedentul judiciar nu este izvor de drept și că, la rândul său a depus la dosar practică judiciară contrară celei depuse de recurenți. 4.2. Intimata-pârâtă DSVSA Harghita a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu privire la criticile aduse motivării hotărârii atacate, intimata-pârâtă le consideră neîntemeiate, apreciind că prima instanță a statuat asupra fiecărui capăt de cerere și a analizat atât argumentele reclamantului, cât și pe cele ale pârâtului, iar stilul concis al considerentelor nu poate fi interpretat ca neîndeplinind cerința motivării hotărârii. Totodată, arată că hotărârea nu cuprinde motive contradictorii. Consideră intimata-pârâtă DSVSA Harghita că hotărârea recurată este pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, iar instanța de fond nu a încălcat sau aplicat greșit principiul neretroactivității legii. O.U.G. nr. 117/2020 prevede o serie de condiții ce trebuie îndeplinite de beneficiarii contractelor de concesiune pentru a le fi acordată suma de 10.000 RON, iar împrejurarea că prin Legea nr. 236/2019 a fost insuficient reglementat acest beneficiu, fiind necesară adoptarea O.U.G. nr. 117/2020, nu constituie motiv întemeiat de invocare a încălcării principiului neretroactivității. Referitor la motivul de recurs vizând încălcarea art. 2 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, susține intimata-pârâtă că prima instanță nu a apreciat asupra necesității și oportunității emiterii actului administrativ, ci a expus motivele pentru care prima instanță nu se poate substitui emitentului actului administrativ normativ, iar în ceea ce privește motivul referitor la încălcarea principiului nediscriminării, precizează că în alte dosare au fost pronunțate hotărâri judecătorești prin care au fost respinse cereri similare. În ceea ce privește criticile vizând greșita interpretare și aplicare a Legii nr. 236/2019 și a O.U.G. nr. 117/2020, arată intimata-pârâtă că dreptul la plata sumei de 10.000 RON lunar presupune îndeplinirea mai multor obligații, printre care depunerea decontului și documnetelor justificative, pe care reclamanții nu le-au depus. Caracterul imperativ al acestei obligații este statuat de art. 8 din O.U.G. nr. 117/2020, care prevede sancțiuni aplicabile în cazul neconformării. O altă condiție este aceea a încheierii unui act adițional cu direcția județeană, iar în speță actul adițional a fost încheiat doar la data de 31.08.2020. Totodată, pentru plata sumei lunare era necesară și elaborarea normelor metodologice care să reglementeze condițiile de acordare a sumei, iar aceste norme au fost emise la sfârșitul lunii iulie 2020, astfel că cererea de acordare a acestei sume anterior lunii septembrie este neîntemeiată. Subliniază intimata-pârâtă că recurenții-reclamanți nu au trebuit să plătească din surse proprii contravaloarea serviciilor prestate, deconturile depuse fiind achitate integral. Aceștia nu au prestat servicii suplimentare față de cele care fac obiectul contractului de concesiune/prestări servicii, iar costul transportului probelor a fost achitat conform Notei Anexei 3 la H-G. nr. 1156/2013. Intimata-pârâtă consideră a fi neîntemeiată cererea de obligare în solidar a DSVSA Harghita la plata sumei de 40.000 RON pentru fiecare reclamant, întrucât rolul DSVSA Harghita este accesoriu față de cel al ANSVSA, iar obligația de achitare a sumei de 10.000 RON poate fi îndeplinită numai după ce ANSVSA virează în contul direcției sumele respective. DSVSA este ordonator terțiar de credite, bugetul ei fiind aprobat de ordonatorul principal ANSVSA. De asemenea, arată că direcția nu are în atribuții emiterea normelor metodologice și, în speță, nu se invocă niciun act cu caracter nelegal, emis de această autoritate. Mai arată că, fiind instituție publică, DSVSA Harghita trebuie să respecte angajamentul bugetar, adică plata din fondurile bugetare în limita creditelor bugetare aprobate. Or, în bugetul DSVSA Harghita nu au fost alocate fonduri pentru achitarea sumei de 10.000 RON lunar în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune pentru perioada 16.03.2020 - 24.07.2020, astfel încât plata acestor sume ar contraveni prevederilor Ordinului nr. 1792/2002. Subliniază și diferența dintre obligația asigurării de fonduri, care cade în sarcina ANSVSA și obligația de achitare a sumei în discuție, care revine DSVSA după asigurarea fondurilor de către ANSVSA. 4.3. Intimatul-pârât Guvernul României a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În esență, a susținut că sunt corecte statuările primei instanțe, întrucât plata sumelor ce fac obiectul litigiilor nu se poate realiza doar în temeiul contractelor de concesiune/prestări servicii, ci este necesar ca recurenții-reclamanți să facă dovada executării obligațiilor, prin depunerea decontului și a documentelor justificative.

Alte aspecte procesuale Judecata cauzei a fost suspendată la termenul din 17 mai 2023, până la soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul dosarului nr. x/2023 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii. La termenul de judecată din 29 noiembrie 2023, s-a dispus reluarea judecății cauzei, constatându-se că dosarul nr. x/2023 a fost soluționat prin decizia nr. 9/29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023. II. Soluția instanței de recurs II.1. Situația de fapt dedusă judecății și parcursul procesual al cauzei Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților ANSVSA și Guvernul României la finalizarea procedurii de înaintare a propunerii de adoptare, respectiv la adoptarea hotărârii de guvern privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004, pentru perioada 16.03.2020-24.07.2020, obligarea pârâtei ANSVSA la alocarea fondurilor necesare plății sumelor prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019 și obligarea tuturor pârâților la plata, în solidar, a sumei de 40.000 RON pentru fiecare reclamant, conform textului de lege menționat, corespunzătoare perioadei 16.03.2020-24.07.2020. În ceea ce privește ultimul capăt de cerere, reclamanții au arătat în motivarea acțiunii că solicită, în principal, plata sumelor ce li se cuvin de drept, prin efectul legii, în considerarea contractelor de concesiune/prestări servicii, fără a fi condiționată de adoptarea normelor metodologice prevăzute de art. V din legea nr. 236/2019. În subsidiar, reclamanții au susținut că plata acestor sume li se cuvine cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin neadoptarea în termen a normelor metodologice prevăzute de art. V din legea nr. 236/2019. Prin sentința civilă recurată, prima instanță a constatat caracterul neîntemeiat al acțiunii, reținând, în esență, următoarele: - în privința primului petit al acțiunii, obligarea pârâtei ANSVSA la finalizarea procedurii de înaintare a propunerii de adoptare a hotărârii de Guvern nu poate viza, retroactiv, o perioadă în care propunerea de adoptare a înregistrat vicii de fond și de formă; în ceea ce privește pârâtul Guvernul României, instanța nu se poate substitui emitentului actului administrativ cu caracter normativ, cu eludarea întregii proceduri prealabile de avizare a proiectului de hotărâre de guvern, fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești; - în ceea ce privește cel de-al doilea și al treilea petit ale acțiunii, instanța de fond a reținut incidența prevederilor Ordinului nr. 1792/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale și ale art. 6, 7 și 8 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020. În aplicarea acestor texte de lege, a constatat că reclamanții nu au dreptul necondiționat la plata sumei de 10.000 RON lunar, conform art. IV din Legea nr. 236/2019, doar în baza contractelor de concesiune/prestare de servicii medicale încheiate cu DSVSA Harghita, ci au obligația de a prezenta documente justificative privind prestarea efectivă a activităților contractate. II.2. Cadrul normativ incident în cauză Potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora. Potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, forma de la data intrării legii în vigoare, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului. La data de 24 iulie 2020 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, care, în anexă, cuprinde normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004. Prin decizia nr. 9 din 29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020." II.3. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente: II.3.1. Criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la prezentarea unor considerente contradictorii, sunt nefondate. Pretinsa contrarietate a fost susținută de recurenții-reclamanți în raport, pe de-o parte, de motivele respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și ANSVSA (instanța reținând că participarea acestora în proces este justificată având în vedere petitul privind repararea prejudiciului produs prin neadoptarea normelor metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004 și că finalitatea procesului este reprezentată de repararea acestui prejudiciu), iar pe de altă parte, de considerentele care analizează prejudiciul prin prisma răspunderii civile contractuale. O observație prealabilă se impune, și anume aceea că recurenții-reclamanți afirmă eronat că excepția lipsei calității procesuale pasive a privit-o pe pârâta ANSVSA, în realitate această excepție fiind invocată și soluționată în raport de pârâta DSVSA Harghita. Înalta Curte nu decelează contrarietatea afirmată de recurenții-reclamanți, câtă vreme capătul de cerere privind repararea prejudiciului (cel de-al treilea petit) a fost motivat de reclamanți în principal prin invocarea dreptului de a încasa suma de 10.000 RON lunar în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 și a contractelor de concesiune/prestări servicii încheiate de medicii veterinari cu direcțiile sanitar-veterinare județene, iar în subsidiar cu titlu de prejudiciu cauzat prin neadoptarea în termen a normelor metodologice prevăzute de art. V din legea nr. 236/2019. Astfel, instanța de fond a reținut, în privința Guvernului României, că acest pârât are calitate procesuală în raport de cererea subsidiară de plată a prejudiciului pretins suportat de reclamanți prin neadoptarea în termenul legal a normelor metodologice. În ceea ce privește pârâta DSVSA, instanța s-a raportat la pretențiile solicitate cu titlu principal, care se grefează pe contractele de concesiune/prestări servicii perfectate și pe dispozițiile art. IV din legea nr. 236/2019. Cât privește invocata analiză a condițiilor răspunderii civile contractuale și susținerile recurenților-reclamanți în sensul că nu ar fi învestit instanța cu o acțiune vizând acest tip de răspundere, Înalta Curte constată că sunt nefondate, întrucât instanța de fond nu a analizat prejudiciul prin prisma condițiilor de atragere a răspunderii civile contractuale. Existența contractelor de concesiune/prestări servicii și a obligațiilor din cuprinsul acestora au fost avute în vedere în cadrul analizei efectuate cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, prima instanță considerând că, pentru ca recurenții să beneficieze de sumele pretinse, trebuie să facă dovada existenței acestor contracte și a prestării serviciilor contractate. Așadar, argumentele recurenților-reclamanți referitoare la prezenta unor motive contradictorii vor fi respinse, ca nefondate. Cât privește contrarietatea susținută de recurenții-reclamanți prin raportare la aplicarea retroactivă a legii (instanța reținând că O.U.G. nr. 117/2020 se aplică doar pentru viitor, pentru perioada de după adoptarea sa, iar ulterior că prevederile acestui act normativ trebuiau respectate de reclamanți și în perioada martie- iulie 2020), Înalta Curte apreciază că se înscriu în prevederile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. II.3.2. Nefondate sunt și criticile vizând încălcarea principiului nediscriminării, care se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin raportare la existența unor hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare, prin care s-a recunoscut dreptul medicilor veterinari la încasarea sumei de 10.000 RON lunar. Astfel cum au arătat și intimații-pârâți, în această materie există hotărâri judecătorești care au tranșat diferit chestiunea de drept dedusă judecății, fiind pronunțate soluții atât în favoarea, cât și în defavoarea medicilor veterinari. Cu toate acestea, Înalta Curte reține că fiecare cauză prezintă specificul său, soluția dată depinzând de o multitudine de aspecte, între care modalitatea de configurare a cererii de chemare în judecată, apărările formulate de pârâți, probele administrate, etc., motiv pentru care, deși unul dintre deziderate sistemului judiciar este acela al menținerii unei practici unitare, constante și congruente, nu se poate face abstracție de circumstanțele particulare ale pricinilor, care pot conduce la soluții aparent divergente. Pe de altă parte, rezolvarea diferită dată în alte cauze unor chestiuni litigioase similare nu se circumscrie unor aspecte de discriminare între reclamanții din cauzele respective. Aceste hotărâri pot fi considerate, cel mult, ca exprimând o practică judiciară neunitară, a cărei reglare are loc prin mecanismele prevăzute de lege, în măsura în care aceste hotărâri au fost menținute în urma exercitării controlului judiciar în căile de atac. II.3.3. Principalele critici formulate de recurenții-reclamanți, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greșita interpretare și aplicare a art. IV alin. (1) și art. V din Legea nr. 236/2019, coroborate cu art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, fiind susținute, în esență, următoarele argumente: - instanța de fond a reținut greșit că, pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar pentru perioada martie- iulie 2020, era necesară emiterea normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019; - soluționarea cauzei s-a făcut cu aplicarea retroactivă a dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2020, care a intrat în vigoare la 24.07.2020 și nu poate fi incidentă pe perioada de timp pentru care se solicită plata sumelor de bani ce fac obiectul judecății de față; - instanța de fond a reținut în mod greșit că, pentru plata sumelor pretinse, reclamanții trebuiau să facă dovada realizării activităților specifice, singurele condiții prevăzute de lege fiind existența contractelor de concesiune/prestări servicii și manifestarea de voință a persoanelor îndreptățite. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, prin sentința recurată, curtea de apel nu a reținut considerente din care să rezulte infirmarea dreptului reclamanților la plata sumei de 10.000 RON lunar ca urmare a neemiterii normelor metodologice de punere în aplicare a art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, ci a reținut, ca motiv al respingerii acțiunii, că reclamanții nu au depus decontul și documentele justificative care să ateste executarea obligațiilor, conform Ordinului nr. 1792/2002 și art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020. Totodată, Înalta Curte constată că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia interpretativă nr. 9 din 29.05.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020. Însă, cum sentința recurată nu contravine acestei decizii cu efecte obligatorii, criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2020, care cuprinde în Anexă normele metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004, fiind întemeiate criticile reclamanților referitoare la încălcarea principiului retroactivității legii. În motivarea soluției dispuse, curtea de apel și-a fondat raționamentul pe dispozițiile acestei ordonanțe de urgență a guvernului, care a intrat în vigoare la data de 24.07.2020. Or, pretențiile reclamanților de plată a sumei prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, privesc o perioadă anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, respectiv 16 martie 2020 - 24 iulie 2020. În consecință, nu se poate imputa recurenților-reclamanți neparcurgerea procedurii prevăzute de acest act normativ, anterior intrării sale în vigoare, nefiind posibil a stabili în sarcina unor subiecți de drept necesitatea adaptării comportamentului obligațional la cerințele unui act normativ inexistent în perioada dedusă analizei. Ca atare, considerentele primei instanțe deduse din prevederile O.U.G. nr. 117/2020 încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C. civ. referitoare la principiului neretroactivității legii. În ceea ce privește cel de-al treilea rând de critici, Înalta Curte constată că, deși se impune înlăturarea din cadrul normativ incident în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2020, raționamentul primei instanțe asupra condițiilor de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, conform dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, este corect. În referire la această chestiune, recurenții-reclamanți au susținut că singurele condiții ce trebuiau îndeplinite erau existența contractelor de concesiune/prestări servicii și manifestarea lor de voință în sensul de a beneficia de suma lunară stabilită prin lege, considerând că această sumă reprezintă un stimulent pentru activitatea desfășurată de medicii veterinari, astfel încât li se cuvine de drept, în temeiul legii. În sens contrar, instanța de fond a reținut că era necesar a se face dovada realizării activităților contractate, respectiv depunerea unor documente justificative în acest sens. Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 9/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a fost dezlegată chestiunea referitoare la aplicarea art. IV din Legea nr. 236/2019 și în perioada de absență a normelor metodologice, însă, pentru problema ce interesează, sunt relevante și următoarele considerente: "97. Din analiza coroborată a dispozițiilor art. IV alin. (1) și art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019, rezultă că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 de RON lunar nu cu intenția de a gratifica cabinetele medicale veterinare, ci pentru remunerarea prestațiilor medicilor veterinari constând în activitățile prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, respectiv: efectuarea, în exploatațiile non-profesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, pe care Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor trebuie să le pună în aplicare. 98. Se poate observa că aceste activități sunt menționate în ambele forme ale art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, atât în cea dinaintea modificării aduse prin Legea nr. 236/2019, cât și în cea ulterioară acestei modificări. 99. Într-adevăr, prin Anexa nr. 2 1 la Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, obligațiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate și expuse în amănunt (în art. 2 al anexei menționate). Cu toate acestea, obligațiile medicilor veterinari erau suficient conturate și anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existența unui raport juridic, în conținutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obține suma de 10.000 de RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât și obligațiile corelative acestui drept. (...) 112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existența unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabilește că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activitățile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004. (...) 137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 24 iulie 2020 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și aflate în derulare sunt îndreptățiți la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019 - 23.07.2020, și în absența adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condițiile stipulate de textul de lege, referitoare la existența contractului și îndeplinirea obligațiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise și necondiționate pentru a se putea considera că dreptul de creanță al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii și reprezintă un bun și se bucură de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului." Prin urmare, din interpretarea realizată de Înalta Curte cu privire la dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, rezultă că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operațiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activități care trebuie dovedite. În consecință, criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate în ceea ce privește condițiile legale pentru a beneficia de plata sumei lunare, aceștia interpretând în sens greșit prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, raportat la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, chiar în condițiile în care, cum s-a arătat anterior, prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei. Cu toate acestea, Înalta Curte constată că prima instanță, deși a reținut în mod corect că sumele solicitate prin acțiune nu pot fi acordate în lipsa dovezilor de prestare efectivă a activităților contractate, nu a analizat suficient această împrejurare, respectiv nu a solicitat părților, în exercitarea rolului activ statuat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să administreze dovezi din care să rezulte prestarea serviciilor în perioada de referință, pentru a observa în ce măsură pretențiile din cerere sunt întemeiate. Aceasta în condițiile în care reclamanții nu au solicitat administrarea acestor probe, întrucât, ca urmare a unei greșite interpretări a textelor de lege incidente, au apreciat că nu ar fi necesare. În acest context, Înalta Curte constată că pricina nu a fost lămurită sub toate aspectele deduse judecății, fiind încălcate prevederile art. 22, art. 237 și art. 397 C. proc. civ. Neregula de ordin procedural expusă anterior, subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a sentinței recurate și, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu această ocazie, în condițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de fond va dispune administrarea de probatorii în sensul celor anterior arătate și va proceda la un examen efectiv al acestor probe, în stabilirea realității prestării serviciilor. Soluția de casare va fi dispusă parțial, câtă vreme prin recurs nu s-au formulat critici referitoare la modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate, astfel că aspectele tranșate de prima instanță au căpătat caracter definitiv și nu mai pot fi repuse în discuție. II.3.4. În ceea ce privește criticile recurenților-reclamanți, referitoare la omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra cererii de reparare a prejudiciului suportat prin neadoptarea în termen a normelor metodologice, precum și cele referitoare la soluția dată primului capăt de cerere, din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 2 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că, raportat la considerentele anterior expuse, care constată dreptul recurenților la acordarea sumei de 10.000 RON chiar în absența normelor metodologice (desigur, cu îndeplinirea celorlalte condiții legale), analiza acestor critici nu mai este necesară. Primul capăt de cerere al acțiunii, precum și cererea subsidiară de plată a prejudiciului cauzat prin neadoptarea în termen a actului administrativ au fost formulate de reclamanți pornind de la ipoteza că suma de 10.000 RON lunar nu poate fi solicitată și aprobată la plată în lipsa normelor metodologice, a căror adoptare a fost nejustificat întârziată de pârâții ANSVSA și Guvernul României, faptă pentru care reclamanții au dreptul la plata prejudiciului suportat. Or, instanța de control judiciar a stabilit, în acord cu decizia interpretativă nr. 9/2023, că elaborarea și adoptarea normelor metodologice de aplicare a art. IV din Legea nr. 236/2009 nu era necesară pentru plata sumei de 10.000 RON în perioada anterioară adoptării normelor prin O.U.G. nr. 117/2020 (perioadă care face și obiectul litigiului de față), iar casarea cauzei se impune doar în vederea stabilirii de instanța de fond a realității prestării serviciilor de către reclamanți. Astfel fiind, analiza motivelor de nelegalitate referitoare la soluția instanței de fond asupra aspectelor grefate pe neemiterea la timp a normelor metodologice, respectiv pe obligarea autorităților pârâte la emiterea acestor norme, nu se mai impune în recursul de față. Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul în temeiul art. 20 alin. (3) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele expuse conform considerentelor prezentei decizii, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.