ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5577/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 03.06.2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 45 1 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, desființarea rezoluției inspectorului-șef nr. C21-765/10.05.2021 și a rezoluției de clasare nr. 482/24.02.2021 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1389 din 12 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe recurentul-reclamant A. a formulat recurs, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că nu au fost analizate ambele ipoteze invocate ca și motive de nelegalitate ale actelor emise de Inspecția judiciară, respectiv atât reaua-credință, cât și grava neglijență. În esență, a arătat că în cuprinsul contestației formulate ce a fost analizată în primă instanță de Curtea de Apel București a făcut trimitere, în principal, la ipoteza relei-credințe, dar în subsidiar, și la cea a gravei neglijențe (pagina 4 - paragraful 3 din contestație, pagina 5 - ultimul paragraf, pagina 6 - paragraful 3). Deși a făcut trimitere la ipoteza gravei neglijente a judecătorilor, aceasta nu a fost deloc analizată de instanța de fond care și-a concentrat analiza exclusiv cu privire la ipoteza privind reaua-credință, fără să facă vreo trimitere și la analiza eventualei incidențe a unei grave neglijențe. Așadar, prima instanță nu a analizat în mod efectiv ambele teze legale invocate în cadrul contestației, astfel cum au fost prezentate în cererea introductivă, situație în care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind nesocotit dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul la apărare. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea a fost dată cu nerespectarea prevederilor art. 99 lit. t), raportat la art. 99 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, precum și a art. 7 alin. (2) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție. În opinia recurentului-pârât, s-a refuzat o analiză efectivă a motivelor invocate, pe simplul considerent că, în realitate, s-ar fi solicitat o analiză pe fond a soluției pronunțate în dosarul nr. x/2019 (Decizia nr. 1031/04.11.2020 a Curții de Apel Ploiești). Un astfel de refuz de analiză este o consecință directă a interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât aceste prevederi nu sunt incompatibile cu o verificare minimală (nu pe fond) a valabilității actelor întocmite de un magistrat, în speța de față, solicitându-se a se observa că o cerere de recurs anulată pentru nemotivare, era în realitate motivată și încadrată corespunzător. Dacă textul de lege se interpretează în sensul propus de prima instanță, atunci norma de drept (și implicit abaterea disciplinară) reglementată de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 este una desuetă, fără nicio aplicabilitate practică, întrucât niciodată Inspecția judiciară (sau instanța de judecată ce exercită controlul asupra actelor întocmite de Inspecția Judiciară) nu ar putea analiza reaua-credință sau grava neglijență, din moment ce nu se permite o minimă analiză (la nivel formal) a actelor întocmite de magistrat. A mai considerat recurentul-reclamant că prima instanță a realizat și o interpretare greșită a prevederilor art. 7 alin (2) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, având în vedere că actul întocmit de magistrați și considerat vătătămator (prin care s-a săvârșit posibila abatere disciplinară) este reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 1031/04.11.2020 a Curții de Apel Ploiești pronunțată în recurs), care nu este, așadar, supusă niciunei căi de atac prevăzută de lege. Or, față de evidenta încadrare a criticilor invocate în cererea de recurs (formulată în dosarul nr. x/2019) în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conduita magistraților care au făcut obiectul sesizării se circumscrie elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reglementată de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, în principal pe teza exercitării funcției cu rea-credință sau, în subsidiar, pe teza gravei neglijențe. A reiterat faptul că ar fi vorba despre rea-credință deoarece doi judecători din același complet (în speță doamna Irina Nicoleta Elisabeta C. și doamna D.), au făcut parte din completul de judecată care la data de 13.10.2020 (cu mai puțin de o lună anterior soluționării cauzei) în dosarul nr. x/2019 au pronunțat Decizia nr. 867/13.10.2020, în același tip de speță, recursul fiind formulat de același avocat, însă de această dată nu numai că a fost considerat suficient de bine formulat pentru a nu fi anulat, dar calea de atac a și fost admisă, soluția fiind una favorabilă recurentului care se afla în exact același tip de situație. Doamna judecător C. nu numai că avea cunoștință despre Decizia pronunțată cu numai trei săptămâni anterior, fiind parte a completului de judecată care a pronunțat soluția, dar a și motivat acea hotărâre pe fondul cauzei. Or, este inadmisibil ca un judecător care a motivat în acest fel o hotărâre, la numai trei săptămâni distanță, când a analizat un recurs în cuprinsul căruia, în esență, au fost invocate argumente de drept de același tip, să procedeze la anularea căii de atac pe motiv că argumentele nu ar avea legătură cu speța. În concluzie, a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii contestației formulate, desființarea rezoluțiilor atacte și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară pentru completarea verificărilor. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În esență, a susținut că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a respectat regulile de procedură incidente speței cu respectarea întocmai a tuturor drepturilor procesuale ale recurentului-reclamant și a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material, respingând în mod judicios cererea de chemare în judecată, ca nefondată. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 23 noiembrie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, înregistrată sub nr. x-139, recurentul-reclamant A. și-a exprimat nemulțumirea față de judecătorii din cadrul Curții de Apel Ploiești care au soluționat dosarul nr. x/2019, solicitând exercitarea acțiunii disciplinare față de aceștia pentru exercitarea funcției cu rea credință sau gravă neglijență. Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluția nr. 482 din 24.02.2021 emisă în lucrarea nr. 21-139, în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, motivat de faptul că nu au fost identificate elemente care să releve comiterea de către judecători a unei abateri disciplinare prevăzută de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Împotriva rezoluției de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluția Inspectorului Șef din 10.05.2021 emisă în lucrarea nr. C21-765. Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu contestație împotriva rezoluției Inspectorului Șef din 10.05.2021 emisă în lucrarea nr. C21-765 și a rezoluției nr. 482 din 24.02.2021 emisă în lucrarea nr. 21-139, solicitând desființarea acestora și trimiterea dosarului Inspecției Judiciare pentru completarea verificărilor. Prima instanță a respins cererea reclamantului ca nefondată reținând, în esență, că actele administrative atacate sunt legale și temeinice. Reclamantul a criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurentul-reclamant argumente reale care să justifice invocarea sa. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Or, în cauza de față, recurentul-reclamant nu formulează critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanță, a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității, ci este nemulțumit de soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii de chemare în judecată. În concret, acesta susține că instanța nu a analizat în mod efectiv ambele teze legale (reaua-credință și grava neglijență) invocate în cadrul contestației, astfel cum au fost prezentate în cererea introductivă, fiind încălcate dispozițiile imperative prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul la apărare. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei (verificarea legalității rezoluțiilor atacate) și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăți. Cu toate acestea, se impune a se sublinia că prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație, nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță. Prin urmare, Înalta Curte nu poate primi critica recurentului-reclamant în sensul că nu ar fi fost analizate efectiv ambele ipoteze invocate în cererea introductivă referitoare la reaua-credință și grava neglijență, câtă vreme, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, instanța nefiind obligată să urmeze linia de argumentare a părții, ci să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului-reclamant neputând să atragă casarea hotărârii. Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând susținerile din sesizare, fiind nemulțumit de soluția de clasare și de soluția pronunțată de prima instanță. În concret, recurentul-reclamant este nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere, de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi privește pe judecătorii care au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia. Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare: "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." Totodată, la art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență. "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față. Instanța de control judiciar, în acord cu judecătorul fondului, reține că nemulțumirea recurentului-reclamant, care s-a materializat prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, o reprezintă chiar soluția pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Ploiești prin care s-a admis excepția nulității recursului, invocată din oficiu, dispunându-se anularea cererii de recurs formulată de A. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru a decide în acest sens, Curtea de Apel Ploiești a reținut în considerentele deciziei nr. 1031/04.112020, pronunțate în dosarul anterior menționat, că recurentul a expus în cuprinsul cererii de recurs situația de fapt și a criticat sentința recurată pentru motive străine de considerentele instanței de fond, arătând expres în considerente care este raționamentul instanței de fond pe care recurentul nu a înțeles să îl critice, precum și faptul că acesta a indicat alte norme juridice decât cele reținute și analizate de prima instanță. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale; dar și ținând cont de dispozițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat. Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse. În deplin acord cu mențiunile din rezoluția de clasare și cu reținerile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că aceste nemulțumiri, exprimate de recurentul-reclamant în cuprinsul sesizării, excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecției Judiciare în ceea ce privește modul în care judecătorii care au instrumentat dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Ploiești au aplicat dispozițiile legale prevăzute de art. 489 alin. (2) și art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. care prevăd sancțiunea nulității recursului. Prin urmare, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față. În mod corect au fost înlăturate și alegațiile referitoare la un alt dosar - nr. x/2019 al Curții de Apel Ploiești, în care s-a pronunțat o situație favorabilă recurentului-reclamant și care, în opinia acestuia, ar reprezenta o speță similară cu cea din dosarul nr. x/2019 al aceleiași instanțe. În acest sens, Înalta Curte precizează că situațiile deduse judecății sunt apreciate de magistrați de la caz la caz, în funcție de particularitățile speței, de actele și probele dosarului, de argumentele prezentate în contradictoriu de către părțile litigante, precum și de dispozițiile legale incidente, astfel că nu se verifică, din această perspectivă, existența unor indicii privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență de natură să atragă răspunderea disciplinară a magistraților reclamați, așa cum este reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată. Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că, în speță, nu pot fi identificate elemente de natură să conducă la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, prima instanță făcând o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.