ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5576/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.05.2021 sub numărul x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare și Inspecția Judiciară, desființarea Rezoluției Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare având număr de ieșire 7609/20.04.2021 și a Rezoluției nr. 792/4/22.03.2021, pronunțate în lucrarea nr. C21-615.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1838 din 6 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea privind pe reclamantului, ca nefondată

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe recurentul-reclamant A. a formulat recurs și a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., apreciind că sentința este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cuprinzând totodată motive contradictorii.

A arătat că, din motivarea sentinței atacate, indiferent de noțiunile teoretice pe care le are un magistrat, în momentul în care trebuie să facă în concret aplicarea legii, la o situație de fapt, această aplicare este distorsionată și contradictorie, reținându-se în esență doar argumente prin care să se poată respinge acțiunea formulată de reclamant.

Astfel, la punctul 1 din sentința atacată, se regăsesc doar aprecieri cu caracter general privitoare la regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea judecătorilor și cea a inspectorilor judiciari. Judecătorul fondului nu a făcut decât să ridice la cel mai înalt rang principiile care guvernează statutul magistratului, făcând astfel imposibilă orice recunoaștere a faptului că inclusiv magistrații, în activitatea lor, voit sau mai puțin voit sunt supuși posibilității de a săvârși erori judiciare vădite, menite a le atrage răspunderea disciplinară. A accepta faptul că niciun magistrat nu poate să aibă abateri de la lege, în nesocotirea normelor de procedură, sub apanajul principiului independenței judecătorului, golește de conținut orice prevedere legală referitoare la posibilitatea verificării modului cum un magistrat își îndeplinește rolul de a da o soluție, conformă doar cu legea.

În ceea ce privește motivarea de la punctul 2 al sentinței, recurentul-pârât a arătat că se poate observa contradictorialitate și modul trunchiat de a aplica legea, judecătorul fondului, în esență, stabilind voalat că elemente de drept esențiale ale activității unui magistrat au fost încălcate flagrant, însă sub aceeași apărare a principiului independenței magistratului în fața inspectorilor judiciari, a înlăturat întreaga motivare a contestației sale.

Reiterând motivele din contestația inițială cu privire la nelegalitatea rezoluțiilor, recurentul-pârât a susținut că sentința atacată nu motivează sub nicio formă faptul că în rezoluție nu se regăsește nicio mențiune despre respectarea/nerespectarea garanțiilor procesuale din perspectiva actului de justiție, act realizat de o instanță obiectivă și imparțială, de către cele două doamne magistrat. A precizat că susține acest lucru deoarece în motivarea deciziei pronunțate, cele două doamne magistrat au afirmat că există la dosar un certificat ONRC al B. S.R.L., unde apare doar reclamantul din prezenta speță ca asociat, așa încât nu se poate presupune că și celălalt pârât ar fi fost implicat în conducerea societății falite, de unde au concluzionat că este "persoană interpusă". Din acest motiv recurentul-reclamant a considerat că cele două doamne judecător au pronunțat o hotărâre cu nesocotirea flagrantă a unor dispoziții de procedură cu caracter imperativ (art. 22 din C. proc. civ.), așa încât se ridică serioase îndoieli cu privire la aparența de imparțialitate a acestora, față de toate părțile din dosar.

În concret, nici în sentința atacată și nici în rezoluția contestată nu se face vorbire despre analiza acestei situații expuse, acest text de lege imperativ fiind încălcat în totalitate, în mod flagrant, încălcare care este evidentă așa cum rezultă din motivarea deciziei celor două doamne judecător.

În continuare, făcând referire la ultimul alineat de la pag. 14 și pag. 15 din sentința atacată, recurentul-reclamant a criticat faptul că magistrații reclamați nu au pus în discuție necesitatea depunerii unui certificat ONRC în integralitate și niciun raport de interpunere, menționat din oficiu, în condițiile în care cererea de chemare în judecată formulată împotriva sa și a lui C. augustin s-a întemeiat pe raportul de solidaritate.

A mai arătat că în cazul lui C. s-a reținut de către magistrați că "nominalizarea de către apelant (N.R. CII D.) în comisia de inventariere, act unilateral, nu dovedește cele susținute", însă în cazul său, aceeași instanță, contrar faptului că din 2014 nu a avut niciun drept de decizie, niciun drept de plată, nu a făcut și dispus nicio plată, în societatea în cauză, a considerat că i-ar fi fost incumbată obligația de ținere și predare a contabilității.

De asemenea, a mai arătat că s-a prezentat la administratorul judiciar, de bună voie, cu toate că se încheiase contractul de management, fapt care arată o implicare permanentă în viața socială a societății, însă în opinia sa, nu s-a pus în discuție "pentru aflarea adevărului", noțiunea de "viața socială a societății", astfel încât să fie un proces echitabil, pentru toate părțile.

S-a mai reținut de către instanță că recurentul -reclamant din prezenta cauză a fost cel care a solicitat deschiderea unui cont pe numele societății (2010) însă nu există nicio probă în dosar care să arate că prin această faptă ar fi deținut actele contabile ale societății sau că ar fi ținut contabilitatea societății falite. Susținerea Curții este contrazisă de Adresa E. prin care se arată că a fost deschis contul în data de 06.09.2010 de către acesta, însă "Persoane cu drept de semnătura atât înainte cât și după intrarea în insolvență fiind F., C. și G." și de Adresa nr. x/19.10.2017 a aceleiași bănci din care reiese că, ulterior datei de 02.03.2015 acesta nu apare ca fiind persoană cu specimen de semnătură.

A mai precizat că administratorul judiciar în raportul cauzal întocmit la data de 23.01.2017, conform art. 97 din Legea nr. 85/2014 și depus la dosarul de faliment nr. x/2016, la Capitolul III a arătat care sunt cauzele și împrejurările care au dus debitoarea în încetare de plăți, acestea nefiind generate de organele de conducere ale debitoarei. Ulterior, același administrator judiciar, prin raportul supliment nr. 171/31.07.2017, depus la dosarul de faliment nr. x/2016, a reținut că administrarea societății a fost realizată în fapt, atât înainte cât și ulterior deschiderii procedurii insolvenței, de alte persoane decât administratorul statutar/special, fără a le indica și fără a arăta faptele concrete prin care acele persoane ar fi adus societatea în insolventă, cauzele insolvenței fiind aceleași din raportul inițial. În această situație, în opinia recurentului-reclamant, este evidentă ambiguitatea, discordanța și lipsa de elemente de fapt care arată că nu are nicio culpă în falimentul societății pentru a-l cărei pasiv a fost tras la răspundere.

S-a mai susținut în motivarea deciziei că s-a făcut aplicarea prezumției relative instituită de lege și dispozițiile art. 327-328 noul C. proc. civ., reținându-se că nu s-ar fi înlăturat aceste prezumții, în condițiile în care există un contract asumat de asociatul unic și administratorul societății care răstoarnă o prezumție simplă și relativă.

Recurentul-reclamant a mai pus în discuție elemente privind probatoriul, respectiv care este proba care arată că ar fi deținut contabilitatea firmei, în condițiile în care contabilitatea a fost externalizată, și de unde faptul vecin și conex că nu ar fi ținut contabilitatea sau că ar fi ascuns/distrus o parte din aceasta.

A susținut recurentul-reclamant că cele două doamne judecător au instrumentat cauza într-un mod defectuos, în sensul încălcării în mod flagrant a unor norme legale imperative, respectiv dispozițiile art. 6. și art. 9 alin. (2) C. proc. civ., arătând că, deși cererea formulată de administratorul judiciar a fost întemeiată pe raportul de solidaritate, instituit de art. 169 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, cei doi magistrați au modificat cererea de chemare în judecată, încălcând dispozițiile legale referitoare la obiectul și limitele procesului, care sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Or, în condițiile în care apelantul-reclamant a solicitat obligarea în solidar, apărările dlui C. au fost asupra neîndeplinirilor condițiilor privind atragerea răspunderii, față de ambele persoane, niciunde nu s-a luat în discuție o eventuală atragere a răspunderii doar în sarcina sa, și, cu toate acestea, cele două doamne judecător au stabilit că singurul vinovat este A..

A considerat așadar că era absolut obligatoriu să se pună în discuția părților modificarea cererii de chemare în judecată, respectiv a motivelor de apel, astfel cum au făcut cele două judecătoare.

Cu privire la reaua-credință a celor două magistrate, recurentul-reclamant a considerat că se poate observa cu ușurință din motivarea hotărârii pronunțate că este eronată, dată cu distorsionarea legii și că niciun alt judecător, având această cauză și aflat în aceleași condiții, nu ar fi judecat astfel. Raționamentul juridic al magistratelor este în contradicție flagrantă cu principiile de drept din materia respectivă. Discrepanța dintre decizia celor două judecătoare și hotărârea Tribunalului București este inexplicabilă, având în vedere motivarea acesteia din urmă, precum și absența oricăror noi elemente de probatoriu prezentate de administratorul judiciar. În fața Curții de Apel București nu s-a prezentat nicio probă nouă care să susțină pretinsa vinovăție a sa. Prin urmare, recurentul-reclamant a fost obligat să suporte "pasivul neacoperit" în condiții improprii, având în vedere jurisprudența CEDO, care este foarte critică la adresa deciziilor din apel care răstoarnă deciziile instanțelor inferioare fără să analizeze cu atenție toate probele relevante.

În consecință, recurentul-reclamant a susținut că judecătorul fondului, inspectorul șef și inspectorul judiciar au respins contestatia, respectiv au clasat sesizarea în mod nelegal, apreciind că întreaga situație se rezumă doar la modul de interpretare a probelor și la raționamentul logico-juridic al judecătorului, fiind evidentă gravitatea faptelor celor două doamne judecător, consecințele produse fiind materializate prin încălcarea drepturilor procesuale, nesocotirea în mod flagrant a unor norme imperative și cu consecințe deosebit de grave în ceea ce îl privește.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, a susținut că nu sunt incidente motivele de casare invocate, hotărârea recurată fiind motivată, cu luarea în considerare a criticilor ridicate în cererea introductivă de instanță, fiind în mod judicios analizată legalitatea rezoluțiilor contestate, cu respectarea limitelor stabilite de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, înregistrată sub nr. x-448, recurentul-reclamant A. și-a exprimat nemulțumirea cu privire la doamnele judecător H. și I. din cadrul Curții de Apel București, secția a V-a civilă cu privire la modul de soluționare a dosarului nr. x/2016 (nr. în format vechi 1928/2020), solicitând exercitarea acțiunii disciplinare față de acestea pentru exercitarea funcției cu rea credință sau gravă neglijență.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluția nr. 792/4 din 22.03.2021 emisă în lucrarea nr. 21-615, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, motivat de faptul că nu s-au conturat indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Împotriva rezoluției de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, aceasta fiind respinsă prin rezoluția Inspectorului Șef nr. 7609 din 20.04.2021 emisă în lucrarea nr. C21-615.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu contestație împotriva rezoluției Inspectorului Șef nr. 7609 din 20.04.2021 și rezoluției nr. 792/A din 22.03.2021 emise în lucrarea nr. 21-615, acțiunea acestuia fiind respinsă ca nefondată reținându-se, în esență, că actele administrative atacate sunt legale și temeinice.

Reclamantul a criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurentul-reclamant argumente reale care să justifice invocarea sa.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii și că, în ceea ce privește motivarea de la punctul 2 al sentinței, "se observă contradictorialitate și modul trunchiat de a aplica legea, judecătorul fondului, în esență, stabilind voalat că elemente de drept esențiale ale activității unui magistrat au fost încălcate flagrant, însă sub aceeași apărare a principiului independenței magistratului în fața inspectorilor judiciari, a înlăturat întreaga motivare a contestației sale."

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește celelalte teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Or, niciuna dintre aceste situații nu se identifică în cauză, de altfel, nu au fost indicate nici de către recurentul-reclamant ca atare.

Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate reține nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care îl respinge ca nefondat.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând în mare parte susținerile din sesizare, fiind nemulțumit de soluția de clasare și de soluția pronunțată de prima instanță.

În concret, recurentul-reclamant este nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere, de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 referitor la cele două doamne judecător care au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

"exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență.

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față.

Instanța de control judiciar observă că nemulțumirea recurentului-reclamant, care s-a materializat prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, o reprezintă chiar soluția pronunțată de judecători prin Decizia nr. 1781 din 27 noiembrie 2020 în dosarul nr. x/2016 (nr. în format vechi 1928/2020) al

Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

În acest dosar a fost admis apelul formulat de CII D. împotriva sentinței civile nr. 2750/28.07.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, schimbându-se în parte sentința atacată în sensul că a fost obligat pârâtul A. să suporte pasivul rămas neacoperit al debitoarei J. S.R.L..

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a avut în vedere întregul material probator depus la dosar cu privire la succesiunea organelor de conducere ale societății J. S.R.L. și normele legale incidente speței, dând o interpretare diferită de cea a petentului A. și a instanței de fond. În esență, a constatat că petentul este cel care a realizat în fapt administrarea societății și după încetarea calității de manager și că nu a predat documentele contabile, deși s-au realizat demersuri în acest sens de către lichidatorul judiciar, reținându-se incidența dispozițiilor art. 169 lit. d) din Legea nr. 85/2014 și a prezumției culpei și legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale; dar și ținând cont de dispozițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

În deplin acord cu mențiunile din rezoluția de clasare și cu reținerile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că aceste nemulțumiri, exprimate de recurentul-reclamant în cuprinsul sesizării, excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecției Judiciare în ceea ce privește modul în care judecătorii care au pronunțat soluția în dosarul nr. x/2016 (nr. în format vechi 1928/2020) al Curții de Apel București, secția a V-a civilă au interpretat materialul probator, au stabilit situația de fapt și au aplicat dispozițiile legale la situația concretă dedusă judecății.

Prin urmare, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față.

Nu pot fi reținute nici susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora în sentința atacată și în rezoluția de clasare nu s-ar fi analizat încălcarea evidentă de către magistrații reclamați a textului de lege imperativ prevăzut de art. 22 din C. proc. civ.. Contrar acestor susțineri, instanța de control judiciar observă că, la pagina 13 a hotărârii contestate, judecătorul fondului a arătat care este distincția între, pe de o parte, obligația instanței reglementată de teza I a alin. (2) al articolului indicat, de stăruință, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricărei greșeli privind aflarea adevărului, iar pe de altă parte, dreptul judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, concluzionând în sensul că soluția dată sesizării diciplinare se raportează strict la actele dosarului.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că, în speță, nu pot fi identificate elemente de natură să conducă la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, prima instanță făcând o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1838 din 6 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.