ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5417/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal la data de 01 martie 2021, reclamanta Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat anularea Notificării x/03.08.2020 privind solicitarea returnării unor cheltuieli declarate neeligibile pentru proiectul "Vizita de lucru și prezentare a modelului de bună practică al României privind Convenția de la Istanbul", finanțat prin Fondul pentru relații bilaterale la nivelul programului "JUSTIȚIE", emisă de Ministerul Justiției și exonerarea de la plata sumei de 3.689,46 RON, reprezentând cheltuieli neeligibile.

Prin sentința civilă nr. 2004 din 22 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității cererii, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2004 din 22 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că sentința instanței de fond cuprinde motive străine de natura cauzei, fapt ce a dus la o incorectă evaluare a situației de fapt raportat la cheltuielile decontate în cadrul proiectului.

Astfel, prima instanță se află într-o eroare cu privire la interpretarea art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 518/1995, raportat la situația ce face obiectul cererii de chemare în judecată, cheltuielile aferente deplasării nefiind suportate de partenerul extern, în fapt acesta acordând un buget nerambursabil acesteia, în vederea gestionării, decontării și justificării cheltuielilor angajate.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că situația existentă nu trebuie confundată cu situația în care partenerul extern ar fi asigurat și plătit direct serviciile de cazare pentru delegația A., situație în care, în mod corect, delegații ar fi trebuit să beneficieze doar de decontarea cheltuielilor de transport și de diurnă.

Aceasta a reiterat situația de fapt și a susținut că, faptul că valoarea facturii serviciilor de cazare, ce au fost asigurate de operatorul economic, a fost mai mică decât cuantumul indemnizației pentru cazare cuvenit fiecărui membru al delegației, în conformitate cu Anexa privind cuantumul cheltuielilor de cazare menționată în H.G. nr. 518/1995, respectiv suma de 150 euro pe noapte/persoană, nu poate justifica neacordarea unui drept legal cuvenit personalului trimis în străinătate în condițiile Hotărârii de Guvern mai sus amintite.

În situația dată, este vorba despre sume fixe acordate în temeiul prevederilor legale (un plafon care nu poate fi depășit) și care, potrivit legii, nu presupun prezentarea unor facturi pentru decontare ulterioară, iar această procedură, este general valabilă, respectată și aplicată la nivelul tuturor instituțiilor din sfera administrației publice centrale, inclusiv la nivelul Ministerului Justiției.

Nu în ultimul rând trebuie avut în vedere faptul că, în situația în care, transferul bugetului ar fi fost realizat în timp util, astfel încât membrii delegației să poată primi în avans suma reglementată prin H.G. nr. 518/1995 în vederea asigurării indemnizației de cazare, aceștia ar fi avut posibilitatea să plătească pentru serviciile de cazare o sumă mai mică decât cuantumul de 150 euro reglementat prin lege, nefiind obligați să prezinte dovada plății.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat că este irelevant aspectul cu privire la valoarea mai mică a facturii, sub nicio formă neputându-se lua în calcul ipoteza unei îmbogățiri fără just temei a delegatului, așa cum susține pârâtul, în caz contrar, putându-se considera că absolut tot personalul trimis în străinătate în condițiile H.G. nr. 518/1995 poate fi acuzat de îmbogățire fără just temei, în situația în care plătește pentru cazare o sumă mai mică decât cea menționată în Anexa privind cuantumul cheltuielilor de cazare menționată în H.G. nr. 518/1995 și a apreciat că prezenta speță se situează în sfera de aplicabilitate a principiului de drept "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă invocă exclusiv motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), din perspectiva ipotezei privind motivele străine de natura cauzei, criticile formulate de aceasta privesc, în concret, modul de aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, astfel că le va analiza și din această perspectivă.

Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

În speță, sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinare. Faptul că recurenta - reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Considerentele instanței de fond sunt coerente și logice, apte de a susține dispozitivul, iar împrejurarea că instanța nu a valorizat argumentele reclamantei este consecința logică a soluției pronunțate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanței vor fi în opoziție cu argumentele unei părți, atunci când, urmare hotărârii pronunțate, partea va fi căzută în pretenții.

Astfel, hotărârea instanței de fond este motivată și motivarea privește în mod principal prevederile H.G. nr. 518/1995, act normativ invocat chiar de reclamantă în susținerea acțiunii. Este evident că reglementarea cuprinsă în H.G. nr. 518/1995 este determinantă în soluționarea cauzei, obiectul acestei reglementări constituindu-l regimul drepturilor și obligațiilor personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar.

Or, nu poate fi reținut în cauză că motivele cuprinse în considerentele hotărârii sunt străine de natura cauzei, atât timp cât instanța de fond s-a aplecat tocmai asupra actelor normative și argumentelor invocate, pe de o parte de reclamant prin acțiune și, pe de altă parte, de pârât prin întâmpinare. Faptul că recurenta-reclamantă este nemulțumită de raționamentul instanței de fond sau de concluzia la care aceasta a ajuns nu se poate circumscrie în niciun caz motivului de recurs invocat.

De altfel, pentru a fi incidentă această ipoteză prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., era necesar ca hotărârea primei instanțe să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Așa cum a constatat anterior, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul în care a fost soluționată cererea sa, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Adresa nr. x/20.08.2019, reclamanta Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați a transmis pârâtului aplicația "Working visits and showcase Romania on Instanbul Convention" prin care a precizat că estimarea costurilor aferente indemnizatiei de deplasare s-a făcut în baza baremelor prevăzute în anexa la H.G. nr. 518/1995, indemnizația de călătorie prima categorie fiind egală cu indemnizația de cazare de 150 euro/zi/persoană și indemnizația zilnică de 35 euro/zi/persoană.

La data de 27 august 2019, între părți s-a încheiat contractul de finanțare pentru implementarea proiectului "Vizită de lucru și prezentare a modelului de bună practică al României privind Convenția de la Istanbul", având ca obiect acordarea finanțării nerambursabile pentru implementarea acestui proiect.

Prin Notificarea nr. x/03.08.2020, emisă de Ministerul Justiției, reclamanta Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați a fost informată cu privire la declararea ca neeligibilă a sumei de 3.689,46 RON reprezentând cheltuieli pentru proiectul "Vizită de lucru și prezentare a modelului de bună practică al României privind Convenția de la Istanbul" nr. 6/71323/2019/27.08.2019 finanțat prin Fondul pentru relații bilaterale la nivelul programului Justiție.

În cuprinsul acestei notificări pârâtul a menționat că, în urma analizei documentelor de suport ale participanților la cea de a 3-a Conferință Europeană privind violența domestică, eveniment ce a avut loc în perioada 1-4 septembrie 2019 s-a constatat încălcarea H.G. nr. 518/1995, întrucât pentru cazarea participanților, rezervarea și plata au fost efectuate de unitatea trimițătoare. Această cheltuială nu mai putea fi considerată indemnizație de cazare pentru a fi aplicat baremul din H.G. nr. 518/1995, nefiind acordată sub formă de avans, decontul realizându-se în baza cheltuielilor reale.

Prin Adresa nr. x/21.08.2020, reclamanta a contestat această notificare, motivând că au fost respectate prevederile contractuale și dispozițiile H.G. nr. 518/1995, cazarea, rezervarea și plata fiind efectuate de către unitatea trimițătoare, în conditiile în care contractul cu nr. x/571323/27.08.2019 s-a semnat la data de 27 august 2019, iar plecarea efectivă a membrilor delegației era iminentă și s-a realizat la data de 03 septembrie 2019, fără a exista sub nicio formă posibilitatea realizării demersurilor pentru a se asigura transferul sumelor necesare pentru derularea proiectului și acordării indemnizației de cazare sub formă de avans.

La data de 01 septembrie 2020, pârâtul a emis Adresa nr. x/2018, prin care a respins contestația reclamantei, comunicând acesteia că, în urma analizei documentelor, s-a constatat că pentru cazare, pentru toți participanții la Conferința din Norvegia, rezervarea și plata au fost efectuate de unitatea trimițătoare, iar această cheltuială nu mai poate fi considerată indemnizație de cazare conform H.G. nr. 518/1995, nefiind acordată în valută sub formă de avans, decontul realizându-se în baza cheltuielilor reale, respectiv facturile de cazare emise de B. S.R.L.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, sunt nefondate.

Potrivit art. 5 alin. (1) A lit. b) din H.G. nr. 518/1995, personalului trimis în străinătate i se acordă o indemnizație zilnică în valută primită pe perioada delegării și detașării în străinătate, denumită indemnizație de deplasare, compusă dintr-o sumă zilnică, denumită diurnă, în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană, a celor mărunte uzuale, precum și a costului transportului în interiorul localității în care își desfășoară activitatea și o sumă zilnică, denumită indemnizație de cazare, în limita careia personalul trebuie să își acopere cheltuielile de cazare. Prin cheltuieli de cazare se înțelege, pe lângă tarifele sau chiria plătite, și eventualele taxe obligatorii pe plan local, precum și costul micului dejun, atunci când acesta este inclus în tarif.

Art. 12 alin. (1) din H.G. nr. 518/1995 prevede că "(1) Sumele în valută cuvenite personalului, în condițiile stabilite prin prezenta hotărâre, se acordă sub formă de avans".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor legale anterior menționate, raportat la situația de fapt reținută prin actele administrative contestate, rezultă că indemnizația de cazare se acordă în avans, la plecarea în delegație, legea instituind practic prezumția că aceasta este utilizată pentru asigurarea cazării, funcție de baremele prevăzute de anexă. Or, în cazul de față, sumele au fost achitate de recurenta-reclamantă pe bază de decont, conform cheltuielilor reale efectuate în baza facturilor fiscale seria x din 27 august 2019 .

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în cauză nu poate fi ignorat faptul că cheltuielile de cazare nu au fost suportate de personalul care a făcut parte din delegatia care a reprezentat România la Conferința Europeană privind violența domestică, eveniment ce a avut loc la Oslo, în perioada 1-4 septembrie 2019, pentru ca acesta să fie îndreptățit la plata sumei integrale de 150 euro/zi persoană, ci din bugetul autorității publice reclamante, prin intermediul unui operator economic de profil - societatea B. S.R.L., situație de fapt care nu se încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) A lit. b) din H.G. nr. 518/1995.

Totodată, nu poate fi apreciat ca irelevant aspectul cu privire la valoarea mai mică a facturii, în condițiile în care potrivit contractului de finanțare, la Capitolul 3 - Bugetul și cheltuieli eligibile se stipulează la art. 3.3:

"...Cheltuielile sunt considerate ca fiind efectuate atunci când acestea au fost facturate și plătite, iar bunurile/serviciile/lucrarile au fost livrate/prestate".

În consecință, în mod corect a constatat instanța de fond ca fiind legală conduita pârâtului Ministerul Justiției, care, în urma verificării cheltuielilor declarate de reclamantă, a autorizat numai cheltuielile de transport și diurna și a solicitat returnarea cheltuielilor de cazare având în vedere că acestea au caracter nejustificat, câtă vreme plata cazării participanților la conferință s-a efectuat de autoritatea publică reclamantă, în condițiile anterior reținute, și nu de către aceste persoane.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) Cod .procedură civilă, va respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați împotriva sentinței civile nr. 2004 din 22 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2023.