ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5349/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.10.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., fost Președinte al României, anularea Legii nr. 28/1991 pentru acceptarea de către România a Acordului (Statutului) privind Corporația Financiară Internațională (C.F.I.) promulgată de numitul B., acțiune formulată în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 337 din 23 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești; A respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca inadmisibilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 337 din 23 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului. În motivarea recursului arată că pârâtul nu a depus întâmpinare în fața instanței de fond, iar acest aspect constituie lipsă de procedură și atrage nulitatea sentinței recurate. Consideră că admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești este ilegală, pentru încălcarea dispozițiilor art. 5 C. proc. civ., judecătorii având îndatorirea să primească și să soluționezet orice problemă de drept ridicată, chiar în caz de război, iar acolo unde nu există prevederi legale, se aplică principiile generale ale dreptului, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare sau se analizează circumsctanțele cauzei ținând cont de echitate. Mai arată că potrivit art. 14 alin. (1) C. proc. civ., instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, or, din lipsa întâmpinării se deduce lipsa citării legale obligatorii. Precizează că potrivit art. 11 C. proc. civ.: "Orice persoană este obligată, în condițiile legii, să sprijine realizarea justiției. Cel care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligații poate fi constrâns să o execute sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare și, dacă este cazul, a unor daune-interese." De asemenea, invocă liberul acces la justiție, precum și dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Deși a fost legal citat, intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 30 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 15 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În cauză, reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., fost Președinte al României, anularea Legii nr. 28/1991 pentru acceptarea de către România a Acordului (Statutului) privind Corporația Financiară Internațională (C.F.I.) promulgată de numitul B., acțiune formulată în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004. Prima instanță a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca inadmisibilă, reținând că, raportat la obiectul acțiunii, respectiv anularea Legii nr. 28/1991, cererea dedusă judecății nu intră în categoria litigiilor de competența instanțelor judecătorești, întrucât dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, indicate de reclamantă ca temei de drept pentru acțiunea în anularea Legii nr. 28/1991, nu se referă la legile adoptate de Parlamentul României, având în vedere în mod exclusiv actele administrative cu caracter individual și actele administrative cu caracter normativ. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care la alin. (1) prevede că: "(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate", iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol "(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate." Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de Legea nr. 28/1991, care, din interpretarea textului de lege de mai sus, ce constituie temeiul temeiul acțiunii de față, reiese că nu poate face obiectul analizei instanței de contencios administrativ în prezenta procedură În acest sens, instanța de cond a reținut în mod corect că, raportat la obiectul acțiunii, respectiv anularea Legii nr. 28/1991, cererea dedusă judecății nu intră în categoria litigiilor de competența instanțelor judecătorești. În ceea ce privire critica formulată prin cererea de recurs, în sensul că judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice problemă de drept, aceasta este nefondată, în condițiile în care potrivit art. 5 alin. (1) C. proc. civ.: "Art. 5 - (1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii". Astfel, textul de lege de mai sus instituie o asemenea obligație doar în ipoteza în care cererile sunt de competența instanțelor judecătorești, or, în cauză cererea nu este de competența instanțelor judecătorești. Dincolo de acest aspect, o altă critică formulată prin cererea de recurs vizează faptul că, întrucât pârâtul nu a depus întâmpinare, se prezumă că acesta nu a fost legal citat. Înalta Curte constată că și acest argument este nefondat, cele două aspecte nefiind interdependente. Astfel, în cadrul procesului civil, părțile au posibilitatea să adopte conduita procesuală pe care o doresc, în limitele conferite de C. proc. civ., iar formularea întâmpinării reprezintă un demers lăsat la latitudinea părții, respectiv a modului în care aceasta înțelege să se apere în litigiul în care a fost chemată în judecată. Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 337 din 23 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.