ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1191/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând anularea Deciziei nr. 1620 din 11.08.2016 privind sancționarea cu avertisment scris a domnului A. - persoană semnificativă/actuar la B. S.A., obligarea pârâtei la radierea sancțiunii cu avertisment scris aplicată, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1794 din 26 noiembrie 2021 a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată și, totodată, a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. și susținând faptul că hotărârea ar fi fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și a preve­derile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. Susține recurentul că, în primul ciclu procesual, instanța de recurs a stabilit, în sarcina Curții de Apel București, obligația de a analiza în rejudecare atât criticile aduse hotărârii prin cererea de recurs, cât și argumentele inițiale invocate în cererea de chemare în judecată. Astfel, în opinia recurentului, instanța de rejudecare nu ar fi analizat motivul de casare privind lipsa analizei prevederilor art. 163 alin. (12) din Legea 237/2015 prin care a criticat faptul că, potrivit cerințelor legale, decizia de sancționare trebuie să conțină, pe de o parte, descrierea faptelor prin care au fost încălcate normele legale, iar pe de altă parte, textele legale care califică respectivele încălcări drept contravenții și, prin cererea de chemare în judecată, ar fi invocat inclusiv încălcarea prevederilor art. 136 din Legea nr. 237/2015, prevederi imperative a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea absolută, aspecte de ordine publică pe care chiar instanța, din oficiu, avea posibili­tatea să le invoce. Precizează recurentul că, prin cererea de chemare în judecată, ar fi invocat inclusiv încălcarea prevederilor art. 136 din Legea nr. 237/2015, prevederi imperative a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea absolută, iar potrivit art. 163 alin. (12) din Legea 237/2015, deciziile de sancționare emise de A.S.F. trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept pe care se sprijină; așadar, arată recurentul, potrivit cerințelor legale, decizia de sancționare trebuie să conțină, pe de o parte, descrierea faptelor prin care au fost încălcate normele legale, iar pe de altă parte, textele legale care califică respectivele încălcări drept contravenții. Cu toate acestea, în opinia sa, nici în primul ciclu procesual și nici în rejudecare, Curtea de Apel București nu ar fi analizat încălcarea respectivelor prevederi legale, deși această încălcare era de natură să conducă chiar la anularea Deciziei ASF disputate, respectiv a Deciziei nr. 1620/11.08.2016. Arată recurentul că, în ciuda indicațiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel București nu ar fi ținut cont și de motivele prezentate în cadrul cererii de recurs, procedând, astfel, la o analiză incompletă a argumentelor prezentate și, drept consecință, la pronunțarea unei soluții ne­motivate, ar fi ignorat argumentele reclamantului din cererea de recurs referitoare la încălcarea principiului personalității răspunderii contravenționale, neputându-se face o confuzie între răspunderea persoanei juridice B., respectiv răspunderea recurentului-reclamant, în calitate de angajat al B.; în opinia recurentului, chiar dacă, ipotetic, ASF poate aplica sancțiuni contravenționale persoanelor din cadrul societăților de asigurare care dețin funcții cheie sau funcții critice, în prezentul caz, modul în care Decizia nr. 1620/11.08.2016 este emisă, prin trimitere directă la Decizia nr. 436/23.02.2016, ar crea o confuzie între persoanele chemate să răspundă pentru aceste pretinse fapte contraven­ționale, confuzie și ingerință care nu poate fi conciliată cu principiul personalității răspun­derii contravenționale. Susține recurentul că, în opinia sa, prin sancțiunea aplicată, ASF ar fi procedat la încălcarea prin­cipiului, iar mai departe, prima instanță a perpetuat această încălcare, omițând să o analizeze și să o conteste în vreun fel, iar, în continuare, nici măcar în etapa rejudecării, deși a menționat expres prin cererea de recurs această încălcare, Curtea de Apel București nu a avut o conduită diferită, ci asemănătoare primei instanțe și, totodată, contrar limitelor de rejudecare trasate de ÎCCJ, încălcându-se art. 501 alin. (3) C. proc. civ. În susținerea nemotivării sentinței, se arată că, neanalizând cele două motive indicate, instanța de rejudecare a pronunțat implicit o sentință nemotivată, fapt de natură să atragă nulitatea sentinței, deoarece, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumen­tele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile ra­portului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar cele două aspecte criticate prin cererea de recurs din primul ciclu procesual și care nu au fost analizate de instanța de rejudecare, erau esențiale pentru stabilirea unei so­luții corecte pe fondul cauzei, nu reprezentau motive repetitive, ci argumente care, prin ele însele, independent de alte motive, erau apte să arate nelegalitatea și netemeinicia deciziei ASF criticate. Deși nu a fost indicat ca motiv de recurs aparte, Înalta Curte, în exercitarea rolului său activ, a apreciat că susținerile recurentului se încadrează și în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel că îl va analiza ca atare.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat; a arătat sus-numita că, în cauză, nu sunt incidente motivele de casare invocate, deoarece critica referitoare la nerespectarea de către A.S.F. a prevederilor art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015 este, în mod evident, tardivă, fiind invocată abia în recursul soluționat în dosarul nr. x/2017 și în dosarul format în rejudecare, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., în mod corect prima instanță a judecat ținând seama de motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, nu și în raport de noile motive regăsite în cererea de recurs, aceasta fiind și intenția reală a completului care a judecat recursul din dosarul nr. x/2017.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond, nefiind incidentă niciuna dintre situațiile de casare invocate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 19.06.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea Deciziei nr. 1620 din 11.08.2016 privind sancționarea cu avertisment scris a reclamantului, în calitate de persoană semnificativă/actuar la B. S.A., ca fiind nelegală și neîntemeiată, solicitând obligarea pârâtei la radierea sancțiunii cu avertisment scris, aplicată prin Decizia nr. 1620 din 11.08.2016. Prin sentința civilă nr. 409 din 6 februarie 2018, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și acțiunea ca neîntemeiată, împotriva acestei hotărâri exercitând recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanța supremă a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând faptul că primul judecător nu a răspuns tuturor aspectelor invocate în cererea de chemare în judecată. După rejudecare, curtea de apel a respins acțiunea ca neîntemeiată, în condițiile expuse în preambulul prezentei decizii. Într-o ordine firească, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), criticile recurentului, din perspectiva acestei situații de casare, fiind nefondate, pentru argumentele ce urmează: Se impune a se aminti, înainte de toate că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, în lumina acestor dispoziții legale, din perspectiva exigenței de a motiva, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, așa cum s-a evidențiat în doctrină, "considerentele hotărârii judecătorești trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548). Această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României – 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei – 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și a hotărârilor, în diferite state; mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei. Revenind la prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte amintește că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând, într-o manieră clară și coerentă, argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmațiile recurentului, ce susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, să apară ca fiind nefondate. Din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat care sunt argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului; în realitate, titularul căii de atac, în argumentele calificate de către instanța de reformare ca fiind specifice motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemulțumirea sa față de soluție, nemulțumire rezultată dintr-o pretinsă încălcare, de către instanța de fond din al doilea ciclu procesual, a dispozițiilor deciziei de casare. În ceea ce privește situația de reformare sancționată de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., trebuie reamintit faptul că, sub imperiul acestui motiv de recurs, se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc. În argumentarea invocării acestui motiv, recurentul a susținut pretinsa încălcare, în rejudecare, de către judecătorul care a pronunțat sentința recurată, a dispozițiilor deciziei de casare, prin care instanța supremă, în primul ciclu procesual al judecății, a casat cu trimiterea cauzei, la aceeași curte de apel; astfel, recurentul a susținut că, în contra dispozițiilor instanței de recurs, judecătorul de fond nu ar fi analizat încălcarea art. 136 și163 alin. (12) din Legea 237/2015 și ar fi ignorat argumentele sale din cererea de recurs, referitoare la nerespectarea principiului personalității răspunderii contravenționale. Este adevărat că deciziile de casare ale instanței de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, exclusiv sub aspectul dezlegărilor date problemelor de drept în acel litigiu; ignorarea îndrumărilor instanței de recurs și a statuărilor în drept, prin decizia de casare, determină soluția casării hotărârii pronunțate de către instanța de trimitere, pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 501 C. proc. civ. Cu toate acestea, dispozițiile acestei norme procesuale și, pe cale de consecință și cele ale situației de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu își găsesc incidența în cauza de față, iar susținerile recurentului sunt lipsite de suport real și nesusținute de actele dosarului, pentru argumentele ce urmează: Așa cum rezultă, fără putință de tăgadă, din conținutul Deciziei nr. 2458/15.04.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizie de casare), soluția casării cu trimitere spre rejudecare a fost dispusă, în principal, pentru că instanța de fond nu ar fi răspuns tuturor susținerilor din cererea de chemare în judecată; totodată, instanța de recurs a dispus ca instanța de trimitere să aibă în vedere, în rejudecare, "criticile formulate prin cererea de chemare în judecată și pe care prima instanță nu le-a analizat". Așadar, pe linia deciziei de casare, obligația instanței de trimitere era exclusiv aceea de a analiza criticile și pretinsele motive de nelegalitate a actului administrativ contestat, invocate în cerere de chemare în judecată introductivă de instanță și nu critici noi, promovate pentru prima dată pe calea căii de atac extraordinară a recursului. Așa cum a observat în mod justificat partea adversă, respectiv intimata– pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, pretinsa încălcare a prevederilor art. 136 și 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015 și a principiului caracterului personal al răspunderii contravenționale nu a fost invocată de către recurent prin acțiunea inițială care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, așa cum rezultă din analiza atât a conținutului cererii de chemare în judecată, cât și a temeiurilor de drept pe care această acțiune a fost întemeiată (pag. 11, cererea introductivă), ci direct în recursul formulat în dosarul nr. x/2017 și în notele scrise depuse în rejudecare, în contra dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., potrivit cărora "reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat", iar în rejudecare, este posibilă modificarea acțiunii atunci când casarea hotărârii se dispune pentru o neregularitate de procedură comisă anterior primului termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat, ceea ce nu este cazul, în speța de față. În consecință, nu se poate vorbi despre încălcarea, în rejudecare, a dispozițiilor deciziei de casare, câtă vreme respectiva decizie a avut în vedere analizarea de către instanța de trimitere a motivelor și argumentelor ignorate în primul grad de jurisdicție, dar numai a acelora care au fost invocate în cererea de chemare în judecată, cu respectarea regulilor care guvernează procesul civil. În raport de toate argumentele expuse, întrucât niciuna dintre critici nu atrage incidența în cauză a motivelor de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1), raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat, menținând, ca fiind legală și temeinică, soluția curții de apel.