ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2458/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 19.06.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea Deciziei nr. 1620 din 11.08.2016 privind sancționarea cu avertisment scris a reclamantului, în calitate de persoană semnificativă/actuar la B. S.A., ca fiind nelegală și neîntemeiată; obligarea pârâtei la radierea sancțiunii cu avertisment scris aplicată prin Decizia nr. 1620 din 11.08.2016; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 409 din 6 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată și s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 409 din 6 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că în cuprinsul cererii de chemare în judecată sunt invocate aspecte punctuale ce țin de respectarea prevederilor legale și a cerințelor actuariale, în combaterea celor reținute de ASF în decizia nr. 1620/11.08.2016, iar instanța nu a răspuns acestora.

În esență, recurentul-reclamant susține că a arătat că faptele reținute de ASF nu au caracter contravențional, respectiv că nu a fost încălcată dispoziția legală invocată, făcând referire, în mod paralel, atât la cele dispuse prin Decizia 436/23.02.2016 (prin care au fost dispuse măsuri în sarcina societății B.), cât și la decizia nr. 1620/11.08.2016, dar prin hotărârea recurată prima instanță a reținut că nu pot fi analizate criticile referitoare la Decizia nr. 436/23.02.2016 și, în mod nelegal, nu a analizat nici criticile referitoare la Decizia nr. 1620/11.08.2016, în condițiile în care criticile erau comune.

Arată că prima instanță nu s-a pronunțat pe aspectele invocate de recurentul-reclamant în punctul 3 al cererii de chemare în judecată (pag. 5-11).

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că hotărârea primei instanțe este nemotivată, lipsind analiza criticilor de nelegalitate și de netemeinicie invocate de recurentul-reclamant la punctul 3 al cererii de chemare în judecată, cu privire la inexistența pretinselor fapte contravenționale.

În acest sens invocă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., apreciind că în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, motivarea fiind o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar, fiind parte a dreptului la un proces echitabil.

Pe de altă parte, susține că nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În concret, arată că prima instanță nu a analizat nici probele care au fost administrate cu privire la planul de remediere a societății B. S.A., ampla corespondență dintre ASF și B. S.A., etc., nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția din dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced, reprezentând o gravă încălcare a normelor de procedură care atrag sancțiunea nulității.

De asemenea, arată că prin acțiune a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 163 din Legea 237/2015, aspecte care nu au fost analizate cu rigoarea cerută de normele de procedură imperative. Potrivit acestor dispoziții, deciziile de sancționare emise de A.S.F. trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se sprijină.

Totodată, arată că a invocat prin cererea de chemare în judecată și încălcarea prevederilor art. 136 din Legea 237/2015, prevederi imperative a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea absolută și pe care chiar instanța, din oficiu, avea posibilitatea să le invoce.

Mai arată că, deși art. 163 alin. (12) din Legea 237/2015 nu menționează expres și gradul de detaliere al faptelor reținute de ASF, alin. (11) al aceluiași articol prevede că la stabilirea tipului sancțiunii, a măsurii sancționatoare și a cuantumului amenzii, pentru faptele prevăzute la alin. (1), (3) și (5), Consiliul A.S.F. are în vedere principiul proporționalității și al raționamentului calificat, precum și toate circumstanțele relevante ale săvârșirii faptei, natura și gravitatea faptelor, inclusiv a celor care pot genera risc sistemic, în sensul Regulamentului (UE) nr. 1.092/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010, precum și forma de vinovăție, situația financiară, stabilitatea financiară, cuantumul profiturilor realizate sau al pierderilor evitate, în măsura în care acestea pot fi determinate, prejudiciile cauzate terților, în măsura în care pot fi determinate, gradul de cooperare cu A.S.F. și încălcările săvârșite anterior.

Consideră că în decizia ASF trebuia să se regăsească o corectă evaluare a gravității faptelor și individualizarea legală a sancțiunii contravenționale, cu atât mai mult cu cât aceasta este un act administrativ individual supus controlului judecătoresc, or, respectiva decizie redă doar observații vagi și generale cu privire la faptul că nu au fost respectate toate prevederile art. 1 din Decizia nr. 436/23.02.2016 și că responsabil pentru deficiențele menționate este recurentul-reclamant, în calitate de actuar responsabil pentru calculul primei de asigurare.

Precizează că în legătură cu niciuna dintre faptele reținute în sarcina sa nu este menționată forma de vinovăție, nu este indicat prejudiciu cauzat B. sau terților, nu se menționează gradul de cooperare cu ASF și eventuale antecedente contravenționale ale recurentului-reclamant. Totodată, consideră că încălcarea cerințelor legale impuse pentru întocmirea unui act administrativ atrage anularea actului.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că prin hotărârea recurată prima instanță a încălcat principiului personalității răspunderii contravenționale, potrivit căruia nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru fapta altuia, având în vedere că prin Decizia nr. 436/23.02.2016 au fost dispuse anumite măsuri în sarcina B. S.A. și nu a recurentului-reclamant.

De asemenea, susține că prima instanță a interpretat în mod greșit prevederile referitoare la instituirea funcțiilor critice/cheie, având în vedere că potrivit art. 26 alin. (1) lit. f) din Legea 237/2015: în vederea administrării corecte și prudente a activității, societățile instituie și aplică un sistem de guvernanță funcțional și eficient, bazat pe funcții critice, cel puțin pe funcțiile actuarială, de management al riscului, de conformitate și de audit intern, considerate funcții-cheie.

Susține că nu a deținut o funcție critică, întrucât actuarul responsabil pentru calculul primei de asigurare nu reprezintă o funcție-cheie, atribuțiile sale fiind stabilite de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, prevederi în care nu se regăsește "calculul primei de asigurare", iar lipsa acestei calități conduce la neîntrunirea condițiilor constitutive ale contravenției prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 237/2015.

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind că motivele de casare invocate de către recurent nu sunt incidente și că hotărârea recurată este legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, întrucât instanța de fond nu a răspuns tuturor susținerilor din cererea de chemare în judecată.

Astfel, instanța de recurs constată că prima instanță nu a răspuns argumentelor invocate de către reclamant la pct. 3 al cererii de chemare în judecată (pag. 5-11 din acțiune) cu privire la netemeinicia Deciziei nr. 1620 din 11.08.2016 emise de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

În acest mod, s-a încălcat principiul disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., reclamantul înțelegând să învestească instanța cu soluționarea unei cereri, ale cărei argumente nu au făcut obiectul analizei instanței de fond.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară, constituind o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

În acest mod, a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamant, urmând să analizeze toate criticile aduse de recurentul-reclamant hotărârii contestate.

Cu alte cuvinte, criticile subsumate în recurs motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi avute în vedere de prima instanță pentru a da o soluție unitară în raport cu toate aspectele deduse judecății, analizându-le global inclusiv cu criticile formulate prin cererea de chemare în judecată și pe care prima instanță nu le-a analizat.

De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul-reclamant urmează a fi avută în vedere de instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 409 din 6 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 409 din 6 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal .

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 15 aprilie 2021.