ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4862/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 19.07.2018, sub nr. x/2018, în temeiul dispozițiilor art. 281 din Legea 207/2015 și ale Legii contenciosului administrativ, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova: să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 130/4.07.2018 emisă de reprezentantul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Prahova întrucât este nelegală și neîntemeiată; să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 8453/27.03.2018 emisă de reprezentantul Administrației Județeană a Finanțelor Publice Prahova, cu consecința exonerării de la plata sumei de 2.067.349 RON; obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 29 din 17 februarie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, și a fost anulată decizia nr. 130/04.07.2018 emisă de D.G.R.F.P. Prahova și Decizia nr. 8453/27.03.2018 emisă de A.J.F.P. Prahova; a fost respinsă în rest acțiunea.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 29 din 17 februarie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că cele reținute de către instanța de fond sunt eronate, nelegale si netemeinice, întrucât la pronunțarea soluției, instanța a interpretat și aplicat in mod eronat prevederile legale ce reglementează atragerea răspunderii pe calea prevăzută de Codul de procedură fiscală. De asemenea a interpretat în mod cu totul eronat dispozițiile legale cuprinse în Codul de procedură fiscală referitoare la conduita pe care trebuie s-o manifeste un contribuabil în relația cu organul fiscal. Enunțând dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscala, art. 12 alin. (1)-(2) din aceeași lege și art. 57 din Constituția României privind buna-credință, recurenta a susținut că argumentele invocate de instanța de fond ca temei al admiterii acțiunii, reprezintă doar interpretări ale noțiunii de "rea-credință" date de alte instanțe și folosite pentru soluțiile de anulare a unor decizii de angajare a răspunderii solidare, interpretări ce nu se pot aplica în mod universal tuturor spețelor supuse soluționării instanțelor de judecată, întrucât prevederile legale în materie fiscală nu leagă reaua-credința de un anumit tip de comportament materializat prin existenta unor acte de incalcare a unor obligații legale ori printr-un comportament abuziv, putând fi vorba si de un comportament omisiv precum în cazul reclamantului. Instanța de fond a făcut o interpretare si o aplicare greșita a textelor de lege mai sus citate, susținând că, în opinia sa, sunt întrunite condițiile impuse de lege pentru a se putea dispune atragerea răspunderii solidare a reclamantului. Astfel, judecătorul fondului a interpretat in mod eronat dispozițiile legale apreciind că noțiunii de "rea-credința" nu i se pot circumscrie decât fapte foarte grave comise de administrator care ar putea avea chiar natură penală, Or, în materie fiscală, reaua-credinta trebuie analizată, în opinia sa, atât în strânsă corelație cu obligațiile impuse de lege în sarcina contribuabililor (atât cele de declarare cât și cele de plată a obligațiilor fiscale și pe care aceștia nu le îndeplinesc determinând acumularea majoră de datorii la bugetul de stat și deci prejudicierea intereselor statului precum în cazul reclamantului), cât și prin comparație cu comportamentul fiscal al majorității contribuabilor care este unul corect din punct de vedere declarativ și de achitare la scadența a datoriilor, nedeclararea și neplata obligațiilor de către unii contribuabili reprezentând, așadar, o încălcare a drepturilor și libertăților contribuabililor corecți, în sensul indicat de art. 57 din Constituția României.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, a susținut că în mod temeinic si legal, apreciind corect probele administrate în cauză, prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală privitoare la angajarea răspunderii personale. În opinia sa, organele fiscale nu au făcut niciun fel de dovezi privitoare la provocarea insolvenței societății și nici în ceea ce privește faptul că asociatul ar fi determinat nedeclanșarea și/sau neachitarea cu rea-credință a obligațiilor fiscale. Or, pentru aceste situații reaua-credință este obligatorie.

Procedura de soluționare a cererii de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 26 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, criticile formulate de recurenta-pârâtă, apărările intimatului, precum și sentința recurată prin prima dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele în continuare expuse. Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova: să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 130/4.07.2018 emisă de reprezentantul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Prahova întrucât este nelegală și neîntemeiată; să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 8453/27.03.2018 emisă de reprezentantul Administrației Județeană a Finanțelor Publice Prahova, cu consecința exonerării acestuia de la plata sumei de 2.067.349 RON. Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, fiind anulate actele administrative contestate, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, prin memoriul de recurs, a susținut, în esență, că argumentele invocate de instanța de fond ca temei al admiterii acțiunii, reprezintă doar interpretări ale noțiunii de "rea-credință" date de alte instanțe și folosite pentru soluțiile de anulare a unor decizii de angajare a răspunderii solidare, interpretări ce nu se pot aplica în mod universal tuturor spețelor supuse soluționării instanțelor de judecată, întrucât prevederile legale în materie fiscală nu leagă reaua-credința de un anumit tip de comportament materializat prin existenta unor acte de incalcare a unor obligații legale ori printr-un comportament abuziv, putând fi vorba si de un comportament omisiv precum în cazul reclamantului, argumente care, deși au fost încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a cărui incidență este reținută în cauză. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Astfel, Înalta Curte amintește că nemotivarea corespunzătoare a hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, instanța de control judiciar constată că acestea nu îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, care trebuia să se efectueze prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, verificând acțiunea introductivă de instanță, instanța de control judiciar constată că aceasta vizează o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 130/4.07.2018 emisă de reprezentantul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Prahova privind soluționarea contestației și nulitatea absolută a Deciziei nr. 8453/27.03.2018 emisă de reprezentantul Administrației Județeană a Finanțelor Publice Prahova. Decizia 8453/27.03.2018 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, privește angajarea răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în motivarea acesteia reținându-se că "dl. A. în calitate de administrator a avut un comportament fiscal inadecvat, o atitudine incorectă și rău intenționată în raport de principiile cinstei și corectitudinii, a dovedit rea-credință în administrarea societății, ceea ce a determinat stabilirea unui debit suplimentar de 1.126.072 RON, la care au fost calculate accesorii în sumă de 941.277 RON până la data declarării stării de insolvabilitate a S.C. B. SRL". Această decizie a fost contestată în condițiile art. 268-271 Codul de procedură fiscală, prin Decizia nr. 130/04.07.2018 emisă de ANAF - DGRFP Ploiești fiind respinsă, cele două acte administrative fiind contestate ulterior în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, pentru motive de nelegalitate. În susținerea acțiunii, reclamantul a criticat reținerea greșită de către organul fiscal a situației atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care este temeiul de drept ce a stat la baza emiterii deciziei în discuție, pentru neîndeplinirea condițiilor stabilite de acest text legal. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale; (...)" Motivând admiterea cererii de chemare în judecată, prima instanță a reținut, în esență, că "simpla neformulare a cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu poate conduce la concluzia relei-credințe a administratorului, pentru ca astfel să se fi provocat insolvabilitatea societății și sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, săvârșirea acestor fapte neprezumând reaua-credință." În aceste condiții, se constată că judecătorul fondului a invocat motive străine de natura pricinii, analizând generic problema relei-credințe în provocarea stării de insolvabilitate, când în realitate, în raport de normele juridice incidente în speță, se ridică problema relei-credințe în nedeclararea stării de insolvabilitate, astfel cum susține și recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs, în sensul că prima instanță a analizat reaua-credința prin prisma unui anumit tip de comportament materializat prin existenta unor acte de încalcare a unor obligații legale ori printr-un comportament abuziv, în condițiile în care în speță a fost reținut un comportament omisiv din partea reclamantului. În concluzie, prima instanță nu a analizat în concret criticile reclamantului formulate cu privire la decizia de atragere a răspunderii solidare a acestuia întemeiată pe dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din C. proc. civ. Reține Înalta Curte, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 22 alin. (2), (4), (5) și (6) din C. proc. civ., ca regulă generală, că instanța nu poate schimba din oficiu obiectul cererii deduse judecății. Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenția concretă a reclamantului, susținută prin criticile de nelegalitate aduse de acesta actelor administrative contestate. Astfel, reiese că instanța de fond a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul acțiunii introductive de instanță, întemeindu-și astfel soluția pe argumente străine de natura pricinii, cu încălcarea principiului disponibilității în materie civilă. În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în mod greșit s-a procedat la soluționarea în primă instanță a acțiunii, cu nerespectarea dispozițiilor art. 9, art. 13, art. 22 alin. (5) și (6) din C. proc. civ., respectiv a drepturilor procesuale ale reclamantului, precum și a principiului disponibilității anterior menționat, întrucât nu există o analiză a pretenției deduse judecății prin prisma obiectului propriu-zis al acesteia, a raportului juridic invocat de către reclamant și a normelor juridice incidente, având loc astfel o vătămare a drepturilor procesuale ale acestei părți. În raport de neregula constatată, văzând că hotărârea primei instanțe nu îndeplinește cerințele cerute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., prin stabilirea corectă a încadrării în drept, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, precum și punctul de vedere al instanței față de argumentele părților, se impune casarea hotărârii de fond și rejudecarea în fața aceleiași instanțe.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, constatându-se incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.