ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2872/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 11.06.2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei nr. 934/03.12.2018, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, precum și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/1706/11.04.2018, a Deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale nr. x/1706/11.04.2018 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/11.04.2018, emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova.

Prin sentința nr. 19 din 28 ianuarie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, și în consecință: a anulat, în parte, Decizia de impunere nr. x/1706/11.04.2018 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, cu privire la suma de 23.793 RON, reprezentând TVA aferentă achizițiilor de servicii de consultanță facturate de Cabinet Avocat B. și la suma de 80.809 RON, reprezentând TVA aferentă achizițiilor de servicii de consultanță facturate de societatea C. S.R.L.; a anulat, în parte, Decizia privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale nr. x/1706 din 11.04.2018, cu privire la măsura de diminuare a pierderii fiscale cu suma de 166.206 RON pentru anul de raportare 2012; a anulat, în parte, Raportul de inspecție fiscală nr. x din 11.04.2018 și Decizia nr. 934 din 03.12.2018 privind soluționarea contestației formulată de reclamantă, în privința constatărilor organelor fiscale cu privire la sumele mai sus menționate; a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat recurs atât reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., cât și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Reclamanta A., în motivarea recursului, arată că

Motivele de recurs invocate se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta consideră că în mod greșit instanța de fond a respins în parte acțiunea în ceea ce privește Decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/1706/11.04.2018 și Decizia nr. 934/03.12.2018, emisă de DGRFP Ploiești, prin care a fost respinsă (în parte) contestația.

Pentru anul 2012, echipa de inspecție a stabilit o TVA deductibilă mai mică decât cea înregistrată de societate, diferența provenind din suma de 13.055 RON, reprezentând TVA aferentă achizițiilor de la D. S.R.L., pentru care în opinia organului fiscal nu se poate acorda drept de deducere întrucât societatea ar fi încălcat dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din vechiul Codul fiscal.

Analizând constatările echipei de control în privința achizițiilor, se poate observa că respectiva cheltuială a fost considerată nedeductibilă fiscal (art. 21 alin. (1) și art. 21 alin. (4) lit. m) din vechiul Codul fiscal) întrucât:

- "procesul-verbal prezentat de societate nu conține elemente din care să rezulte serviciile efectiv prestate (...), perioada la care se referă și (...) necesitatea acestora în scopul realizării de venituri;

- "codurile CAEN înscrise în contractul respectiv nu corespund cu activitățile prezentate în procesul-verbal, acestea reprezentând Activități de servicii conexe Silviculturii - codul 0240 și transporturi rutiere de mărfuri -codul 4941";

- "societatea deține contractul nr. x/01.02.2010 încheiat cu E.", din care reiese că suprafețele forestiere deținute de societate se aflau în administrarea entității autorizate în acest sens.

Din această perspectivă, recurenta arată că a cerut instanței să constate că echipa de inspecție nu a prezentat raționamentul pentru care TVA aferentă acestor servicii nu este deductibilă, cu atât mai mult cu cât a invocat dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din vechiul Codul fiscal, fără nicio altă explicație.

Instanța de fond a respins argumentele prezentate și a validat raționamentul organului fiscal, reținând în mod greșit că "dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal se corelează cu cele ale art. 146 alin. (1) lit. a) (...)" astfel încât "taxa pe valoare adăugată nu poate fi dedusă decât pentru servicii care i-au fost efectiv prestate societății reclamante".

De asemenea, instanța de fond a făcut o greșită apreciere și în ceea ce documentele justificative, al căror rol este de a justifica prestarea efectivă a serviciilor, așa cum reiese din prevederile aceluiași pct. 48 din Normele metodologice:

"serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părți sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare".

În acest context, recurenta invocă hotărârile CJUE1 pronunțate în cauzele C-95/07 Ecotrade, C-90/02 Bockemuhl, C-285/11 Bonik, care statuează că dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor în general face parte integrantă din sistemul de TVA și, în principiu, nu poate fi limitat.

Practic, dreptul de deducere se exercită imediat pentru TVA aferentă achizițiilor realizate de contribuabili, atât timp cât respectiva persoană este o persoană impozabilă ce realizează, în principiu, operațiuni taxabile.

În ceea ce privește suma de 2.491 RON reprezentând TVA aferentă achiziției de materiale de construcții (pensule, bandă rigips, spumă poliuretanică, ciment, folie, dibluri, cuie etc.) de la diverși furnizori pentru obiectivul "Coafor" și suma de 1.617 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de materiale de construcții de la diverși furnizori pentru obiectivul "Manej călărie", pentru care nu s-au înregistrat venituri de la data achiziției (2012) și până la data efectuării controlului, recurenta susține că a arătat că refuzul organului fiscal de a acorda drept de deducere pentru această sumă este contrar principiului neutralității TVA, așa cum este acesta reliefat în jurisprudența CJUE în materie, fiind permisă deducerea de către persoana impozabilă a TVA plătită în amonte chiar și în cazul în care nu s-au obținut venituri, rezultatul operațiunii economice fiind lipsit de relevanță în privința dreptului de deducere (a se vedea în acest sens cauza C - 267/2015, Gemeente Woerden vs. Staatsecretaris van Financien).

Instanța de fond a respins argumentele, validând în mod greșit raționamentul organului de control, cu motivarea că nu ar fi îndeplinite condițiile impuse de art. 145 alin. (2) lit. a) și de) art. 146 alin. (1) lit. a) din vechiul Codul fiscal (condițiile de formă și de fond) în situația în care "obiectul principal de activitate al acesteia este Dezvoltare (promovare) imobiliară - cod CAEN 4110, iar din probele administrate nu reiese că reclamanta ar fi prestat efectiv servicii corespunzătoare activității de călărie sau servicii de coafură (...)".

Legat de refuzul organului fiscal de a acorda drept de deducere pentru TVA aferentă unor achiziții din anul 2012, recurenta consideră că instanța de fond a omis să cerceteze incidența prescripției dreptului statului de a stabili obligații fiscale, conform prevederilor art. 91 din vechiul Codul de procedură fiscală, care continuă să reglementeze termenul de prescripție a obligațiilor născute sub imperiul sau, ceea ce face incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește suma de 8.958 RON reprezentând TVA aferentă serviciilor de expertiză tehnică facturate de F. S.R.L., recurenta arată că deși au fost invocate prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din vechiul Codul fiscal pentru a justifica refuzul dreptului de deducere a TVA aferentă acestei achiziții, totuși organul fiscal a motivat refuzul prin aceea că "societatea nu a făcut dovada cu documente justificative din care să reiasă că serviciile au fost efectiv prestate".

Instanța de fond a respins argumentele, validând raționamentul organului fiscal, cu o motivare care demonstrează că a urmărit să stabilească dacă respectiva cheltuială (cu serviciile achiziționate de la F.) este deductibilă sau nu la calculul impozitului pe profit și nu dacă organul fiscal a refuzat în mod justificat să acorde drept de deducere pentru taxa aferentă acestor servicii.

De asemenea, instanța de fond a mai reținut prin hotărârea atacată că "documentele prezentate de societatea comercială contestatară în motivarea necesității achiziționării acestor prestări de servicii și care în accepțiunea sa constituie documente justificative pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA nu fac dovada realității, necesității și oportunității acestor servicii pentru activitatea contribuabilului, condiție obligatorie pentru exercitarea de către acesta a dreptului de deducere pentru cheltuielile cu serviciile achiziționate și a TVA aferentă acestora ca fiind în folosul operațiunilor sale taxabile".

Legat de îndeplinirea acestei condiții, trebuie menționat că societatea și-a exercitat dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor de servicii numai în baza exemplarelor facturilor emise de furnizor, acestea conținând toate informațiile obligatorii prevăzute de art. 155 din Codul fiscal, iar organul fiscal nu a invocat nici inexistența facturilor și nici neîndeplinirea de către acestea a condițiilor impuse de lege pentru validitatea lor.

În ceea ce privește sumele de 7.422 RON reprezentând TVA aferentă serviciilor de consultanță în marketing facturate de G. S.R.L., 28.870 RON, reprezentând TVA aferentă achiziției serviciilor publicitare de la H., de 3.874 RON reprezentând TVA aferentă achiziției materialelor consumabile de la I. S.R.L. și de 1.032 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de la J. S.R.L., în privința cărora organul fiscal a refuzat acordarea dreptului de deducere motivat de împrejurarea că "societatea nu a făcut dovada cu documente justificative din care să rezulte că serviciile au fost efectiv prestate" - în mod similar serviciilor prestate de F. S.R.L., recurenta arată că refuzul organului fiscal de a acorda drept de deducere pentru TVA aferentă acestor cheltuieli este nelegal, întrucât dreptul de deducere a fost refuzat cu o motivare nepermisă de lege, textul art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal condiționând dreptul de deducere de utilizarea serviciilor lor în scopul unei operațiuni taxabile, ceea ce s-a și întâmplat.

În plus, așa cum s-a arătat și în cazul serviciilor prestate de F. S.R.L., și în cazul acestor servicii este relevantă interpretarea care rezultă din jurisprudența CJUE conform căreia, pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor de bunuri și servicii este suficientă prezentarea facturii întrucât prezentarea unor documente suplimentare nu este prevăzută de articolul 178 litera (a) din Directiva TVA și poate afecta în mod disproporționat exercitarea dreptului de deducere, precum și principiul neutralității, motiv pentru care administrația fiscală națională competentă nu poate solicita în general o astfel de prezentare.

Și în ceea ce privește suma de 2.262. RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de materiale de la diferiți furnizori pentru obiectivul "Coafor", pentru care a fost refuzată acordarea dreptului de deducere în mod similar ca și pentru TVA aferentă achizițiilor de bunuri pentru același obiectiv din anul 2012, recurenta arată că instanța de fond a respins susținerile motivat de faptul că "reclamanta nu a făcut dovada deținerii unor facturi înregistrate în contabilitatea acesteia și nici a achiziționării acestor materiale în folosul operațiunilor taxabile", cu atât mai mult cu cât "din probele administrate nu a rezultat că reclamanta ar fi prestat efectiv servicii corespunzătoare activității de călărie sau servicii de coafură pentru a se putea reține îndeplinirea condiției prevăzute la art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003".

Așa cum a arătat și în cazul TVA aferentă achizițiilor realizate în anul 2012 cu aceeași destinație, contrar celor reținute de instanța de fond, recurenta consideră că îndeplinea atât condiția de formă (întrucât deține facturi fiscale pentru aceste achiziții), cât și condiția de fond, iar împrejurarea că activitățile respective (coafor și călărie) nu fac parte din activitățile declarate de societate la ORC nu poate conduce la justificarea refuzului de a acorda drept de deducere.

În ceea ce privește TVA colectată în cuantum de 16.265 RON aferentă veniturilor din taxa de vizitare Castel - expoziții înscrisă în bonurile fiscale emise de casa de marcat electronică fiscală, pe care societatea nu le-a înregistrat în evidența contabilă, se susține că majorarea bazei impozabile a TVA cu suma de 16.265 RON efectuată de echipa de inspecție nu este legală, împrejurare care reiese din ampla analiză efectuată în cuprinsul raportului de expertiză potrivit căruia suma de 25.659 RON reprezintă venituri din alte surse stabilite de echipa de inspecție în sarcina administratorului K..

Astfel, organul fiscal a constatat că suma de 118.645 RON înregistrată ca avansuri spre decontare acordate administratorului K. nu este justificată deoarece nu s-au identificat viramente către societatea L. (de la care societatea a achiziționat servicii de consultanță și management în anul 2011) și a procedat la reîncadrarea operațiunii, în temeiul art. 11 din noul Codul fiscal, apreciindu-se că avansul spre decontare înregistrat de societate pe numele unui asociat reprezintă în realitate "venituri din alte surse", conform art. 114 și urm din noul Codul fiscal, stabilind în sarcina persoanei fizice mai sus menționate un impozit în cuantum de 22.599 RON.

Și în privința acestei sume, expertiza efectuată în cauză confirmă că "avansurile spre decontare acordate administratorului reclamantei pentru plata datoriei către L. în lipsa unui înscris care să consemneze încetarea obligației de restituire sau a unei hotărâri a adunării generale în care destinația sumei acordate să se fi schimbat ori în cazul în care a intervenit prescripția dreptului la restituire, nu poate reprezenta venituri din alte surse (...)".

În opinia recurentei, instanța de fond a apreciat în mod nelegal că "pentru a face dovada alocării acestor sume cu titlul de avans în contul societății L., reclamanta trebuie să prezinte organelor fiscale documente care să ateste dovada achitării acestor sume cu titlul de avans, cum ar fi facturi (...) extrase de cont sau alte documente".

Or, o asemenea apreciere echivalează cu o răsturnare nepermisă a sarcinii probei întrucât revenea organului fiscal obligația de a susține, pe baza unor documente justificative prezentate de contribuabil, realitatea și legalitatea constatărilor din cuprinsul actului de control.

Recurenta mai arată că și în ceea ce privește contribuțiile individuale de asigurări sociale de sănătate în cuantum de 9.454 RON, calculate pentru suma de 25.659 RON, stabilită în sarcina lui K. cu titlul de venituri din alte surse, instanța de fond a respins susținerile având în vedere că stabilirea de către echipa de control în sarcina persoanei fizice mai sus menționate a impozitului pe venitul din alte surse ca urmare a recalificării avansurilor spre decontare acordate asociatului este nelegală.

Recurenta consideră că instanța de fond în mod greșit a respins în parte acțiunea în ceea ce privește Decizia privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale nr. x/1706/11.04.2018 și Decizia nr. 934/03.12.2018, emisă de DGRFP Ploiești, prin care a fost respinsă (în parte) contestația.

În ceea ce privește suma de 17.801 RON, reprezentând cheltuieli cu serviciile executate de terți, înregistrată de societate în contul 628, cu referire la cele două facturi emise de societate Restitutio S.R.L. și la factura emisă de J. S.R.L., recurenta arată că în mod greșit instanța a validat raționamentul organului fiscal, apreciind că aceste sume, care se includ în suma de 197.016 RON, în mod greșit au fost considerate cheltuieli deductibile întrucât aceste achiziții reprezintă în fapt imobilizări corporale în curs de execuție, cheltuielile aferente achiziționării acestora recuperându-se prin intermediul deducerii amortizării, conform art. 24 din vechiul Codul fiscal, respectiv art. 28 din actualul Codul fiscal.

Și în ceea ce privește suma de 140.915 RON reprezentând "cheltuieli cu întreținerea și reparațiile", înregistrate de societate în perioada 2013 - 2017 în contul 611 în baza unor facturi de achiziții de la diverși furnizori (M., N., O., P., Q.), recurenta consideră că instanța în mod netemeinic și nelegal a validat raționamentul organului fiscal, apreciind că aceste cheltuieli reprezintă cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe, cărora le sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (1) din vechiul Codul fiscal/art. 28 din actualul Codul fiscal.

Soluția la care s-a oprit prima instanță este greșită, întrucât aceste cheltuieli sunt deductibile în condițiile art. 28 din actualul Codul fiscal (cheltuielile aferente achiziționării, producerii, construirii mijloacelor fixe amortizabile, precum și investițiile efectuate la acestea) și nu cheltuieli cu lucrările de reparații și întreținere ale acelorași bunuri, care reprezintă acele cheltuieli efectuate care nu au caracterul unor lucrări de investiții, ci sunt realizate în scopul menținerii parametrilor tehnici și nu conduc la o majorare a valorii mijlocului fix.

Raportând aceste considerații de ordin teoretic la prezenta cauză, urmează a constata că aceste cheltuieli sunt efectuate în scopul întreținerii și reparării mijloacelor fixe, lucru care este demonstrat și de ponderea acestora în valoarea rămasă de amortizat a construcțiilor aflate în patrimoniul reclamantei care este cuprinsă între 0,003%-0,35%, valori nesemnificative în raport cu valoarea construcțiilor, motiv care a permis expertei să concluzioneze că aceste cheltuielile cu întreținerea și reparațiile în valoare de 140. 915 RON (149.362 - 8.447 aferente anului 2012) sunt deductibile fiscal, fiind cheltuieli curente ale perioadei.

Recurenta mai susține că și în ceea ce privește suma totală de 120.298 RON, compusă din suma de 39.980 RON aferentă anului 2014, suma de 58.709 RON aferentă anului 2015 și suma de 21.609 RON aferentă anului 2016, reprezentând cheltuieli de reclamă și publicitate pentru facturile emise de H. în anul 2014, pentru care s-a respins dreptul de deducere motivat de faptul că societatea nu a prezentat alte documente justificative în afară de contract și factură (rapoarte de lucru, procese-verbale) care să justifice natura serviciilor, realitatea și scopul pentru care au fost prestate, instanța a aplicat în mod greșit prevederile legale incidente, apreciind că nu este îndeplinită condiția impusă de art. 21 alin. (2) lit. d) (există un contract scris) deși a analizat condițiile impuse de art. 21 alin. (4) lit. m) Codul fiscal.

De asemenea, recurenta mai arată că și în ceea ce privește sumele reprezentând diferența între încasările efectuate în numerar prin casa de marcat și sumele corespunzătoare înregistrate în contabilitate în anul 2014 - 2017, respectiv 32.315 RON + 49.557 RON + 5.358 RON + 16.725 RON) instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu este legală acordarea unui discount consumatorilor restaurantului aparținând societății R. în baza unei convenții, clauzele privind întocmirea unui borderou și predarea bonurilor fiscale contravenind reglementarilor contabile și fiscale.

Și în ceea ce privește cheltuielile cu reclama și publicitatea înregistrate în contabilitate în cuantum de 42.980 RON (în realitate 68.435 RON), în baza unor borderouri emise de S.C. R., recurenta consideră că în mod netemeinic și nelegal organul fiscal a stabilit că acestea reprezintă o cheltuială nedeductibilă întrucât societatea nu deține documente justificative, respectiv facturi fiscale, contracte sau alte documente din care să reiasă că aceste cheltuieli sunt efectuate în scopul activității economice.

Soluția la care s-a oprit instanța de fond, care a validat raționamentul organului fiscal este nelegală întrucât, așa cum a concluzionat și expertul în cuprinsul raportului de expertiză, societatea nu trebuia să se înregistreze cu venituri în sumă de 42.980 RON, aferentă biletelor emise pentru vizitarea parcului castelului pentru clienții care au efectuat consumație la S.C. R.. Conform convenției de colaborare încheiată între cele două societăți, acestea erau veniturile S.C. R., iar suma încasată inițial de S.C. A. de la vizitator, prin taxa de intrare, trebuia restituită societății care a prestat serviciile de alimentație publică, clientului consumator. Clienții S.C. R., nu puteau accesa serviciile de alimentație publică oferite de această societate, decât prin intrarea în parcul castelului, unde se aflau terasa și restaurantul.

Nici susținerea potrivit căreia suma de 16.069 RON pentru care societatea nu a făcut dovada cu documente justificative că aceste cheltuieli sunt efectuate în scopul obținerii de venituri, fiind încălcate prevederile art. 25 alin. (1) din noul Codul fiscal nu este întemeiată și nu poate fi primită.

De asemenea, suma de 19.372 RON aferentă achiziției în anul 2016 a materialelor consumabile de la I. S.R.L., în mod greșit a fost considerată cheltuială nedeductibilă, fiind bazată pe o interpretare greșită a dispozițiilor art. 25 din noul Codul fiscal.

În ceea ce privește suma de 8.693 RON aferentă achiziției de la S.C. S. S.R.L. a unui laptop (T.), care a fost înregistrată în mod eronat direct pe costuri și nu ca imobilizare corporală, nu poate conduce la respingerea în totalitate a dreptului de deducere a cheltuielii;

Raționamentul organului fiscal care a considerat întreaga sumă drept cheltuială nedeductibilă este greșit întrucât, așa cum s-a reținut și prin raportul de expertiză efectuat în cauză, din suma de 8.962,50 RON, cuprinsă în factura nr. x/07.10.2016 emisă de S. S.R.L., pentru achiziția unui laptop T., suma de 2.739 RON reprezintă cheltuieli cu amortizarea din perioada noiembrie 2016- septembrie 2017, deductibile fiscal iar suma de 6.224 RON, reprezintă o cheltuială nedeductibilă fiscal în anii 2016- 09.2017, urmând a se amortiza ulterior.

Suma de 78.638 RON, care a fost înregistrată de societate în luna iunie 2017 pe costuri ca reprezentând uzura obiectelor de inventar, a fost anulată în luna noiembrie 2017 tocmai datorită faptului că nu era corectă, astfel încât nu se poate dispune majorarea bazei de impozitare întrucât s-ar dubla respectiva cheltuială nedeductibilă.

De altfel, expertiza efectuată în cauză a confirmat faptul că această înregistrare nu a produs niciun impact fiscal asupra bazei impozabile la impozitul pe profit, având în vedere că a fost anulată, motiv pentru care este nelegală majorarea bazei de impozitare cu această sumă, fără a se lua în considerare anularea înregistrării care a survenit în luna noiembrie 2017.

Legat de această sumă, recurenta consideră că soluția primei instanțe este nelegală întrucât nu a avut în vedere că impactul asupra impozitului pe profit este nul la nivelul anului 2017 (78.638 RON - 78.638 RON = 0 RON), înregistrarea din luna iunie 2017 a sumei de 78.638 RON pe cheltuieli fiind anulată în luna noiembrie 2017.

Prin urmare, nu există nicio cheltuială cu uzura obiectelor de inventar în sumă de 78.638 RON, care să poată fi considerată deductibilă/nedeductibilă fiscal.

Chiar dacă stornarea a fost efectuată în luna noiembrie 2017, respectiv în afara perioadei verificate, organul de control a avut posibilitatea să constate că reclamanta a corectat înregistrarea eronată din iunie 2017.

Nici în ceea ce privește suma de 17.311 RON aferentă plăților efectuate către S.C. U. S.R.L. în anul 2017, care a fost înregistrată în mod eronat în contul 628 (alte servicii executate de terți) și nu ca și cheltuieli de natura investițiilor, pentru care se aplică regimul amortizărilor, nu poate conduce la respingerea în totalitate a dreptului de deducere pentru suma respectivă, așa cum în mod greșit a procedat organul fiscal.

Deși în cuprinsul hotărârii atacate se arată că "înregistrările contabile nu pot determina/schimba regimul fiscal aplicabil totuși instanța de fond a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 28 din actualul Codul fiscal întrucât suma facturată de U. S.R.L. trebuia înregistrată în contul de imobilizări și inclusă în cheltuielile supuse amortizării.

În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii.

3.2. Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, după o amplă prezentare a situației de fapt, prin motivele de recurs reiterează apărările formulate în fața instanței de fond, considerând că instanța a aplicat în mod greșit prevederile legale motiv pentru care apreciază că în mod netemeinic și nelegal au fost anulate actele administrative contestate.

Recurenta-pârâtă susține că din analiza documentelor existente la dosarul cauzei rezultă că organele de inspecție fiscală, în stabilirea stării de fapt fiscale, în cauza în speță au analizat toate informațiile și documentele (evidența financiar-contabilă, documentele puse la dispoziție de contestatară) necesare pentru determinarea corecta a situației fiscale a contribuabilului și a motivat decizia de modificare a bazei impozabile contestată pentru baza probelor prezentate de societatea comercială contestatară în raport de prevederile legale aplicabile în perioada verificată.

În ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile, legiuitorul a prevăzut pe lângă condiția generală prevăzută de art. 21 alin. (1) din Codul fiscal și anume aceea potrivit căreia serviciile trebuie să fie efectuate în scopul realizării de venituri impozabile și anumite condiții specifice acestui gen de cheltuieli, reglementate de dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal, respectiv justificarea necesității prestării acestora în scopul activității pe bază de documente probatorii, respectiv contracte și materiale corespunzătoare enumerate cu titlu exemplificativ, în funcție de specificul prestării, contribuabilul având obligația să probeze necesitatea efectuării respectivelor servicii pentru desfășurarea activității și modul efectiv în care aceste cheltuieli au contribuit la realizarea veniturilor societății.

Recurenta invocă jurisprudență relevantă și anume hotărârea dată în cazul C-85/95 John Reisdorf, unde Curtea Europeană de Justiție a subliniat că distincția dintre exercitarea dreptului de deducere a TVA și demonstrarea acestuia la controalele ulterioare este inerentă în funcționarea sistemului comun de TVA (par. 19 din hotărâre), iar prevederile comunitare referitoare la exercitarea dreptului de deducere nu guvernează demonstrarea acestui drept după ce acesta a fost exercitat de către persoana impozabilă (par. 26 din hotărâre). în acest sens, legislația comunitară dă statelor membre puterea de a stabili regulile pentru supravegherea exercitării dreptului de deducere a TVA, în special modul în care persoanele impozabile urmează să își stabilească acest drept (par. 29 din hotărâre).

La paragr. 46 din cauzele reunite C-110/98 la C-147/98 Gabalfrisa se face trimitere la paragr. 23 și 24 din cazul C-110/94 Inzo și paragr. 24 din cazul C- 268/83 Rompelman, unde Curtea a stabilit că este obligația persoanei care solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată să demonstreze ca sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii și art. 4 din Directiva a Vl-a (în prezent, Directiva 112/2006/CE) nu împiedica autoritățile fiscale sa solicite dovezi obiective care să susțină intenția declarată a persoanei în cauză de a desfășura activitate economică dând naștere la operațiuni taxabile.

Principiul prevalentei substanței asupra formei constituie un principiu fundamental al sistemului comun de TVA instituit de Legislația comunitară care se aplică în concordanță cu celelalte principii recunoscute de legislația și jurisprudența comunitară printre care principiul luptei împotriva fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri.

Din acest motiv legislația fiscală condiționează deductibilitatea TVA aferentă achizițiilor de îndeplinirea cumulativă, pe lângă condițiile de formă (inclusiv condiția ca persoana impozabilă să dețină factura care să conțină informațiile obligatorii prevăzute de lege) a condiției de fond esențială, aceea ca achizițiile pentru care se solicită deducerea să fie destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile, iar în cauza în speță nu s-a demonstrat acest lucru.

Existența și prezentarea unor contracte de prestări servicii încheiate precum și a unor situații care cuprind o descriere sumară a prestării de servicii, nu este suficientă pentru a justifica deducerea taxei pe valoarea adăugată aferenta facturilor emise în baza acestora, în condițiile în care aceasta devine exigibilă numai în măsura în care societatea justifică cu documente prestarea efectivă în folosul operațiunilor sale taxabile și în beneficiul persoanei impozabile a achizițiilor de servicii facturate, elemente necesare pentru justa comensurare a serviciilor prestate.

Prin urmare, documentele prezentate de societatea comercială contestatara în motivarea necesității achiziționării acestor prestări de servicii și care în accepțiunea sa constituie documente justificative pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, nu fac dovada realității, necesității și oportunității acestor servicii pentru activitatea contribuabilului, condiție obligatorie pentru exercitarea de către acesta a dreptului de deducere pentru cheltuielile cu serviciile achiziționate și a TVA aferentă acestora, ca fiind în folosul operațiunilor sale taxabile.

Întrucât contestatara nu a prezentat argumente clare și precise care să constituie izvorul material al pretențiilor, rezultă că aceasta reprezintă o nesocotire de către contestatoare a propriului interes.

Legislația fiscală condițonează deductibilitatea TVA și a cheltuielilor aferentă achiziției de bunuri, de îndeplinirea cumulativă, pe lângă condițiile de formă (inclusiv condiția ca persoana impozabilă să dețină factura care să conțină informațiile obligatorii prevăzute de lege), a condiției de fond esențiale, aceea ca achizițiile pentru care se solicită deducerea să fie destinate utilizării în folosul propriilor operațiuni taxabile ale persoanei impozabile.

Prin urmare, persoanele impozabile au dreptul să-și deducă taxa pe valoarea adăugata aferentă achizițiilor de bunuri precum și cheltuielile cu achizițiile de bunuri, numai dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative, și anume: achizițiile sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile și au la bază facturi care conțin obligatoriu toate informațiile necesare stabilirii dreptului de deducere .

În aceste condiții, pentru a dovedi că bunurile achiziționate sunt utilizate, într-adevăr, în folosul operațiunii taxabile, persoana impozabilă este obligată nu numai să dețină factura ci să și demonstreze că acestea au fost efectiv utilizate în folosul operațiunilor taxabile respective, iar cheltuielile au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, simpla prezentare a unor documente neputând asigura exercitarea netulburată a dreptului de deducere de către contribuabili.

Întrucât contestatara nu a prezentat argumente clare și precise care să constituie izvorul material al pretențiilor deduse contestației, rezultă că aceasta reprezintă o nesocotire de către contestatoare a propriului interes, ceea ce va determina respingerea contestației.

Mai mult, potrivit art. 73 alin. {1) din Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, sarcina probei în dovedirea situației de fapt fiscale nu implică un drept al con testa tarei, ci un imperativ al interesului personal al acesteia care invocă o pretenție în cadrul căii administrative de atac, neprobarea cererii afirmate determinând respingerea contestației.

Având în vedere cele prezentate precum și actele și documentele existente la dosarul cauzei, legislația fiscală aplicabilă în perioada verificată, precum și faptul că argumentele prezentate de societatea comercială contestatara nu sunt de natură să modifice constatările organelor de inspecție fiscală, rezultă că, în mod corect și legal, organele de inspecție fiscală au procedat la majorarea profitului impozabil cu suma totală de 3.405.846 RON respectiv la stabilirea în sarcina S.C. "A." S.R.L. a măsurii de diminuare a pierderii fiscale cu suma de 3.410.297 RON, conform prevederilor art. 11, art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 23 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 11, art. 19 alin,(1), art. 25 alin. (1) și alin. (4) lit. b), art. 31 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

De asemenea, în mod corect și legal, conform prevederilor art. 102 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, organele de inspecție fiscală au stabilit TVA de plată suplimentară în sumă totală de 2.585 RON.

În opinia recurentei, recursul formulat este fondat, iar instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile legale incidente respectiv cele ale Legii nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală în ceea ce privește anularea Deciziei de impunere nr. x/19.02.2018, a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/11.04.2018 a Deciziei de impunere referitoare la obligațiile fiscale accesorii nr. 120632/07.03.2018 și Deciziei nr. 592 din 03.07.2018 privind soluționarea contestației.

Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale nr. x/1706 din 11.04.2018, s-au stabilit în sarcina recurentei-reclamante A. următoarele obligații fiscale:

- TVA stabilită suplimentar în cuantum de 41.558 RON, pentru perioada 01.12.2011 - 31.03.2013, raportat la o bază de impozitare stabilită suplimentar de 207.790 RON;

- TVA stabilită suplimentar în cuantum de 152.077 RON, pentru perioada 01.04.2013 - 30.11.2017, raportat la o bază de impozitare stabilită suplimentar de 760.385 RON;

- CASS obligatorii în cuantum de 9.444 RON, pentru perioada 01.01.2016 - 30.11.2017, raportat la o bază de impozitare stabilită suplimentar de 171.707 RON;

- impozit pe venituri din alte surse în cuantum de 25.659 RON, pentru perioada 01.01.2016 - 30.11.2017, raportat la o bază de impozitare stabilită suplimentar de 160.373 RON.

De asemenea, prin Decizia privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale nr. x/1706 din 11.04.2018, în privința recurentei-reclamante, aferent impozitului pe profit, a fost stabilită suplimentar o bază impozabilă de 4.306.512 RON, aceasta reprezentând o diferență de 3.749.665 RON față de baza impozabilă stabilită de contribuabil, de 8.506.177 RON.

La baza acestor decizii, a stat Raportul de inspecție fiscală nr. x din 11.04.2018.

Împotriva acestor decizii și a raportului de inspecție fiscală, a formulat contestație reclamanta, obiectul contestației fiind reprezentat de obligațiile fiscale suplimentare în sumă totală de 4.535.250 RON, din care: măsura de diminuare a pierderii fiscale - 4.306.512 RON; taxa pe valoarea adăugată suplimentară de plată - 193.635 RON; impozit pe veniturile din alte surse suplimentar de plată - 25.659 RON; contribuția de asigurări sociale de sănătate suplimentară de plată - 9.444 RON.

Prin Decizia nr. 934 din 03.12.2018 privind soluționarea contestației a fost desființată parțial Decizia privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale nr. x/1706 din 11.04.2018 pentru suma totală de 226.187 RON, reprezentând măsura de diminuare a pierderii fiscale, urmând a se încheia un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere considerentele deciziei, fiind respinsă contestația, ca neîntemeiată, pentru suma totală de 4.309.063 RON, reprezentând: măsura de diminuare a pierderii fiscale - 4.080.325 RON; taxă pe valoarea adăugată - 193.635 RON; impozit pe veniturile din alte surse suplimentar de plată - 25.659 RON; contribuția de asigurări sociale de sănătate suplimentară de plată - 9.444 RON.

Recurenta-reclamantă a arătat că TVA stabilită suplimentar în cuantum de 41.558 RON, pentru perioada 01.12.2011 - 31.03.2013, provine din:

- suma de 23.793 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de servicii de consultanță de la Cabinetul de Avocat "B.";

- suma de 13.055 RON, reprezentând TVA aferentă achizițiilor de la D. S.R.L., pentru care, în opinia organului fiscal, nu se poate acorda drept de deducere întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din vechiul Codul fiscal;

- suma de 2.491 RON reprezentând TVA aferentă achiziției de materiale de construcții (pensule, bandă rigips, spumă poliuretanică, ciment, folie, dibluri, cuie etc.) de la diverși furnizori pentru obiectivul "Coafor" și suma de 1.617 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de materiale de construcții de la diverși furnizori pentru obiectivul "Manej călărie", pentru care nu s-au înregistrat venituri de la data achiziției (2012) și până la data efectuării controlului.

Prin Decizia nr. 934 din 03.12.2018 privind soluționarea contestației, s-a reținut, cu privire la suma de 23.793 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de servicii de consultanță de la Cabinetul de Avocat "B." și suma de 13.055 RON, reprezentând TVA aferentă achizițiilor de la D. S.R.L., care au fost analizate global la pct. 2) al deciziei (referitor la măsura de diminuare a pierderii fiscale cu suma de 58.736 RON și la TVA în sumă de 135.079 RON), că argumentele recurentei-reclamante prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a cauzei, întrucât justificarea deducerii TVA la momentul achiziției de servicii este condiționată de prezentarea unor dovezi obiective pentru demonstrarea intenției declarate a persoanei impozabile cu privire la scopul unei achiziții, în speță, desfășurarea de operațiuni taxabile din punct de vedere al TVA.

Instanța de fond a reținut că pentru suma de 23.793 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de servicii de consultanță de la Cabinetul de Avocat "B.", au fost depuse la dosarul cauzei contract de asistență juridică, facturi, precum și rapoarte privind serviciile de asistență juridică prestate de cabinetul de avocat menționat în lunile iulie, august, septembrie, octombrie și noiembrie 2012, din care rezultă prestarea efectivă a serviciilor de asistență juridică.

De asemenea, prin Raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit în cauză, s-a reținut că TVA aferentă serviciilor de tip abonament prestate de Cabinet de Avocat B. este deductibilă fiscal, deoarece serviciile au fost de natura consultanței, asistenței și reprezentării societății în fața instanțelor de judecată, iar facturile emise de Cabinet de Avocat B. au fost însoțite de rapoarte de activitate.

Înalta Curte constată că temeinic și legal s-a reținut că nu intră sub incidența condiției privitoare la încheierea contractelor de prestări de servicii, prevăzută la art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal, serviciile cu caracter ocazional prestate de persoane fizice autorizate și de persoane juridice, cum sunt: cele de întreținere și reparare a activelor, serviciile poștale, serviciile de comunicații și de multiplicare, parcare, transport și altele asemenea."

Astfel fiind, în mod corect s-a constatat că recurenta-reclamantă făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile legale pentru a beneficia de deducerea cheltuielilor aferente achiziționării de servicii și a taxei pe valoarea adăugată.

De asemenea, Înalta Curte constată că în mod temeinic și legal s-a apreciat că sunt neîntemeiate susținerile conform cărora refuzul acordării dreptului de deducere pentru suma de 13.055 RON, reprezentând TVA aferentă achizițiilor de la D. S.R.L., motivat de pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a) din vechiul Codul fiscal este nelegal, cu atât mai mult cu cât echipa de inspecție își motivează acest refuz făcând trimitere la capitolul din Raportul de inspecție fiscală referitor la "impozitul de profit".

Taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă decât pentru serviciile care i-au fost efectiv prestate societății reclamante. Or, prin procesul-verbal de execuție emis de societatea executantă D. S.R.L., nu sunt detaliate serviciile prestate, perioada la care se referă, alte elemente din care să reiasă că serviciile facturate au fost efectiv prestate, cu atât mai mult cu cât acest proces-verbal nu a fost însușit de reprezentantul societății reclamante.

Astfel fiind, Înalta Curte reține că în mod corect s-a constatat că suma de 13.055 RON, reprezentând TVA aferentă achizițiilor de la D. S.R.L. nu este deductibilă fiscal.

Prin Decizia de impunere nr. x/1706 din 11.04.2018, se menționează că suma de 2.491 RON, reprezintă TVA aferentă achizițiilor de materiale de construcții (pensule, banda rigips, spuma poliuretan, ciment, folie, dibluri, cuie, etc.) de la diverși furnizori, pentru obiectivul "Coafor". Achizițiile au fost efectuate în perioada mai 2012- noiembrie 2016, iar până la data raportului, nu s-au înregistrat venituri din această activitate. La verificarea pe teren, s-a constatat că societatea deține materiale de natura obiectelor de inventar (oglinzi, scaune, masa masaj, etc.) specifice activității de coafor și spa, care nu figurează înregistrate în evidența contabilă a societății.

Cu privire la suma de 1.617 RON, s-a reținut că aceasta reprezintă TVA aferentă achizițiilor de materiale de construcții de la diverși furnizori pentru obiectivul "Manej călărie". Achizițiile au fost efectuate în perioada mai- iulie 2012, iar până la data raportului, nu s-au înregistrat venituri din această activitate. și în aceste situații, societatea nu a făcut dovada, cu documente justificative, că achizițiile de bunuri/servicii sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, astfel că societatea nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA în cuantum de 17.613 RON, fiind încălcate prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Prin Decizia nr. 934 din 03.12.2018 privind soluționarea contestației formulată de reclamantă, s-a reținut că, din analiza actelor și documentelor existente în dosarul contestației, rezultă că S.C. A. S.R.L a înregistrat în evidența contabilă TVA deductibilă în sumă de 6.962 RON, aferentă unor facturi de achiziție de bunuri (materiale de construcție) de la diverși furnizori, pentru obiectivele "Coafor" și "Manej călărie", bunuri despre care organele de inspecție fiscală au concluzionat că nu au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale S.C. "A." S.R.L.

Având în vedere faptul că recurenta-reclamantă nu a putut să justifice că achizițiile de bunuri au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, prin decizia privind soluționarea contestației, s-a reținut că, în mod corect și legal, organele de inspecție fiscală au stabilit, în conformitate cu prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, respectiv art. 297 alin. (4) lit. a) din Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, faptul că S.C A. nu are drept de deducere pentru TVA deductibilă în sumă totală de 6.962 RON.

Prin urmare, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă, deși a solicitat deducerea TVA cu privire la suma de 2.491 RON reprezentând TVA aferentă achiziției de materiale de construcții de la diverși furnizori pentru obiectivul "Coafor" și suma de 1.617 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de materiale de construcții de la diverși furnizori pentru obiectivul "Manej călărie", aceasta nu a făcut dovada deținerii unor facturi înregistrate în contabilitatea acesteia și nici a achiziționării acestor materiale în folosul operațiunilor taxabile.

Astfel fiind, temeinic și legal a apreciat instanța de fond că, în mod corect organele fiscale nu au acordat drept de deducere cu privire la suma de 2.491 RON reprezentând TVA aferentă achiziției de materiale de construcții de la diverși furnizori pentru obiectivul "Coafor" și suma de 1.617 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de materiale de construcții de la diverși furnizori pentru obiectivul "Manej călărie".

Prin Decizia de impunere nr. x/1706 din 11.04.2018, se arată că suma de 80.809 RON, reprezintă TVA aferentă achizițiilor de servicii de consultanță, facturate de societatea C. S.R.L. în baza contractelor de asistență juridică încheiate, la facturile emise de acest prestator fiind anexate rapoarte, în care sunt înscrise generic activitățile desfășurate, din care nu rezultă efectiv în ce au constat aceste servicii nici ca dată/timp, nici ca obiectiv precis.

Înalta Curte reține că au fost depuse la dosarul cauzei: contract de prestări servicii din 1.06.2014, act adițional nr. x din 10.05.2017 la contractul de prestări servicii menționat, rapoarte de activitate întocmite de societatea C. S.R.L. pentru lunile iunie, august, septembrie și octombrie 2014, recomandări și propuneri proiect Legea Turismului, adresate V., realizarea proiectului imobiliar "W." (din care rezultă prestarea efectivă a serviciilor de consultanță juridică și în domeniul imobiliar de către societatea C. S.R.L. în baza contractelor încheiate.

De asemenea, prin Raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expert contabil X., s-a reținut că serviciile prestate de societatea C. S.R.L. au constat în demersuri privind în vederea obținerii avizării, de către administrația publică, a proiectelor de investiții, incluzând obținerea PUZ-ului și a transferului de teren de la Casa Regală a României, la Y., serviciile menționate fiind aferente unor proiecte investiționale ale reclamantei în sumă de 7.504.664 RON.

În consecință, s-a reținut de către expert că, pentru TVA de 80.809 RON aferentă facturilor emise de societatea C. S.R.L. sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din vechiul Codul fiscal, deoarece există facturi fiscale și rapoarte de activitate, iar serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile.

Așa cum a reținut și instanța de fond, Înalta Curte apreciază că, în mod greșit nu s-a acordat drept de deducere pentru aceste servicii motivat de faptul că activitățile prestate nu au fost reprezentate de acțiuni în instanță, în condițiile în care serviciile de consultanță intră în categoria serviciilor de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii prevăzute de art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal și pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

Prin Decizia de impunere nr. x/1706 din 11.04.2018, s-a reținut că suma de 8.958 RON reprezintă servicii de expertiză tehnică facturate de societatea F. S.R.L. (factura nr. x/01.08.2015 în sumă de 37.326 RON baza și TVA de 8.958 RON), în baza Contractului de servicii nr. x/05.02.2015, al cărui obiect este "Servicii de expertiză tehnică pentru obiectivul de investiții Castelul Cantacuzino din localitatea Bușteni, str. x...".

Prin Decizia nr. 934 din 03.12.2018 privind soluționarea contestației formulată de reclamantă, s-a reținut că, referitor la afirmația contestatarei potrivit căreia organele de inspecție fiscală în mod nelegal nu au acordat dreptul de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată în sumă totală de 16.380 RON (8.958 RON + 7.422 RON) aferenta serviciilor prestate d