ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4392/2023
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4392/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Ședința publică din data de 05 octombrie 2023
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 09 octombrie 2020, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 24136/17.09.2020, emisă de pârât prin care s-a dispus respingerea cererilor de plată formulate de CNAIR S.A., aferente următoarelor dosare de daună ale asigurătorului A.: 4440, 47427, 57472, 57483 și 144593, cu consecința obligării Fondului la plata creanțelor de asigurări însumând un cuantum de 9.529 RON, reprezentând contravaloarea pagubelor în dosarele de daune, deschise de CNAIR/DRDP Timișoara/SDN Timișoara, în calitate de persoană păgubită și a cheltuielilor de judecată efectuate cu acest litigiu.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 182 din 04 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:
- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;
- a anulat în parte Decizia nr. 24136/17.09.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguratilor;
- a obligat pârâtul să solutioneze pe fond cererile de plată înregistrate cu nr. x, menționate în Anexa 2 la Decizia nr. 24136/17.09.2020;
- a respins în rest cererea ca neîntemeiată.
Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 182 din 04 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.
Recurentul-pârât a învederat, în esență, că instanța de fond a nesocotit prevederile art. 4 alin. (1) lit. e), coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât plata de către F.G.A. a creanțelor de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment.
În speță nu își găsește aplicabilitatea Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție deoarece dezlegarea dată de instanța supremă relevă o intepretare în legătură cu asigurătorul casco care se subrogă în temeiul art. 2.210 C. civ. în drepturile asiguratului său. În acest sens, sunt relevante punctele 151-153 din cuprinsul motivării Deciziei nr. 29/2020.
Așadar, în cazul intimatei-reclamante, plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare, întrucat acesta nu devine creditor în temeiul art. 2210 C. civ. prin subrogare, în temeiul unor polițe de asigurare, ci are calitatea de unic creditor căruia i se plică plafonul maxim de despăgubire de 450.000 RON.
Astfel, reclamanta este un singur creditor de asigurare, înscris în Tabelul preliminar, care deține împotriva debitoarei A. S.A. creanțe de asigurare, conform art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Așadar, poziția procesuală pe care instituția recurentă o are în dosarul de faliment al debitoarei A. este aceeași cu cea a C.N.A.N.D.R. S.A., și anume de unic creditor de asigurare, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Din dispozițiile acestui text legal rezultă că atât Fondul de Garantare a Asiguraților, cât și ceilalți creditori de asigurări sunt îndestulați din activele admise să reprezinte rezervele tehnice ale societății de asigurare în faliment, beneficiind de o prioritate absolută, aplicându-se în acest sens dispozițiile art. 162 din Legea nr. 85/2016 privitor la distribuirea sumelor între creditori de același rang.
Apărările formulate în cauză
În cauză nu s-a formulat întâmpinare.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:
Criticile recurentului-pârât subsumate greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. e) și ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind chestiunea litigioasă a plafonului de despăgubire, Înalta Curte le va respinge ca nefondate.
Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:
"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."
Deși sesizarea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 29/2020 a privit situația juridică a asigurătorilor care au efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca urmare a subrogării în drepturile asiguratului CASCO, problema de drept dezlegată a privit, în esență, modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim la care poate fi despăgubit un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment și care, pentru identitate de rațiune, sunt incidente și prezentei spețe.
Astfel, prin Decizia nr. 24136/17.09.2020, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererile de plată nr. x, 31066, 31053 și 31052 din 27 aprilie 2016, respectiv nr. 29193/19.04.2016, cu motivarea că, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) și ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (fostă CNADNR) a beneficiat deja de despăgubiri aferente mai multor contracte de asigurare, care, cumulate, exced valorii de 450.000 RON, astfel încât a respins cererea de plată. Or, această interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost identic uzitată de FGA în relația cu societățile de asigurare care au efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, interpretare care a fost analizată și invalidată de Completul pentru soluționarea unei chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 29/2020.
Statuările din cuprinsul Deciziei nr. 29/2020 sunt aplicabile și speței de față, atât timp cât societății reclamante i-a fost opus de către pârât argumentul calculării valorii maxime de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:
"154. Pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanțe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație.
În condițiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din rațiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraților, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanță de asigurări în parte, limitarea tuturor creanțelor de asigurări pe considerentul unicității de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete și rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).
Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.
În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător."
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile pârâtului, referitoare la limitele despăgubirii cuvenite reclamantei, acestea bazându-se pe o interpretare a normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) și art. 15 alin. (2), într-o modalitate contrară deciziei interpretative nr. 29/2020.
În acest context, Înalta Curte reține că toate criticile formulate prin cererea de recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către intimata-reclamantă, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă.
Având în vedere Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citată, precum și prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că atât dispozițiile deciziei administrative atacate, emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cât și poziția procesuală a acestuia, exprimată inclusiv prin motivele recursului declarat în cauză, referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii cuvenite acesteia, sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/2020.
Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, astfel încât, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 182 din 04 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 182 din 04 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.