ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 986/2021
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 986/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Ședința publică din data de 17 februarie 2021
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19.09.2017, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a solicitat în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei nr. 8402/08.08.2017, cu consecința obligării pârâtului la plata creanței de asigurări în cuantum de 22.795,00 RON.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 869 din data de 27 februarie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Administare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Directia Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, sectia Drumuri Naționale Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 8402/08.08.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să emită o nouă decizie de admitere integrală a cererii de plată pentru suma de 5.865 RON, a respins în rest cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru."
Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată.
În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. II din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 9 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanța depășind și atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, sub un prim aspect, recurentul a apreciat că interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 213/2015, în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva asigurătorului A., adaugă la lege, dispozițiile actului normativ în discuție stabilind o cu totul altă situație decât cea reținută în considerentele sentinței recurate.
Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres și neechivoc faptul că "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment." In măsura în care, leguitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanță de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare " sau "pe fiecare creanță de asigurări" și nu "pe fiecare creditor de asigurare ".
A arătat recurentul că textul Legii nr. 213/2015 cuprinde în mod expres definiții ale termenilor folosiți în cuprinsul actului normativ, dar și norme de interpretare a termenilor folosiți de lege și care nu se regăsesc între definițiile de la art. 4. Instanța a dat o interpretare eronată termenilor de "creanță de asigurări", "creditor de asigurare", "plafon de garantare", iar aprecierea conform căreia plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare, asa cum prevede explicit textul de lege, si asa cum este definit plafonul de garantare in cadrul art. 4 lit. e) ci pe fiecare contrat de asigurare RCA încheiat de asigurătorul în faliment care presupune un creditor de asigurare și, în final, o creanță de asigurare, este vădit nelegală și încălcă întreg mecanismul de garantare reglementat prin dispoziții legale exprese.
O astfel de interpretare conduce la concluzia că, în speță, asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguratilor, ipoteză care este exclusă și, în mod evident, contrară scopului înființării fondului, preluarea de către fond a obligațiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziție legală - nici în Legea nr. 213/2015, nici în Legea nr. 85/2014, nici în Legea nr. 503/2004 sau în orice alt act normativ.
A mai arătat recurentul că interpretarea dată de către prima instanță este de natură să încalce flagrant scopul înființării F.G.A., precum și modalitatea de funcționare a mecanismului garantării prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015. Astfel, introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obținut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații și, mai ales, asiguratul R.C.A. de o eventuală plată a daunei. Necesitatea limitării acoperirii daunelor din fond la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că F.G.A. nu preia funcțiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultimă sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăți de asigurare în faliment. In niciun caz nu se poate susține că F.G.A. "a preluat riscul din piață", acesta nefiind succesor al A. sau fidejusor al acesteia, ci o schemă de garantare.
Apărările formulate de intimată
Intimata-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.
Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 8402/8.08.2017, prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată nr. x/27.04.2016, formulată de reclamantă cu privire la suma de 22.795 RON, reprezentând contravaloarea pagubei produse pe A1, în urma accidentului rutier din data de 17.12.2014 și care a făcut obiectul dosarului de daună nr. x
Instanța de fond a anulat decizia atacată, reținând nelegalitatea argumentului avut în vedere de pârât la respingerea cererii de plată și anume faptul că în privința reclamantei (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a A.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.
Fiind învestită cu recursul promovat de pârât împotriva hotărârii primei instanțe, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.) și nici nu este rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor legale aplicabile (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
În privința primului motiv de recurs, cel prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciat de recurent ca fiind incident față de soluția de anulare a deciziei atacate, Înalta Curte apreciază că acesta nu poate fi primit în raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, prevederi care nu au fost încălcate în cauză.
Astfel, nu se poate reține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, sintagmă prin care se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera de competență a celorlalte puteri ale Statului, aspectele invocate de recurentă nereprezintând depășiri ale puterii judecătorești, ci exercitări în limitele legii, tocmai a acestei puteri, instanța fiind învestită prin lege pentru a afla adevărul într-o cauză, a analiza probele administrate, în vederea formării unei convingeri proprii.
În prezenta cauză, prima instanță a soluționat cererea reclamantei în cadrul stabilit de dispozițiile art. 52 din Consituția României, de dispozițiile 1, 8 și 18 ale Legii nr. 554/2004 și de dispozițiile Legii nr. 213/2015, iar împrejurarea că instanța, analizând materialul probator, nu a dat câștig de cauză pârâtului nu poate fi încadrată în acest caz de casare, ci în motivul privind greșita aplicare a legii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit celui de-al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în materie.
Astfel, recurentul a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 11, art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și a susținut, încă o dată, că plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare .
Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor susțineri și, în acord cu cele reținute de prima instanță, apreciază că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.
În acest sens, sunt și statuările din cuprinsul Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ulterioară pronunțării sentinței recurate, conform căreia:
"121. Analizând noțiunile de "creanță de asigurări" și "creditor de asigurare", astfel cum sunt acestea sunt definite și reglementate de prevederile Legii nr. 213/2015, se constată că noțiunile în discuție au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, ce constituie izvorul primar al despăgubirii, și anume contractul de asigurare.
Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, "creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".
Așadar, creanța de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată fie pentru că riscul asigurat s-a produs, fie pentru că a încetat contractul de asigurare fără ca riscul să se fi produs (de exemplu, în cazul unor asigurări de viață care permit și capitalizarea).
Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural
- "creanțele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare".
Se impune a se preciza că referirea expresă la contractul de asigurare din conținutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite, și nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă și clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor.
În fine, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment".
Așadar, linia logică a reglementării este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptățită la plata unor sume de bani (indemnizație sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanța sa reprezintă creanță de asigurare și va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON."
De asemenea, instanța de control judiciar apreciază relevante și următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, elocvente pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:
"154. Pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanțe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație.
În condițiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din rațiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraților, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanță de asigurări în parte, limitarea tuturor creanțelor de asigurări pe considerentul unicității de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete și rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).
Mai mult, orice interpretare contrară ar conduce la încălcarea principiului relativității efectelor contractului, consacrat de art. 1.280 din C. civ., având în vedere că plata indemnizației de asigurare vizează fiecare raport juridic încheiat între asigurătorul de răspundere facultativă și asigurat, iar prin plata indemnizației de asigurare societatea de asigurare se subrogă în drepturile fiecărui asigurat în parte, ca urmare a raportului juridic încheiat cu acesta și în virtutea legii.
Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, ca urmare a producerii unui risc asigurat.
În contextul dat prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător.
Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului.
În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau al beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare."
Totodată, Înalta Curte, în mod contrar susținerilor recurentului-pârât, reține că aspectele dezlegate prin anterior menționata Decizie nr. 29/2020, ce vizau, printre altele, ipoteza subrogației în drepturi creditorului (când drepturile creditorului inițial trec din patrimoniul acestuia, în patrimoniul terțului dobânditor), sunt cu atât mai mult incidente în materia creanței de asigurare pretinse de creditorul primar, mai ales în ipoteza în care creanța de asigurare, născută în urma evenimentului rutier provocat de conducătorul autoturismului înmatriculat cu nr. x, viza un raport juridic încheiat între asigurătorul de răspundere civilă și asigurat, distinct de celelalte raporturi juridice în considerarea cărora reclamanta a solicitat F.G.A. plata altor creanțe de asigurare.
Ca atare, constatând că hotărârea primei instanțe nu este rezultatul interpretării eronate a dispozițiilor legale aplicabile, aspectele reținute fiind validate și prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 869 din data de 27 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2021.