ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3889/2021

Ședința publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, secția Drumuri Naționale Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 6389/12.06.2017 emise de pârât și obligarea pârâtului la plata creanței de asigurări în cuantum de 4.366 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 2990 din 22 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., PRIN DIRECȚIA REGIONALĂ DE DRUMURI ȘI PODURI TIMIȘOARA, secția DRUMURI NAȚIONALE TIMIȘOARA în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, a anulat Decizia nr. 6389/12.06.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/27.04.2016 formulată de reclamantă. A respins cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 4.366 RON. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2990 din 22 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În soluționarea cauzei, instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a), b) si e) si art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor legale adaugă la lege. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plata de către Fond a creanțelor de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide si exigibile se face in limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului in faliment.

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a apreciat că:

"verificarea respectării limitei stabilite de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie făcută prin raportare doar la riscul materializat și care justifică despăgubiri/contractul de asigurare care a acoperit riscul materializat, nu prin raportare la alte plați făcute persoanei păgubite in considerarea altor riscuri acoperite prin alte contracte de asigurare, eventual prin cumularea de către același solicitant a celor trei ipostaze reglementate de art. 4 alin. (1) lit. (b) din lege."

Prin urmare, instanța de fond, dând o greșită interpretare și aplicare a dispoatiilor art. 15 alin. (2) coroborate cu dispozițiile art. 4 alin. (1i lit. e) din Legea nr. 23 3/2015 a considerat reclamanta-intirnată ca fiind unic creditor de asigurare pentru fiecare dintre creanțele de asigurare/contract de asigurare, considerând că plafonul legal de garantare de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare.

Or, din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit a,b și e, precum și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, rezultă că, în situația în care un ereditor dc asigurare deține mai multe creanțe de asigurare, prevederile legale sunt clare în sensul că stabilirea plafonului se face pe creditor de asigurare, luăndu-se astfel în considerare toate creanțele de asigurare deținute de acel creditor de asigurare și fără a avea vreo relevanță dacă respectiva creanță provine dintr-o singură poliță de asigurare sau din mai multe, sau dacă creditorul de asigurare a dobândit creanța ca persoană asigurată, beneficiar al asigurării ori persoana păgubită.

Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres și neechivoc faptul că "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide si exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat in faliment."

În opinia recurentului, instanța de fond face o adăugire nepermisă la textul de lege care reglementează plafonul de garantare și care prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare și nu pe contract de asigurare/poliță de asigurare, astfel cum în mod vădit neîntemeiat s-a reținut.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/27.04.2016 intimata-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, secția Drumuri Naționale Timișoara a solicitat, în calitate de creditor de asigurare (persoană păgubită în urma producerii unui eveniment rutier la data de 27.01.2015) plata sumei de 4366 RON cu titlu de despăgubiri.

Prin Decizia nr. 6389/12.06.2017 emisă de recurentul-pârât, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și art. 19 din Legea nr. 503/2004, a fost respinsă cererea de plată pentru motivul că i s-a aprobat la plată și i s-a plătit creditorului de asigurare, din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, suma de 450.000 RON, limita maximă prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. b) și lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prin sentința nr. 2990 din 22 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., PRIN DIRECȚIA REGIONALĂ DE DRUMURI ȘI PODURI TIMIȘOARA, secția DRUMURI NAȚIONALE TIMIȘOARA în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, a anulat Decizia nr. 6389/12.06.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/27.04.2016 formulată de reclamantă. A respins cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 4.366 RON. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, soluția primei instanțe fiind corectă, însă, în virtutea atribuțiilor conferite instanței de control judiciar, care poate înlătura argumentele ce nu corespund, în contextul raționamentului logico-juridic aplicabil speței, Înalta Curte apreciază că se impune menținerea acesteia, însă pentru argumentele în continuare arătate.

Recurentul-pârâtu, Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată a reclamantei în raport de prevederile Legii 213/2015, considerând că suma solicitată depășește limita impusă de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului și data încetării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului;

Totodată, dispozițiile art. 266 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, prevăd că:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condițiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Așadar, Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului, raportul juridic de drept administrativ fiind născut ca urmare a falimentului asigurătorului, acesta fiind rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015, lege aplicabilă speței.

Referitor la calitatea reclamantei de creditor de asigurare, Înalta Curte reține că aceasta a fost recunoscută de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, motivul respingerii cererii de plată fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare.

În ceea ce privește atingerea plafonului de 450.000 RON, instanța de control judiciar reține că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Pentru identitate de rațiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică și în prezenta speță, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015, referitoare la calitatea de creditor de asigurare și la limitele despăgubirii, conform susținerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Ca atare, decizia prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de intimata-reclamantă cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2990 din 22 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2021.