ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1171/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta COMPANIA NAȚIONALA DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, secția DRUMURI NATIONALE TIMIȘOARA, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, anularea deciziei nr. 6508/14.06.2017 emisă de pârât, cu consecința obligării Fondului la plata creanței de asigurări în cuantum de 3.789,00 RON, reprezentând contravaloarea pagubei în dosarul de daună nr. x deschis de SECȚIA DRUMURI NAȚIONALE TIMIȘOARA, în calitate de persoană păgubită și plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2544 din 31 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, secția Drumuri Naționale Timișoara în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2544 din 31 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.(CNAIR S.A. fostă CNADNR SA) prin Direcția Regională de Drumuri și A., a declarat recurs, solicitând admiterea contestației și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților să plătească suma de despăgubire și plata penalităților de întârziere.

În motivare, arată că sunt aplicabile prevederile art. 488 alin(1) pct. 8 noul C. proc. civ. având în vedere faptul că instanța de fond a interpretat greșit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Conform art. 4 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 intenția legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de FGA corespunzător unui contract de asigurare individual, acesta fiind în sensul legii elementul esențial pentru definirea atât a creanței de asigurare, cât și a creditorului de asigurare.

În fapt, s-a urmat procedura legală în această situație, societatea S.C. B. S.A. fiind în reorganizare la data finalizării dosarului de daună de către C., a înaintat dosarul de daună către Fondul de Garantare a Asiguraților prin cererea de plată nr. x/27.04.2016.

După mai bine de un an de zile, Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraților a respins cererea pe motiv că s-a depășit plafonul prevăzut de lege pentru un creditor.

Recurenta susține că C., în acest dosar de daună, ar trebui privită separat de CNADNR mai ales din prisma faptului că la data de 14.09.2016 prin O.G. nr. 55/2016 s-a produs reorganizarea CNADNR prin înființarea CNAIR și CNIR.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plata de către Fond a creanțelor de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment.

Din textul acestei legi, din motivele expuse consideră că C. nu a atins plafonul arătat în Legea 213/2015 și că este îndreptățită la plata despăgubirilor suferite din culpa autoturismului cu nr. de înmatriculare x.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță, ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul formulat, Înalta Curte constată că recursul este fondat și îl va admite, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite în parte acțiunea formulată de reclamantă și va anula Decizia nr. 6508/14.06.2017 emisă de pârât, respingând în rest acțiunea, pentru următoarele considerente:

Din probele administrate la dosarul cauzei rezultă că, la data de 01.12.2013, conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatriculare x circula pe autostrada x, iar la km 328+150 a acroșat un parapet metalic pe o lungime de 15 metri. Ca urmare a avizării daunei la asigurătorul B. S.A., a fost constituit dosarul de daună nr. x

Ulterior accidentului rutier în discuție, respectiv la data de 3.12.2015, prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/27.04.2016, CNADR (în prezent CNAIR) a solicitat, în calitate de persoană păgubită, plata contravalorii reparației parapetului metalic avariat de conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatriculare AR- 05-UEC, daună pentru care s-a constituit dosarul de daună nr. x. Cererea adresată FGA a fost întemeiată pe aceea că asigurătorul RCA al celui vinovat de producerea daunelor (conducătorul autovehiculului) a fost B. S.A.

Soluționând cererea de plată formulată de CNADR, FGA a emis Decizia 6508 din 14.06.2017, prin care a respins cererea. FGA a refuzat plata integrală a sumei pretinse de CNADR, potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, reținând că are obligația de plată doar până la un plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar FGA a plătit deja CNADR, în baza altor dosare de dauna, diverse sume, atingând plafonul de 450.000 RON.

Reclamanta recurentă a susținut că pârâtul a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, învederând că dreptul său de creanță provine dintr-un contract de asigurare distinct de contractele de asigurare, în baza cărora s-au născut creanțele achitate, și că nu există identitate de risc produs, acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă, nici de persoană asigurată, toate celelalte plăți făcute până la limita plafonului de 450.000 RON nefiind făcute către secția de Drumuri Naționale Timișoara. fiind generate de contracte de asigurare distincte.

Motivele de recurs sunt fondate.

Înalta Curte constată că în mod greșit prima instanță a constatat că pârâtul a interpretat și a aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că, Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, secția Drumuri Nationale Timișoara fiind o subunitate fără personalitate juridică din structura CNAIR, CNAIR (fost CNADR), împreună cu toate structurile sale subordonate, reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maximă de 450.000 de RON din disponibilitățile Fondului, astfel că nu se poate reține ca fiecare unitate sau structură a CNAIR să fie considerată un creditor de asigurare distinct, plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile fiind făcută în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, așa cum sunt menționați creditorii de asigurări potrivit art. 4 lit. b).

Faptul că Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara este o subunitate fără personalitate juridică din structura CNAIR nu are relevanță, din perspectiva dispozițiilor legale incidente în cauză.

Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5 (…)", iar potrivit art. 4 alin. (1) lit. e), "plafonul de garantare" reprezintă "nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi". Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede că "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 de RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment".

De asemenea, trebuie avute în vedere prevederile art. 4 alin. (1) lit. a), care definesc creanța de asigurări, "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare", prevederile lit. b), care definesc creditorii de asigurări, după caz - "(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Calitatea de creditor de asigurare, în cazul persoanei păgubite, se raportează la riscul acoperit printr-un contract de asigurare. Pe cale de consecință, verificarea respectării limitei stabilite de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se raportează la riscul materializat care justifică despăgubiri, contractul de asigurare care a acoperit riscul materializat, nu prin raportare la alte plăți făcute persoanei păgubite în considerarea altor riscuri acoperite prin alte contracte de asigurare.

Înalta Curte are în vedere și Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, prin care s-au stabilit următoarele:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

În considerentele acestei decizii s-a reținut, printre altele, că

"126. În fine, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.(CNAIR S.A. fostă CNADNR SA) prin Direcția Regională de Drumuri și A., interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material menționate din Legea nr. 213/2015 fiind greșită.

Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite în parte acțiunea și va anula decizia nr. 6508/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

În ceea ce privește capătul de cerere privind analiza fondului despăgubirilor solicitate, este nefondat, întrucât actul administrativ anulat nu conține vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanța de judecată să procedeze la un control de legalitate și temeinicie a deciziei.

Având în vedere că prin decizia contestată pârâtul nu a procedat la analiza fondului cererii de plată formulate de reclamantă, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reținerii depășirii plafonului de 450.000 de RON, anularea deciziei are drept efect analizarea pe fond a cererii de plată de către pârât, a condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

În ceea ce privește cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanța constată că este întemeiată, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", în acest sens având în vedere Ordinul de plată nr. x referinta din 05.06.2019, în sumă de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, urmând a obliga intimatul-pârât la plata sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite în parte acțiunea formulată de reclamantă și va anula Decizia nr. 6508/14.06.2017 emisă de pârât, respingând în rest acțiunea. Va obliga intimatul-pârât la plata sumei de 100 RON cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.(CNAIR S.A. fostă CNADNR SA) prin Direcția Regională de Drumuri și A., împotriva sentinței civile nr. 2544 din 31 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și în rejudecare:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA(CNAIR S.A. fostă CNADNR SA) prin Direcția Regională de Drumuri și A..

Anulează Decizia nr. 6508/14.06.2017 emisă de pârât.

Respinge în rest acțiunea.

Obligă intimatul-pârât la plata sumei de 100 RON, cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.