ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3555/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 16 aprilie 2019, pe rolul Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Dolj, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a solicitat anularea Dispoziției obligatorii nr. CRR AIF 2363/15.10.2018 și a Raportului de inspecție economico -financiară nr. CRR AIF 2362/15.10.2018, emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, precum și a Deciziei nr. 102/P/21.12.2018, privind soluționarea plângerii prealabile formulate de reclamantă împotriva dispoziției obligatorii. 1.

Prin sentința civilă nr. 927 din 13 iunie 2019, Tribunalul Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 16 septembrie 2019, sub nr. x/2019. 1.

Prin sentința civilă nr. 429 din 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Dolj, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova. 1.

Prin decizia nr. 1878 din 16 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Dolj împotriva sentinței civile nr. 429 din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. 1.

Cauza a fost înregistrată în rejudecare, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 18 mai 2022, sub nr. x/2019*. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 176 din 28 iunie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Dolj, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 176 din 28 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Dolj, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă învederează că, în condițiile art. 41 din Legea nr. 18/1991, art. 24 alin. (1) din legea nr. 1/2000 și pct. 22 din Legea nr. 247/2005, Statul Român a cumpărat, prin RNP Romsilva, suprafețe de teren forestier atribuite în baza Legii nr. 18/1991, în trupuri izolate sau la margine de masiv, suprafețe pe care le-a înscris în proprietate publică ca amenajamente silvice. Aceste terenuri constituiau, totodată, vechile amplasamente solicitate de foștii proprietari sau moștenitprii legali ai acestora în baza Legii nr. 1/2000. Deoarece actul normativ prevedea imperativ că restituirea terenurilor forestiere se face pe vechile amplasamente, fără a excepta terenurile forestiere cumpărate, comisiile locale și județene de fond funciar au propus și validat aceste amplasamente pentru a fi atribuite foștilor proprietari sau moștenitorilor legali. În ceea ce privește suprafața de 11,625 ha teren forestier, arată recurenta-reclamantă că aceasta face parte din suprafața de 123,27 ha validată, prin anexa 37 la Hotărârea nr. 1721/14.07.2006 a Comisiei Județene Dolj, la propunerea Comisiei Locale Fărcas, ca drept de proprietate în favoarea numitului A.. Întrucât, din acest teren, pe suprafața de 17,42 ha fuseseră puși în posesie alți proprietari în baza Legii nr. 1/2000, iar suprafața de 68 ha se regăsea în raza Comunei Murgași, Ocolul Silvic Amaradia nu a pus la dispoziție Comisie Locale Fărcas amplasamentul suprafeței de 123,27 ha. Astfel, fără a se proceda la modificarea anexei 37 la Hotărârea nr. 1721/14.07.2006 și fără validarea unui alt amplasament, Ocolul Amaradia a pus la dispoziția Comisiei Locale Farcas un alt amplasament, iar comisia locală a întocmit procesul-verbal de punere în posesie nr. x/28.07.2008. Mai arată recurenta-reclamantă că procesul-verbal nr. x/28.07.2008 și titlul de proprietate emise în favoarea numitului A. au făcut obiectul unei acțiuni în anulare, înregistrată sub nr. de dosar x/2019, soluționat prin sentința civilă nr. 5023/13.07.2020, rămasă definitivă. Instanța învestită cu soluționarea acestui dosar a constatat că, din împrejurarea că există neconcordanță între anexa validată și procesul-verbal de punere în posesie în privința amplasamentului, nu poate conduce la concluzia că pârâtul nu era persoană îndreptățită la restituire. De asemenea, instanța a reținut că terenul nu era liber în sensul legilor fondului funciar, pârâtul fiind pus în posesie cu o suprafață echivalentă, fiind astfel respinsă acțiunea în anulare. În ceea ce privește suprafața de 27025,65 ha teren forestier, recurenta-reclamantă menționează că retrocedarea s-a realizat în condițiile legilor fondului funciar, legi speciale cu caracter de reparație morală, terenurile fiind scoase din proprietatea publică a statului și din evidențele amenajamentelor silvice în baza proceselor-verbale de punere în posesie, respectiv a protocoalelor de predare-primire încheiate între comisiile locale și ocoalele silvice. Subliniază recurenta-reclamantă că decizia Curții Constituționale nr. 395/2017, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care restituirea terenurilor forestiere aparținând domeniului public al Statului se realizează numai după trecerea prealabilă a acestor terenuri în domeniul privat în condițiile legii, produce efecte de la data de 18 iulie 2017, până la acest moment trecerea din domeniul public al Statului în domeniul privat făcându-se cu ocazia punerii în posesie, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000. Concluzionează recurenta-reclamantă în sensul că sentința instanței de fond este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, câtă vreme trecerea efectivă a terenurilor în proprietate privată se face cu ocazia punerii în posesie, sens în care indică, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 390/2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă în dosarul nr. x/2012. 4. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin măsura nr. 2 din Dispoziția obligatorie nr. x/15.10.2018 (menținută în urma soluționării plângerii prealabile prin Decizia nr. 102/P/21.12.2018), organul de inspecție economico-financiară a dispus în sarcina Direcției Silvice Dolj să aducă la cunoștința RNP Romsilva RA constatările echipei de inspecție economico-financiară cu privire la punerea în posesie a unor persoane asupra unor terenuri forestiere din domeniul public al statului, operațiuni în cadrul cărora nu s-au îndeplinit formele legale privind trecerea terenurilor din domeniul public în domeniul privat al statului, suprafețele de teren forestier fiind retrocedate în baza unor hotărâri ale comisiei județene de fond funciar, în vederea: a) întreprinderii demersurilor legale pentru reîntregirea patrimoniului public al statului, dat în administrarea regiei, cu suprafețele de teren pentru care nu s-au îndeplinit formele legale privind trecerea din domeniul public în domeniul privat al statului și care au fost retrocedate în baza unor hotărâri ale Comisiei județene de fond funciar; b) stabilirii eventualelor prejudicii sau a eventualelor fapte care ar putea întruni elementele constitutive ale unor infracțiuni prevăzute de legea penală și eventualele persoane responsabile, cu sesizarea în acest caz a organelor abilitate ale statului. Înalta Curte constată că măsura din dispoziția obligatorie vizează toate retrocedările de terenuri forestiere realizate fără respectarea regimului proprietății publice, respectiv atât suprafața de 11,625 ha, care făcea pate din suprafața de 528,52 ha terenuri cu vegetație forestieră, restituită foștilor proprietari în urma validării propunerii Comisiei Locale Fărcaș, prin Hotărârea nr. 1721/14.07.2006 a Comisiei Județene Dolj pentru aplicarea Legii nr. 247/2005, cât și suprafața de 27025,65 ha teren forestier, retrocedată până la data de 31.12.2016 către persoane fizice, unități administrativ-teritoriale, unități de învățământ, unități de cult, Academia Română și B.. Așadar, deși recurenta-reclamantă a formulat critici distincte cu privire la suprafața de teren forestier de 11,625 ha, respectiv cu privire la suprafața de 27025,65 ha, chestiunea litigioasă este aceeași și privește modalitatea de restituire către foștii proprietari a bunurilor aflate în patrimoniul public al Statului Român, raportat la dispozițiile legale incidente. Mai exact, organul de inspecție economico-financiară a reținut nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere în discuție din două perspective: nerespectarea regimului proprietății publice și greșita reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri care au făcut anterior obiectul restituirii, iar ulterior au reintrat în proprietatea publică a statului prin achiziționarea lor de la proprietarii persoane fizice. Cât privește reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri aflate în proprietatea publică a statului, recurenta-reclamantă a susținut că, anterior datei de 18.07.2017 (n.r.: data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 395/2017), trecerea terenurilor din proprietatea publică a statului în proprietate privată se făcea în mod legal cu ocazia punerii în posesie a persoanelor fizice beneficiare ale restituirii, astfel cum s-a procedat în cazul terenurilor în litigiu, argument pe care instanța de recurs îl apreciază a fi nefondat. În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, "(1) În situația în care restituirea terenurilor forestiere pe vechile amplasamente nu este posibilă, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe alte amplasamente de pe raza unității administrativ-teritoriale, chiar dacă acestea s-au aflat în proprietatea statului român înainte de anul 1948, au intrat ulterior în proprietatea statului sau au fost incluse în amenajamente silvice după această dată." Acest text de lege nu poate fi interpretat ca referindu-se la terenurile forestiere din domeniul public al statului, câtă vreme, potrivit art. 136 alin. (4) teza I din Constituție, "(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile.", iar potrivit art. 34 din Codul silvic, "Terenurile forestiere proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia." Este adevărat că, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, legiuitorul a prevăzut un mecanism care să asigure posibilitatea statului de a modifica regimul de proprietate publică, prin trecerea bunului din proprietatea publică a statului în cea privată a acestuia prin hotărâre de guvern, însă această procedură nu a fost urmată în speță, recurenta-reclamantă susținând în mod eronat că era suficientă punerea în posesie a persoanelor îndreptățite la restituire pentru ca terenurile să fie scoase de sub regimul proprietății publice. Interpretând dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 din perspectiva conformității lor cu Constituția, prin decizia nr. 395/13.06.2017 Curtea Constituțională a constatat că prevederile acestui text de lege sunt constituționale în măsura în care restituirea terenurilor forestiere aparținând domeniului public al statului se realizează numai după trecerea prealabilă a acestor terenuri în domeniul privat al statului, în condițiile legii. Relevante în speță sunt următoarele considerente ale deciziei: "41. Prin urmare, reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra unui teren forestier aflat, la data soluționării cererii, în domeniul public al statului, și care este în mod intrinsec afectat unei utilități publice, contravine dispozițiilor art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală, prin afectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică și, pe cale de consecință, contravine și dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la respectarea Constituției și a supremației sale. (...) 45. În concluzie, având în vedere faptul că, pe de o parte, terenurile forestiere nu fac obiectul exclusiv al proprietății publice, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituție și a legii organice în materie, respectiv Codul silvic, iar, pe de altă parte, acest act normativ nu interzice dezafectarea terenurilor forestiere din domeniul public al statului și trecerea acestora în domeniul său privat, prin decizia autorității competente, Curtea reține că aceste terenuri pot fi destinate reconstituirii dreptului de proprietate privată, în condițiile legii speciale, însă numai după trecerea lor în domeniul privat al statului, în condițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.(...) 47. De altfel, Curtea observă că, prin Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 8 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat, în esență, că dispozițiile menționate nu pot reglementa o dezafectare ope legis din domeniul public al statului, prin trecerea respectivelor terenuri în domeniul privat, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari, statuând că "se impune îndeplinirea cerințelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituție sau prin lege nu se prevede altfel.". De asemenea a mai statuat că "Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998" și că "se poate concluziona că dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin modalitățile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică (...)". Din aceste considerente rezultă că reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra unui teren forestier aflat, la data soluționării cererii, în domeniul public al statului și pentru care nu a fost respectată procedura prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 contravine atât dispozițiilor legii fundamentale (art. 136 alin. (4) și art. 1 alin. (5) din Constituție), cât și cadrului legislativ în vigoare. Este de observat că interdicția înstrăinării terenurilor din domeniul public al statului și necesitatea îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezintă cerințe de legalitate anterioare deciziei nr. 395 din 13 iunie 2017 a Curții Constituționale, astfel că nu poate fi primit nici argumentul recurentei-reclamante în sensul aplicabilității acestei decizii doar pentru o perioadă ulterioară reconstituirii dreptului de proprietate. Altfel spus, în baza unei legislații care era în vigoare la data retrocedării suprafețelor de teren în litigiu (inclusiv la data emiterii Hotărârii nr. 1721/14.07.2006 a Comisiei Județene de Fond Funciar Dolj referitoare, printre altele, la suprafața de 11,625 ha), nu se putea reconstitui dreptul de proprietate privată asupra terenurilor forestiere aflate în proprietatea publică a statului doar prin întocmirea proceselor-verbale de punere în posesie, cum greșit susține recurenta-reclamantă. Necesitatea respectării mecanismului legal de modificare a regimului proprietății publice a fost constatat și anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 395/2017, printr-o decizie interpretativă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. Astfel, prin Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011, s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituțiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 9 alin. (1 1 ) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, stabilește că sintagma "în condițiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000.". Înalta Curte mai reține că, în privința suprafeței de 11,625 ha, apărările recurentei-reclamante referitoare la modalitatea în care s-a ajuns la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea numitului A. nu prezintă relevanță în contextul încălcării dispozițiilor art. 136 alin. (4) din Constituție și art. 34 din Codul silvic. Cerința respectării dreptului de proprietate privată al persoanei fizice îndreptățite la reconstituire nu justifică încălcarea caracterului inalienabil al proprietății publice a Statului, prevăzut de textele normative anterior menționate. În consecință, Înalta Curte apreciază că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare în speță a prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, raportat la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 34 din Codul silvic și art. 136 alin. (4) din Constituție, criticile reclamantei fiind nefondate. În ceea ce privește legalitatea actelor de control prin prisma constatării că nu pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate terenurile care au mai făcut odată obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, recurenta-reclamantă a susținut în calea de atac că dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 statuau în mod imperativ asupra restituirii pe vechile amplasamente, astfel că în mod corect s-a procedat la achiziționarea de la proprietarii persoane fizice a terenurilor pe care s-a reconstituit dreptul de proprietate, pentru ca, ulterior, aceste terenuri să facă obiectul unei noi reconstituiri, în favoarea foștilor proprietari ai vechilor amplsamente. Înalta Curte constată că argumentul recurentei-reclamante este nefondat, fiind contrar dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, potrivit cărora "(2) Se exceptează de la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente terenurile atribuite foștilor proprietari, cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, pentru care s-au eliberat titluri de proprietate sau procese-verbale de punere în posesie.". Așadar, dobândirea terenurilor în discuție de la persoane cărora statul le-a reconstituit dreptul de proprietate în baza mecanismului de restituire instituit prin legile proprietății exclude posibilitatea ca aceste terenuri să mai facă obiectul restituirii prin același mecanism. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința primei instanțe este legală, recurenta-reclamantă neprezentând critici apte să conducă la reformarea soluției. În consecință, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Dolj, ca nefondat.