ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2533/2023

Ședința publică din data de 12 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată la data de 06.08.2020 pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, a solicitat instanței anularea ca netemeinică și nelegală a Deciziei nr. 93/04.02.2020 privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 1203/07.08.2019 privind angajarea răspunderii solidare potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală.

La data de 13.01.2021, reclamanta A. a depus o modificare de acțiune, în sensul introducerii în cauză, ca pârâtă, a Administrației Județene a Finanțelor Publice Bihor.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 31/2022 din 9 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și a anulat Decizia nr. 93/04.02.2020, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Decizia nr. 1203/07.08.2019, de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 31/2022 din 9 februarie 2022, a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, se arată, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și a prevederilor Deciziei nr. 28/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept, pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția pronunțată.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de fond a apreciat în mod eronat că, în condițiile deschiderii procedurii insolvenței față de debitoarea B. S.R.L. și față de obligarea cu titlu definitiv a reclamantei, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bihor, de a aduce la masa credală a debitoarei B. S.R.L. suma de 11.320.037 RON cu titlu de despăgubire, ca formă de răspundere specială a administratorului societății comerciale, care include obligația fiscală pentru care s-a dispus angajarea răspunderii reclamantei prin Decizia nr. 1203/07.08.2019 emisă de pârâta D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, deciziile nr. 93/04.02.2020, emisă de D.G.R.F.P. Cluj-Napoca și nr. 1203/07.08.2019, emisă de pârâta A.J.F.P. Bihor, sunt lovite de nulitate, fiind încălcate dispozițiile legale cu caracter special ale Legii nr. 85/2014, respectiv prevederile art. 169 și art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Subliniază recurenta că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile Deciziei nr. 28/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept, apreciind că am fi în prezența principiului "specialia generalibus derogant", Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței reprezentând legea specială, iar Codul de procedură fiscală reprezentând legea generală.

În opinia recurentei, faptul că s-a atras răspunderea specială a administratorului societății, în speță reclamanta A., în cadrul procedurii insolvenței nu exclude faptul că recurenta are obligația de a atrage răspunderea solidară a acesteia, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 25 din Codul de procedură fiscală.

Astfel, suntem în prezența a două proceduri paralele și complementare, total diferite, care nu se exclud reciproc și care sunt reglementate în egală măsură prin legi speciale.

Recurenta reiterează argumentele expuse în întâmpinarea depusă la dosar în fața instanței de fond și solicită admiterea recursului, casarea sentinței și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii în totalitate și menținerea ca temeinice și legale a actelor administrative emise de către instituția recurentă.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată însă că nu sunt întemeiate susținerile și criticile înfățișate de recurenta-pârâtă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecății.

Soluția primei instanțe, de admitere a cererii de chemare în judecată, este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Pentru a ajunge la soluția de respingere a recursului, instanța de control judiciar a constatat că, în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este neîntemeiat și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

În fapt, prin Decizia nr. 1203/07.08.2019 de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei A., administrator și asociat al S.C. B. S.R.L., cu societatea comercială menționată, în vederea realizării, în tot, a creanței fiscale în cuantum de 11.317.773 RON, iar, prin Decizia nr. 93/04.02.2020, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare.

În sarcina reclamantei s-a reținut că a încălcat prevederile art. 66 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora:

"debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență".

Astfel, în decizia contestată s-a reținut că din documentele aflate la dosar rezultă că reclamanta A., administrator al societății, deși a constatat starea de insolvență prezumată, nu a depus la instanță o solicitare prin care să se deschidă procedura insolvenței, faptă care este prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

S-a mai reținut că stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina societății comerciale, prin Decizia de impunere nr. x/29.05.2017 privind suma de 7.449.227 RON, ca urmare a operațiunilor efectuate și a nedeclarării acestora la organul fiscal, demonstrează reaua-credință a administratorului societății în ceea ce privește nedeclararea la scadență a obligațiilor fiscale, faptă prevăzută de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În acest context, intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 93/04.02.2020, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 1203/7.08.2019 de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală.

Prin sentința pronunțată, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și a anulat Decizia nr. 93/04.02.2020, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Decizia nr. 1203/07.08.2019, de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor.

În recursul declarat împotriva acestei hotărâri, recurenta-pârâtă a invocat, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și a prevederilor Deciziei nr. 28/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept, pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția pronunțată.

În susținerea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că reclamanta A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2014, precum și faptul că aceasta, cu rea-credință, nu și-a îndeplinit obligația legală de a declara la scadență obligațiile fiscale stabilite prin decizia de impunere.

Recurenta-pârâtă a reiterat aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, instanța de control judiciar își însușește soluția primei instanțe, apreciind că a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor.

Din actele administrativ fiscale supuse controlului judecătoresc, așa cum acestea au fost anterior prezentate, rezultă că răspunderea solidară a reclamantei a fost atrasă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate:

"Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

(...)

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;"

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a intimatei-reclamante, în calitate de administrator al societății, ca în cazul ipotezelor prevăzute la lit. c) și d), este necesar ca aceasta să nu-și fi îndeplinit obligațiile menționate anterior cu rea-credință.

Astfel, pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului, în condițiile sus-menționate este obligatoriu să se dovedească reaua-credință, care nu poate rezulta din însăși fapta de a nu cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței sau din neachitarea la scadență a obligațiilor legale.

În considerentele sentinței recurate, Curtea de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 189/10.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Oradea, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A. în contradictoriu cu intimata C., lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 938/F/19.11.2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost menținută în întregime, sentință prin care s-a admis cererea formulată de reclamanta C., lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A., iar aceasta din urmă a fost obligată să aducă la masa credală a debitoarei B. S.R.L. suma de 11.320.037 RON cu titlu de despăgubire și să predea lichidatorului judiciar autoturismul marca x, proprietatea debitoarei.

În prezenta cauză, instanța de fond a analizat incidența prevederilor art. 169 lit. d) din Legea nr. 85/2014, precum și faptul că în dosarul nr. x/2019 s-a reținut că este dovedită fapta ilicită a pârâtei A., prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 și prejudiciul cauzat creditorilor societății debitoarei, dar și faptul că prezumția relativă stabilită de legiuitor privind culpa și legătura de cauzalitate nu a fost răsturnată.

Răspunderea solidară reglementată de dispozițiile procedurii fiscale are natura unei răspunderi civile delictuale, însă legiuitorul a prevăzut și condiții speciale pentru antrenarea acesteia. Astfel, pentru a se atrage răspunderea solidară în condițiile Codului de procedură fiscală sunt necesare dovezi concludente în vederea demonstrării relei-credințe a persoanei căreia i se atrage acest gen de răspundere. Nicidecum nu se poate constata că simpla deținere a calității de administrator sau asociat al societății insolvabile, sau emiterea unei decizii de impunere, ar conduce, în mod automat, la o prezumție de rea-credință.

Reaua-credință este definită, din punct de vedere juridic, ca fiind "incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale".

Doar faptul că nu au fost achitate la scadență obligațiile fiscale ale societății reprezintă o prezumție simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condițiilor arătate anterior privind răspunderea delictuală a fostului administrator/asociat, iar, în ipoteza susținută de organul fiscal, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăți, odată cu constatarea datoriilor societății prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăși voinței legiuitorului, care a reglementat condițiile specifice, de excepție, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

De asemenea, buna-credință se prezumă, astfel că este necesară indicarea și a unei împrejurări distincte de simpla inacțiune, omisiune, din care să rezulte reaua-credință a reclamantului. Reaua-credință este asimilabilă unei intenții directe, calificate prin scop, respectiv reclamantul să fi urmărit producerea rezultatului nefavorabil, constând în sustragerea de la declararea și plata debitelor fiscale, chiar prin acțiuni concrete în acest sens, sau după caz asimilabilă intenției indirecte, dacă există împrejurări care să releve faptul că reclamantul nu a urmărit rezultatul, dar acceptă posibilitatea intervenirii lui, fiindu-i indiferent.

Totodată conform art. 12 alin. (4) din Noul Codul de procedură fiscală, buna-credință a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul.

Ca un argument de natură logico-juridică se reține faptul că vinovăția nu se dovedește prin excluderea cauzelor care înlătură răspunderea, cum ar fi forța majoră sau cazul fortuit, ci prin analiza faptei care se impută sub aspectul existenței elementului intelectiv și volitiv al vinovăției.

În decizia de sancționare nu s-a indicat în ce constau faptele culpabile ale reclamantei pentru a deveni incidente dispozițiile art. 25 alin. (2), lit. c) și lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organul fiscal limitându-se la a afirma că administratorul societății era obligat să solicite deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul prevederilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, având în vedere acumularea de obligații fiscale restante, mai vechi de 60 de zile, precum și faptul că, deși avea cunoștință de existența debitului, nu a achitat la scadență obligațiile fiscale.

În cauză, organul fiscal a motivat angajarea răspunderii administratorului societății prin trimiterea la o stare de pasivitate și la un management defectuos, fără a proba reaua-credință, astfel cum impun dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora buna-credință a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul.

De asemenea, doar faptul că nu au fost achitate la scadență obligațiile fiscale ale societății reprezintă o prezumție simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condițiilor privind răspunderea delictuală a administratorului iar, în ipoteza susținută de organul fiscal, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăți, odată cu constatarea datoriilor societății prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăși voinței legiuitorului, care a reglementat condițiile specifice, de excepție, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

Nicidecum nu se poate constata că simpla deținere a calității de administrator al societății insolvabile ar conduce, în mod automat, la o prezumție de rea-credință, sau că omisiunea achitării obligațiilor fiscale confirmă existența relei-credințe, ca și condiție necesară angajării răspunderii solidare.

Întrucât dispozițiile legale reglementează distinct de condiția săvârșirii faptei ilicite, pe cea a săvârșirii acesteia cu rea-credință, Înalta Curte reține că, în lipsa unor elemente suplimentare care să demonstreze reaua credință și scopul sustragerii de la achitarea obligațiilor fiscale restante, din nedepunerea declarațiilor fiscale nu se poate deduce io ipso reaua-credință a administratorului și nici scopul de sustragere de la plata obligațiilor față de bugetul general consolidat al statului, iar inexistența sumelor de bani necesare achitării obligațiilor fiscale nu reprezintă un indiciu al îndeplinirii condiției relei-credințe a administratorului. În ipoteza prevăzută la lit. d), reaua-credință presupune o atitudine volațională a persoanei vinovate în legătură cu îndeplinirea de către societate a obligațiilor legale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în determinarea, cu rea-credință, a nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale și în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea acestei finalități prin acțiunile și inacțiunile lor, atitudine nedovedită în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Totodată, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, Curtea de Apel Cluj a pronunțat soluția recurată cu luarea în considerare a Deciziei nr. 28/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept, apreciind că problema de drept asupra căreia s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile a fost una similară celei deduse judecății în cauza pendinte, și anume dacă există o prioritate de aplicare a uneia din legile speciale aflate în concurs, cu scopul realizării creanței fiscale, sau dacă cele două acte normative se aplică în mod cumulat.

Instanța de fond a apreciat că raționamentul aplicat la pronunțarea Deciziei nr. 28/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept este incident și în prezenta pricină, reținând în mod corect incidența considerentelor acestei decizii, menționate la paragrafele 63 - 67 din cuprinsul acesteia.

Drept urmare, Curtea de apel a apreciat, în mod corect, că față de împrejurarea că la procedura colectivă, egalitară și concursuală a insolvenței participă toți creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceștia trebuie să se supună prevederilor legii insolvenței în procesul de realizare a creanței, iar în cursul acestei proceduri speciale de insolvență nu mai pot fi aplicate, în ceea ce privește realizarea creanțelor, dispozițiile contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanțelor fiscale, așa cum este Codul fiscal, astfel încât concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea primei, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, în mod corect a apreciat instanța de fond că, în condițiile deschiderii procedurii insolvenței față de debitoarea B. S.R.L. și față de obligarea cu titlu definitiv a reclamantei, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bihor, de a aduce la masa credală a debitoarei B. S.R.L. suma de 11.320.037 RON cu titlu de despăgubire, ca formă de răspundere specială a administratorului societății comerciale, care include obligația fiscală pentru care s-a dispus angajarea răspunderii reclamantei prin Decizia nr. 1203/07.08.2019 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, atât Decizia nr. 93/04.02.2020 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, cât și Decizia nr. 1203/07.08.2019, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, sunt lovite de nulitate, fiind încălcate dispozițiile legale cu caracter special ale art. 169 din Legea nr. 85/2014, respectiv prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În consecință, pentru considerentele arătate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 31/2022 din 9 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2023.