ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 252/2023

Ședința publică din data de 23 martie 2023

Deliberând asupra contestației formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 43/F din data de 06 martie 2023, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca neîntemeiată, sesizarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 13.01.2022 de către autoritățile judiciare din Italia privind pe persoana solicitată A..

A constatat că persoana solicitată a fost reținută și arestată provizoriu de la 18.02.2020-25.03.2020 și reținută de la 13.12.2022-14.12.2022.

A dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar luată față de persoana solicitată prin încheierea din 13 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București.

În temeiul art. 109 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, raportat la art. 28 alin. (3) din Legea nr. 141/2010, a solicitat Biroului Național Sirene întreprinderea demersurilor necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea din SIS introdusă de autoritățile italiene în baza mandatului european de arestare privind pe persoana solicitată A..

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2022, Parchetul Curții de Apel București a solicitat să se dispună punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 13.01.2022 de către autoritățile judiciare din Italia pe numele persoanei solicitate A..

În motivarea sesizării s-a arătat că față de persoana solicitată A. a fost emis la data de 30.10.2019, de către autoritățile judiciare din Italia, un mandat european de arestare în vederea executării unei pedepse de 2 ani, 11 luni și 27 de zile pentru săvârșirea infracțiunii de furt agravat prevăzut de art. 110, 624, 625 n 4 și n. 5 din C. pen. italian, stabilită prin sentința din 24.10.2016 a Curții de Apel din Veneția, definitivă la 16.03.2018.

S-a reținut că, prin încheierea de ședință din data de 13.12.2022, Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 102 alin. (5) lit. b) teza finală din Legea nr. 302/2004 rap. la art. 211 din C. proc. pen., s-a luat față de persoana solicitată A. măsura preventivă a controlului judiciar pe o perioadă de 15 zile, începând cu data de 13 decembrie 2022 până la data de 27 decembrie 2022 inclusiv, această măsură fiind ulterior menținută.

Cu titlul preliminar, curtea de apel a apreciat că se impune a se stabili încadrarea juridică a faptei pentru care persoana solicitată a fost condamnată pe teritoriul Italiei, în condițiile în care în ordonanța de reținere s-a precizat că în data de 26.07.2007, în Mestre, persoana solicitata, împreună cu alți complici, au sustras prin violență geanta și portofelul victimei B.. S-a arătat că o astfel de faptă ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.

Din examinarea mandatului european de arestare, curtea de apel a constatat însă că în sarcina persoanei solicitate s-a reținut că aceasta, la data de 26.07.2007, în timp ce se afla în localitatea Mestre, împreună cu alte persoane, cu dexteritate a intrat în posesia portofelului doamnei B., portofelul fiind luat din geanta pe care aceasta o purta pe umăr. Curtea de apel a reținut, în esență, că această descriere a situației de fapt își are corespondent în legea penală română în art. 228 din C. pen., care sancționează infracțiunea de furt.

Mai mult, această concluzie rezultă și în urma analizării dispozițiilor incidente din C. pen. italian (disponibil în limba română la https:/codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Italia-RO.html).

Verificând în continuare cazurile de refuz prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, curtea de apel a constatat că, pe parcursul prezentei proceduri, persoana solicitată a invocat starea sa gravă de sănătate și a reținut că o astfel de împrejurare nu poate conduce la respingerea cererii de punere în executare a mandatului european. A mai reținut că în situația în care într-adevăr boala persoanei solicitate nu permite transferul, în cazul admiterii cererii autorităților străine, aceasta are posibilitatea de a cere amânarea predării conform art. 114 din Legea nr. 302/2004.

Curtea de apel a constatat însă că potrivit art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: g) când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române.

Pentru infracțiunea de furt prevăzută de art. 228 din C. pen., termenul general de prescripție este de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. (limita maximă de pedeapsă este de 3 ani), iar termenul de prescripție specială este de 10 ani, potrivit art. 155 din C. pen. (fiind vorba de o hotărâre rămasă definitivă la 16.03.2018, nu este incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018, aceasta fiind publicată în M. Oficial la 25 iunie 2018).

Având în vedere că infracțiunea comisă de persoana solicitată a fost săvârșită la 26.07.2007, iar hotărârea de condamnare a rămas definitivă la 16 martie 2018, curtea de apel a reținut că la acel moment răspunderea penală a fost prescrisă potrivit legii penale române.

În dezacord cu reprezentantul Ministerului Public, curtea de apel a reținut că art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 nu face distincție între situația persoanelor a căror predare se solicită pentru executarea unei pedepse și persoanele a căror predare se solicită în vederea participării la proces. Astfel, în condițiile în care textul de lege nu realizează nicio delimitare, în opinia instanței de fond, poate conduce la refuzul executării unui mandat european de arestare în vederea executării unei pedepse atât ipoteza în care la momentul rămânerii definitive a hotărârii în statul străin intervenise prescripția răspunderii penale potrivit legii penale române, cât și situația în care s-a împlinit prescripția executării pedepsei.

S-a mai reținut că, de altfel, chiar reprezentantul Ministerului Public a arătat, cu ocazia dezbaterilor, că instanța română ar fi putut analiza incidența prescripției răspunderii penale dacă persoana solicitată cerea recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii de condamnare. Practic, acest lucru ar fi însemnat că dacă persoana solicitată ar fi menționat că dorește recunoașterea hotărârii, instanța ar fi respins atât cererea de punere în executare a mandatului european, cât și o eventuală recunoaștere în vederea executării a pedepsei. În schimb, în lipsa unei astfel de solicitări, nu ar exista altă posibilitate decât ca persoana în cauză să fie predată în vederea executării pedepsei. Or, examenul pe care îl realizează judecătorul în ambele proceduri trebuie să fie identic, singura diferență fiind existența sau nu a cererii cetățeanului român de a executa pedeapsa pe teritoriul României.

Trebuie avut în vedere că potrivit mențiunilor cuprinse în mandatul european de arestare persoana solicitată a fost judecată în lipsă, având dreptul de a solicita redeschiderea procedurii . Practic, ca urmare a simplei manifestări de voință a persoanei solicitate, autoritățile italiene sunt obligate să procedeze la rejudecarea cauzei ceea ce ar însemna practic (în varianta în care se consideră că la acest moment nu poate fi analizată prescripția răspunderii penale) că persoana solicitată a fost predată pentru a participa la un proces pentru o infracțiune prescrisă potrivit legislației românești.

Examinând în continuare oportunitatea predării, curtea de apel a apreciat că se impune a fi avută în vedere în primul rând natura faptei (furtul unui portofel) și durata extrem de mare scursă de la data comiterii faptei (peste 15 ani). De asemenea, nu poate fi omis faptul că față de persoana solicitată s-a mai dispus anterior predarea în februarie 2020, ea fiind pusă în libertate deoarece autoritățile italiene nu s-au prezentat pentru a o escorta în Italia. În cauză, noul mandat european de arestare a fost emis în ianuarie 2022. În opinia instanței de fond, dacă persoana solicitată ar fi fost o persoană periculoasă sau dacă fapta ei ar fi prezentat o gravitate deosebită, autoritățile italiene nu ar fi așteptat 2 ani pentru a solicita din nou arestarea acesteia.

S-a mai arătat că refuzul punerii în executare a mandatului european de arestare se impune și din considerente ce țin de situația medicală a persoanei solicitate. Din înscrisurile medicale depuse s-a constatat că aceasta suferă de polimiozită (polimiozita este o boală rară din grupul miopatiilor inflamatorii idiopatice, caracterizată prin apariția la nivelul mușchiului scheletic a unui proces inflamator ce determină ulterior slăbiciunea progresivă a musculaturii proximale a membrelor), boală ce impune o spitalizare periodică (din biletul de externare rezultă că i se recomandă o nouă internare peste 2 luni) și care a determinat încadrarea acesteia în grad de handicap (a se vedea înscrisurile de la filele x).

Împotriva sentinței penale nr. 43/F din data de 06 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, critind-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În susținerea contestației, parchetul a notat art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, republicată, și a apreciat, în esență, că se poate analiza doar prescripția executării pedepsei, nicidecum prescripția răspunderii penale, întrucât în cauză s-a solicitat predarea persoanei solicitate pentru punerea în executare a unei hotărâri definitive de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare din Italia.

Or, în cauză, hotărârea de condamnare a cărei recunoaștere se solicită a rămas definitivă la data de 16.03.2018, dată la care a început să curgă termenul de prescripție a executării pedepsei de 8 ani, calculat conform art. 162 alin. (2) lit. b) din C. pen. român. Așadar, procurorul a arătat că prescripția executării pedepsei s-ar îndeplini în data de 15.03.2016.

A mai arătat parchetul că prescripția răspunderii penale nu ar putea fi analizată nici în situația în care persoana solicitată ar fi de acord ca hotărârea străină de condamnare să fie recunoscută, pe cale incidentală, având în vedere art. 173 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, coroborat cu art. 167 din aceeași lege, care referă doar cu privire la prescripția executării pedepsei, ca motiv de nerecunoaștere și neexecutare a unei hotărâri străine de condamnare.

S-a mai învederat că nu se poate face nici o analiză a oportunității predării persoanei solicitate, întrucât acest aspect nu este prevăzut printre motivele facultative de refuz de executare a mandatului european de arestare, starea de sănătate a persoanei solicitate putând constitui cel mult un motiv de amânare a predării dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Conchizând, a mai susținut parchetul că primul mandat european de arestare nu a putut fi pus în executare din motive obiective, independente de voința autorităților române sau ale statului emitent.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 14 martie 2023, sub nr. x/2022.

Examinând contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și a motivelor invocate în argumentarea acesteia, Înalta Curte o constată întemeiată pentru următoarele considerente:

Se constată că cererea dedusă judecății are ca obiect executarea de către autoritățile române a unui mandat european de arestare.

Cu titlu preliminar, instanța de control judiciar notează că, potrivit dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată:

"Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate". Totodată, alin. (2) al aceluiași text de lege statuează în sensul că:

"Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002", modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L81/24 din 27 martie 2009.

Din dispozițiile art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanței de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz a predării pe care aceasta le invocă.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existența dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situațiilor ce se constituie în motive de refuz la predare.

În acest fel, se pune în practică principiul recunoașterii și încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în jurisprudența sa, că, deși dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI nu au efect direct, instanța națională competentă are obligația, luând în considerare ansamblul dreptului intern și făcând aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, de a interpreta dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina textului și a finalității acestei decizii-cadru, ceea ce implică, în speță, că, în cazul refuzului de a executa un mandat european de arestare emis în vederea predării unei persoane care a făcut, în statul membru emitent, obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, autoritățile judiciare ale statului membru de executare au obligația de a garanta ele însele aplicarea efectivă a pedepsei pronunțate împotriva acestei persoane. (cauza C-579/15, hotărârea CJUE din 29 iunie 2017 în cauza Poplawski)

În cauza C-416/20 PPU, prin hotătârea pronunțată în data de 17 decembrie 2020, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit că executarea unui mandat european de arestare constituie principiul, iar refuzul executării este conceput ca o excepție de strictă interpretare.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că se impun a fi analizate cu precădere motivele de refuz al executării mandatului european de arestare.

Astfel, se constată că Parchetul General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel Veneția a emis, la data de 13.01.2022, în dosarul de referință nr. 3603/16 Reg. Sent., un mandat european de arestare prin care a solicitat predarea persoanei solicitate A. în scopul executării unei pedepse de 2 ani, 11 luni și 27 de zile pentru săvârșirea infracțiunii de furt agravat prevăzut de art. 110, 624, 625 n 4 și n. 5 din C. pen. italian, stabilită prin sentința din 24.10.2016 a Curții de Apel din Veneția, definitivă la 16.03.2018.

Potrivit art. 99 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, "(2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...)

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent;(...)

g) când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române;(...)

i) când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislația statului emitent:

(i) persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la faptul că poate fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau (ii) persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și i s-a adus la cunoștință că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac și că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau (iv) persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre și i se va aduce la cunoștință că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen determinat, unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată.

(3) În situația în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunțării hotărârii prevăzute la art. 109, autoritatea judiciară română de executare solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanța de judecată în fața căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunțării hotărârii prevăzute la art. 109."

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că din modul de redactare a dispozițiilor prevăzute de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 rezultă cu evidență că prescripția răspunderii penale poate constitui un motiv de refuz de executare numai în cazul mandatului european de arestare emis în vederea urmăririi penale sau a judecății, nicidecum în cazul în care mandatul european de arestare este emis pentru executarea unei pedepse cu închisoarea. În această din urmă situație ar putea constitui motiv de refuz de executare, potrivit art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, doar cazul prevăzut de acest text de lege referitor la prescripția executării pedepsei.

Ca atare, în mod nelegal prima instanță a analizat incidența prescripției răspunderii penale în situația particulară de față, când autoritățile judiciare italiene au solicitat predarea persoanei solicitate în vederea executării unei pedepse cu închisoarea stabilită printr-o hotărâre de condamnare definitivă.

Dacă s-ar proceda în mod contrar, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești străine de condamnare (iar conform legii statului în baza căreia a fost pronunțată condamnarea, nu era prescrisă răspunderea penală), și căreia prin recunoaștere i se conferă doar puterea de a-și produce efectele juridice recunoscute de legea română.

Mai reține instanța de control judiciar că nici refuzul persoanei solicitate A. de a executa într-un penitenciar din România pedeapsa stabilită de autoritățile judiciare din Italia nu poate constitui un motiv de refuz al executării mandatului european de arestare în raport cu dispozițiile prevăzute de art. 99 alin. (3) raportat la art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, al căror conținut este redat în cele ce preced.

Sub acest aspect, se reține în concret că autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea dacă persoana solicitată este cetățean român și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent, caz în care solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare pentru recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine de condamnare.

Se constată că prima instanță a făcut o verificare superfluă și exclusiv formală a unei eventuale posibilități de a recunoaște pe cale incidentală hotărârea străină de condamnare a persoanei solicitate ce face obiectul mandatului european de arestare de față, fără a întreprinde niciun demers concret în acest sens, în condițiile prevăzute de legea specială.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că în mod greșit prima instanță a refuzat punerea în executare a mandatului european de arestare și din considerente ce țin de situația medicală a persoanei solicitate.

Potrivit art. 58 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, "Predarea poate fi amânată atunci când: a) se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana extrădată suferă de o boală gravă care face imposibilă predarea imediată. În acest caz, predarea se amână până când starea de sănătate a persoanei extrădate se va ameliora;".

Așadar, starea de sănătate a persoanei solicitate nu constituie un motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, ci poate fi analizată cel mult în vederea amânării predării în situația în care se va opta pentru o eventuală predare a persoanei solicitate A..

Înalta Curte constată că aspectele anterior arătate constituie motive de nelegalitate de natură a impune reformarea hotărârii pronunțate în aceste condiții și rejudecarea cauzei de către prima instanță, în vederea respectării depline a normelor legale invocate și asigurarea dreptului persoanei solicitate la un dublu grad de jurisdicție.

Deopotrivă, Înalta Curte arată că nu poate proceda, direct în calea de atac de față, la verificarea condițiilor prevăzute de lege pentru executarea de către autoritățile române a mandatului european de arestare emis de Parchetul General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel Veneția la data de 13 ianuarie 2022, corelativ cu posibilitatea de a recunoaște, pe cale incidentală, sentința din 24.10.2016 a Curții de Apel din Veneția, definitivă la 16.03.2018, prin care persoana solicitată A. a fost condamnată la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, cu un rest de pedeapsă neexecutat de 2 ani, 11 luni și 27 de zile pentru săvârșirea infracțiunii de furt agravat prevăzut de art. 110, 624, 625 n 4 și n. 5 din C. pen. italian, întrucât nu poate substitui integral faza de judecată care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanță, o asemenea soluție determinând eliminarea artificială a unui grad de jurisdicție, în defavoarea intereselor procesuale ale persoanei solicitate.

Mai mult, într-o astfel de procedură specială, cu caracter de urgență, dezideratul lămuririi cauzei sub toate aspectele constituie o componentă obligatorie a dreptului la un proces echitabil al părții, garantat prin prevederile art. 6 din CEDO, a cărui încălcare impune cu necesitate reluarea judecății, în condiții de echitabilitate, în fața aceleiași instanțe, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, prevăzut în art. 2 din Protocolul nr. 7 la CEDO.

Sub acest aspect, se constată că instanța de contencios european a statuat, în mod constant, că, deși Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicție, dacă acestea hotărăsc să implementeze un asemenea sistem, au obligația să vegheze ca justițiabilii să se bucure în fața instanțelor de apel de garanțiile fundamentale prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenție (cauzele Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, seria x nr. x și Iorga împotriva României, cererea nr. 4.227/02, 25 ianuarie 2007).

Față de cele arătate, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va admite contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 43/F din data de 06 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Curtea de Apel București.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 43/F din data de 06 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Desființează sentința penală atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Curtea de Apel București.

Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina sa.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2023.