ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2497/2023

HOTĂRÂRE

22.11.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2497/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 03.08.2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B., prin B. S.A. - Sucursala Sibiu (în continuare, "B. S.A."), și COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A. (în continuare, "TRANSELECTRICA S.A."), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei B. S.A. la încheierea unui act adițional la contractul de subcontractare lucrări nr. x/14.11.2018 (în continuare, "contractul de lucrări"), obligarea pârâtei B. S.A. la confirmarea și a pârâtei Transelectrica S.A. la plata sumei de 90.752,82 RON, exclusiv T.V.A., cu titlu de diferențe la costurile cu manopera pentru același contract, aferente situațiilor de lucrări din perioada octombrie 2019- iulie 2021, obligarea pârâtei Transelectrica S.A. la plata sumei de 14.763,60 RON, reprezentând penalități de întârziere, în cuantum de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenței facturilor emise de reclamantă și până la 30.06.2022, precum și, în continuare, până la data achitării întregului debit restant. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor ce se opun admiterii acțiunii la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 145/08.12.2022, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității invocării excepției necompetenței teritoriale; de asemenea, a respins excepția tardivității invocării excepției necompetenței materiale, admițând excepția și declinând competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Pentru a hotărî astfel, evocând dispozițiile art. 3 lit. k) și zz), art. 240 alin. (2) și (3) din Legea nr. 99/2016, pe cele ale art. 53 alin. (1

) din Legea nr. 101/2016 și pe cele ale art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, a reținut că raporturile juridice care formează obiectul prezentului litigiu nu s-au născut dintr-un contract de achiziție sectorială, ci sunt întemeiate pe contractul de subcontractare lucrări nr. x/14.11.2018, încheiat de pârâta B. S.A., în calitate de achizitor, și de reclamantă, în calitate de subcontractant.

Tribunalul a statuat că reclamantei nu îi sunt aplicabile prevederile art. 66, 68, 73, 96, 180, 183, 232 și 234 din Legea nr. 99/2016, din moment ce probele administrate în cauză nu reflectă că aceasta a fost implicată într-una dintre procedurile de atribuire reglementate de art. 82 alin. (1) din lege.

Distinct de acest fapt, a arătat că prezentului litigiu nu i se aplică dispozițiile art. 53 alin. (1

) din Legea nr. 101/2016 și nici cele alte art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, întrucât nu vizează executarea unui contract de achiziție publică sau, în sens larg, a unui contract administrativ, iar această concluzie este independentă de eventualitatea în care reclamatei i s-ar aplica Legea nr. 99/2016.

În consecință, această instanță a dat eficiență normelor de drept comun privind competența materială - art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. -, statuând că, față de valoarea obiectului litigiului, competentă este judecătoria; consecutiv, a făcut aplicarea art. 107 și 109 C. proc. civ. și, raportat la sediul pârâtei, a apreciat că Judecătoria Sibiu este competentă teritorial pentru soluționarea cauzei.

Astfel învestită, Judecătoria Sibiu, secția Civilă a admis, prin sentința civilă nr. 3775/09.10.2023, excepția necompetenței sale materiale și teritoriale, invocată de reclamantă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării incidentului procedural.

În motivarea acestei soluții, a reținut că pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe contractul de subcontractare lucrări nr. x/14.11.2018 încheiat cu pârâta B. S.A., despre care reclamanta susține că face parte integrantă din contractul sectorial de lucrări nr. C5/2019, asimilat unui contract administrativ și căruia îi sunt aplicabile prevederile art. 240 alin. (2) și (3) din Legea nr. 99/2016 și cele ale art. 158 alin. (4) din H.G. nr. 394/2016.

Evocând art. 9 alin. (2) C. proc. civ., instanța a reținut că, la stabilirea competenței materiale, este obligată să respecte cauza juridică indicată de reclamantă; subsecvent, a dat eficiență art. 53 alin. (1

) din Legea nr. 101/2016.

Judecătoria Sibiu a apreciat că Tribunalului Satu Mare îi revine și competența teritorială, întrucât, de vreme ce a admis excepția tardivității necompetenței teritoriale, nu avea posibilitatea de a declina cauza la o instanță în afara circumscripției sale.

Constatând existența unui conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, pentru următoarele considerente:

Statuând asupra competenței materiale, cele două instanțe s-au plasat pe poziții divergente în privința elementelor care individualizează jurisdicția căreia îi revine atribuția de a soluționa litigiului; Tribunalul Satu Mare a apreciat că relevant în acest sens este exclusiv contractul de lucrări nr. x/14.11.2018, care nu cade sub incidența Legii nr. 101/2016, în timp ce Judecătoria Sibiu a dat eficiență temeiului de drept de care s-a prevalat reclamanta și afirmației potrivit căreia contractul de lucrări face parte din contractul sectorial de lucrări nr. C5/2019, circumstanțe care ar atrage competența instanței specializate.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, reclamanta nu este parte în contractul de lucrări nr. x/07.01.2019 - încheiat, în temeiul Legii nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale, între cele două pârâte, TRANSELECTRICA S.A., în calitate de achizitor, și B. S.A., în calitate de executant -, ci este subcontractant, calitate în care este nominalizată în anexa IV a contractului sectorial amintit.

Din poziția de subcontractant, autoarea demersului judiciar a semnat cu executantul B. S.A. contractul de lucrări nr. x/14.11.2018, ceea ce permite concluzia că acest din urmă act juridic are o descendență juridică ce îl revendică din contractul de lucrări nr. x/07.01.2019, supus Legii nr. 99/2016, și, fiind încheiat în executarea acestuia, nu poate fi disociat de el.

Se mai cuvine subliniat că, prin actul adițional nr. x la contractul de lucrări nr. x/11.11.2018, în concordanță cu art. 232 alin. (2) din Legea nr. 99/2016, părțile au dat eficiență solicitării reclamantei și au stabilit că pârâta TRANSELECTRICA S.A. va face direct plățile către cea dintâi.

Obiectul litigiului vizează, în afară de pretențiile formulate de reclamantă împotriva pârâtei B. S.A., în legătură cu contractul de lucrări nr. x/14.11.2018, și obligarea pârâtei TRANSELECTRICA S.A. la plata unor diferențe la costurile cu manopera; cauza unică a acțiunii o reprezintă, însă, actualizarea prețului în contractele sectoriale, reglementată de legislația specială, respectiv de art. 240 alin. (2) și (3) din Legea nr. 99/2016 și de art. 158 din H.G. nr. 394/2016.

În aceste condiții, cum contractul de lucrări nr. x/14.11.2018 s-a încheiat în executarea contractului sectorial C5/07.01.2019, cum sumele ce fac obiectul litigiului corespund lucrărilor realizate în temeiul acestuia și urmează a fi achitate chiar de autoritatea contractantă, iar cauza acțiunii o reprezintă o reglementare specifică în materia achizițiilor sectoriale, rezultă că litigiul de față este unul derivat din executarea unui contract sectorial.

În subsecvența acestei concluzii, devin incidente dispozițiile art. 53 (1

) din Legea nr. 101/2016, potrivit cărora "Litigiile și cererile care decurg din executarea contractelor administrative și cele care decurg din rezilierea, rezoluțiunea, denunțarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziție publică din motive independente de autoritatea contractantă se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul".

Prin urmare, în cauză, competența materială aparține tribunalului.

Din perspectivă teritorială, instanța supremă reține că Tribunalul Satu Mare a devenit competent să soluționeze cauza, ca urmare a învestirii sale legale de către reclamantă, în temeiul art. 116 C. proc. civ. Tribunalul nu își mai putea reevalua competența teritorială, din moment a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a invoca această necompetență, de ordine privată.

Așa fiind, pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.