ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2062/2023

HOTĂRÂRE

11.10.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2062/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, la 15.07.2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B., prin Sucursala Sibiu și C.N.T.E.E. TRANSELECTRICA S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,:

să oblige pârâta B. să încheie un act adițional la contractul de lucrări nr. x/30.05.2017 pentru "Lucrări de construcții poligon LEA și stații la Centru de cercetare si dezvoltare a tehnologiilor de lucru sub tensiune (LST)", pentru diferențele la costurile cu manopera pentru lucrările executate în cadrul contractului de lucrări nr. x/2017, în contextul majorării prin art. 71 din O.U.G. nr. 114/2018 a salariului de bază minim brut garantat în plată pentru domeniul construcțiilor, conform situațiilor de lucrări decontate, începând cu luna aprilie 2019 până la finalizarea lucrărilor aferente contractului de lucrări, în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor legale speciale,

să oblige pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 170.516,55 RON (exclusiv TVA), cu titlu de diferențe la costurile cu manopera ofertată, executată și acceptată pentru Contractul de lucrări nr. x/2017, diferențe intervenite în urma modificării cuantumului salariului de bază minim brut garantat în plată pentru domeniul construcțiilor, potrivit O.U.G. nr. 114/2018, aferent situațiilor de lucrări din aprilie 2019 și până în iulie 2020 inclusiv, precum și în continuare, conform modului de calcul aplicat la determinarea diferențelor aferente perioadei aprilie 2019 - iulie 2020,

să oblige pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 27.952,35 RON, reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,02%/zi, calculate asupra debitului reprezentând diferența la costurile cu manopera ofertată și executată pentru contractul de lucrări nr. x/2017, de la data scadenței facturilor emise de reclamantă și până la 31.05.2022 și, în continuare, până la data achitării întregului debit restant asupra căruia au fost calculate,

să oblige pârâta C.N.T.E.E. TRANSELECTRICA S.A., în calitate de entitate contractantă și beneficiar final, să recunoască pretențiile reclamantei, în calitate de executant subcontractor și să le achite direct reclamantei, în temeiul prevederilor art. 21.2 din contractul sectorial de lucrări nr. x, încheiat între pârâte, pentru "Centru de cercetare și dezvoltare a tehnologiilor de lucru sub tensiune (LST) și intervenție rapidă în SEN - Etapa I", precum și al art. 232 din Legea nr. 99/2018, aceste sume fiind corespunzătoare lucrărilor executate de reclamantă, ce fac obiectul contractului sectorial, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 144/08.12.2022, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile tardivității invocării excepției necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Satu Mare, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Pentru a hotărî asupra excepției necompetenței materiale, evocând dispozițiile art. 240 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 99/2016, ale art. 1548 alin. (4) din H.G. nr. 394/2016, ale art. 3 lit. k) și lit. zz) din Legea nr. 99/2016 și ale art. 53 alin. (1

) din Legea nr. 101/2016, precum și ale art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, a reținut, în esență, că pretențiile care formează obiectul cauzei sunt întemeiate pe contractul de subcontractare lucrări nr. x/13.05.2019, încheiat între pârâta B. - Sucursala Sibiu, în calitate de achizitor și reclamantă, în calitate de subcontractant.

Cum, în conformitate cu art. 3 lit. zz) din Legea nr. 101/2016, subcontractantul este un operator economic care nu este parte a unui contract de achiziție sectorială, iar în contractul sus-menționat reclamanta are calitate de subcontractant, a apreciat că raporturile juridice care formează obiectul litigiului nu s-au născut dintr-un contract de achiziție sectorială, în sensul dispozițiilor art. 3 lit. k) din același act normativ.

De asemenea, a constatat că prevederile art. 66, art. 68, art. 73, art. 96, art. 180, art. 183, art. 232-art. 234 din Legea nr. 99/2016, invocate de reclamantă, se referă la subcontractanții care au participat la procedurile de atribuire prevăzute de art. 82 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, însă din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta a fost implicată într-o astfel de procedură.

Pe de altă parte, a apreciat că aplicarea dispozițiilor Legii nr. 99/2016, în speță, nu conduce la concluzia că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile Legii nr. 101/2016, în ceea ce privește competența, din moment ce art. 53 alin. (1)

din Legea nr. 101/2016 se referă exclusiv la litigii care decurg din executarea unor contracte administrative. Prin urmare, a apreciat că aici, competența se determină exclusiv în funcție de natura juridică a contractului a cărui executare formează obiectul litigiului, nu și de dispozițiile legii aplicabile litigiului.

Astfel, apreciind că obiectul cauzei nu vizează executarea unui contract de achiziție publică sau, în sens larg, a unui contract administrativ, a stabilit că nu sunt incidente dispozițiile art. 53 alin. (1

) din Legea nr. 101/2016, sau cele alte art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, ci cele de drept comun privind competența. În acest sens, având în vedere valoarea obiectului litigiului, a stabilit că, în conformitate cu dispozițiile art. 95 pct. 1, raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., competența materială aparține judecătoriei, iar în raport cu prevederile art. 107 și art. 109 C. proc. civ., competența teritorială aparține Judecătoriei Sibiu, ca instanță în a cărei circumscripție își are sediul pârâta B. - Sucursala Sibiu, respectiv sucursala societății cu care reclamanta a încheiat contractul, în cauză neoperând prorogarea de competență teritorială, întrucât nicio instanță de pe raza Tribunalului Satu Mare, care ar fi fost competentă material să judece cauza, nu a fost sesizată de către reclamantă cu cererea introductivă de instanță.

La 07.03.2023 dosarul a fost înregistrat sub același număr unic, pe rolul Judecătoriei Sibiu, secția Civilă, care, prin sentința civilă nr. 2608/16.06.2023, a admis excepția necompetenței sale materiale și teritoriale, invocată de reclamantă și a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Satu Mare; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În motivare, evocând dispozițiile art. 240 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 99/2016, art. 158 alin. (4) din H.G. nr. 394/2016 și ale art. 3 lit. k) din Legea nr. 99/2016, a reținut că din cererea de chemare în judecată rezultă că pretențiile care formează obiectul litigiului sunt întemeiate pe contractul de subcontractare lucrări nr. x, încheiat între pârâta B. - Sucursala Sibiu și societatea reclamantă, contract care, potrivit susținerilor reclamantei, face parte din contractul sectorial de lucrări nr. C19/2017, asimilat potrivit prevederilor art. 3 lit. k) din Legea nr. 99/2016, contractului administrativ, aplicându-i-se dispozițiile legale anterior redate din actul normativ menționat în precedent.

Astfel, față de cauza acțiunii, a reținut incidența dispozițiilor art. 53 alin. (1

) din Legea nr. 101/2016, în temeiul art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, a apreciat că, întrucât pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe prevederile Legii nr. 99/2016, aceasta susținând că actul juridic încheiat constituie un act asimilat actului administrativ, în sensul art. 3 lit. k) din Legea nr. 99/2016, fără a analiza temeinicia acestor susțineri, această chestiune ținând de fondul cererii de chemare în judecată, a constatat incidența art. 53 alin. (1

) din Legea nr. 101/2016 și a reținut că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Satu Mare, iar nu Judecătoria Sibiu, în cauză nefiind aplicabile prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., rap. la art. 107 și art. 109 C. proc. civ., față de cadrul procesual fixat de către reclamantă.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit, Înalta Curte, constatând în prealabil legalitatea învestirii în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele:

În speță, reclamanta a învestit Tribunalul Satu Mare cu o acțiune în pretenții formulată în contradictoriu cu pârâtele B. - Sucursala Sibiu și C.N.T.E.E. TRANSELECTRICA S.A., întemeiată pe contractul de subcontractare lucrări nr. x, încheiat între reclamantă și pârâta B. - Sucursala Sibiu, având ca obiect actualizarea prețului contractului, raportat la modificările aduse de O.U.G. nr. 114/2018, în condițiile art. 240 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 99/2016, art. 158 alin. (4) din H.G. nr. 394/2016 și plata sumelor cu titlu de diferențe la costurile cu manopera ofertată, executată și acceptată pentru contractul sus-menționat.

Așa cum rezultă chiar din preambulul acestuia, contractul a fost încheiat pentru realizarea unor lucrări ce fac obiectul contractului sectorial lucrări nr. C19/2017, încheiat între pârâte pentru execuția unui "Centru de cercetare și dezvoltare a tehnologiilor de lucru sub tensiune (LST) și intervenție rapidă în SEN - Etapa I", care, potrivit prevederilor art. 3 lit. k) din Legea nr. 99/2016, este asimilat contractului administrativ, aplicându-i-se dispozițiile legale din actul normativ citat.

Întrucât contractul de subcontractare lucrări nr. x s-a încheiat în executarea contractului sectorial arătat mai sus, iar sumele ce fac obiectul litigiului sunt corespunzătoare lucrărilor realizate în temeiul acestuia, rezultă că litigiul de față este unul derivat din executarea unui contract administrativ.

Conform dispozițiilor art. 1 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 101/2016, "Prezenta lege reglementează remediile, căile de atac și procedura de soluționare a acestora, pe cale administrativ-jurisdicțională sau judiciară, în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune, precum și organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. Prezenta lege se aplică și cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și celor privind executarea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor."

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că procedura specială statuată de Legea nr. 101/2016 are un domeniu strict de aplicare, respectiv în cazul cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și al celor privind executarea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune.

În acest context, raportat la obiectul și natura litigiului, astfel cum acestea au fost reținute anterior, Înalta Curte constată că pentru stabilirea competenței materiale, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 53 alin. (1

) din Legea nr. 101/2016, potrivit cărora litigiile și cererile care decurg din executarea contractelor administrative și cele care decurg din rezilierea, rezoluțiunea, denunțarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziție publică din motive independente de autoritatea contractantă se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul.

Prin urmare, în cauză, competența materială aparține tribunalului, și nu judecătoriei.

Totodată, reținând că sediul social al reclamantei este în Negrești Oaș, localitate aflată în circumscripția Tribunalului Satu Mare, iar aceasta și-a manifestat opțiunea în favoarea tribunalului de la sediul său, potrivit art. 116 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sesizarea instanței inițial învestite s-a realizat cu respectarea textului de lege sus-evocat, aceasta devenind singura competentă să judece procesul.

Așa fiind, pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.