ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2231/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.05.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub număr unic de dosar x/2022, astfel cum a fost modificată la primul termen de judecată din 24 octombrie 2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Parlamentul României, Camera Deputaților, Secretariatul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând următoarele:

(i) Anularea Ordinului nr. 569 din 03.05.2021 de încetare la plată a Indemnizației pentru limită de vârstă și a Hotărârii nr. 2/5310/06.05.2021 de respingere a plângerii prealabile;

(ii) Achitarea la zi a indemnizației pentru limită de vârstă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 8, art. 10, art. 11 alin. (1) și (2), Decizia Curții Constituționale privind declararea ca neconstituțională a Legii nr. 7/2021, Constituția României, Tratatele internaționale la care România este parte menționate în cadrul plângerii prealabile, art. 1345 și următoarele din C. civ.

La același termen (24 octombrie 2022), Curtea a invocat din oficiu excepția necompetenței sale materiale, a cărei discutare a avut loc, după prorogări succesive, la termenul din 6 februarie 2023.

Prin sentința civilă nr. 514/2023 din 16 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României, Camera Deputaților, Secretariatul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a CMAS.

În pronunțarea acestei soluții, prima instanță de conflict a reținut că reclamantul a solicitat anularea Ordinului nr. 569/03.05.2021 de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă și a hotărârii de respingere a plângerii prealabile, precum și achitarea la zi a indemnizației pentru limită de vârstă.

În continuare, referindu-se la competența instanței de contencios administrativ, a mai reținut că aceasta nu este una intuitu personae, respectiv calitatea de instituție/autoritate publică a uneia din părți nu atrage automat aplicarea jurisdicției contenciosului administrativ.

De asemenea, instanța a mai constatat că norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ, astfel că, în accepțiunea sa, indemnizația pentru limită de vârstă cuvenită foștilor membri ai Parlamentului României, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor, are caracterul unui drept la pensie, reprezentând o contraprestație socială acordată de lege foștilor parlamentari, după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfășurată în perioada ocupării funcției de demnitate publică, motiv pentru care a reținut că verificarea legalității și temeiniciei ordinului prin care s-a dispus încetarea plății acestei indemnizații nu poate intra decât în sfera de competență a instanței de drept comun cu competență în soluționarea litigiilor având ca obiect asigurările sociale.

În acest context, invocând dispozițiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. și art. 266 și următoarele din Codul Muncii, prima instanță de conflict a reținut că tribunalul are plenitudine de competență în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale, astfel încât și contestația formulată în legătură cu refuzul acordării unei astfel de prestații sociale este de competența tribunalului, în complet specializat de asigurări sociale. Totodată, a mai reținut că aceste considerente sunt confirmate și de jurisprudența Î.C.C.J. - S.C.A.F. (decizia civilă nr. 2804/18 mai 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021).

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 23 mai 2023, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată din 17 iulie 2023, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței funcționale a secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București și, totodată, a prorogat discutarea excepției pentru următorul termen.

Prin sentința civilă nr. 4680 din 18 septembrie 2023, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetentei sale materiale funcționale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Totodată, a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea prezentei cauze Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, cea de-a doua instanță de conflict a reținut că indemnizația pentru limită de vârstă reglementată de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată, nu are natura unui drept de asigurări sociale.

În acest sens, a mai reținut că Legea nr. 96/2006 nu oferă o calificare juridică noțiunii de "indemnizație pentru limită de vârstă", însă, din dispozițiile legale care reglementează condițiile de acordare și modalitatea de plată rezultă că indemnizația pentru limită de vârstă de care beneficiază deputații și senatorii excede noțiunii de "alt drept de asigurare socială", aceasta fiind acordată și plătită lunar de Camera Deputaților sau Senat, din bugetul de stat, prin bugetul Camerei Deputaților și al Senatului.

De asemenea, a mai reținut că, în sistemul de asigurări sociale de pensii, Legea nr. 263/2010 este actul normativ general care reglementează sistemul de pensii publice, definiția legală a noțiunii de "prestații de asigurări sociale" fiind cea de venituri de înlocuire acordate la intervenirea riscurilor asigurate sub formă de pensii, ajutoare sau alte tipuri de prestații prevăzute de prezenta lege, pentru pierderea totală ori parțială a veniturilor asigurate. În continuare, amintind și celelalte sisteme de asigurări sociale din România, respectiv, sistemul de asigurări sociale de sănătate, sistemul de asigurări sociale de șomaj, asigurări pentru accidente și boli profesionale, instanța a mai reținut că pentru toate aceste sisteme de asigurări există obligația plății unor contribuții la fond, există o "mutualitate", un sistem de asigurări sociale.

Or, în accepțiunea celei de a doua instanțe de conflict, indemnizația pentru limită de vârstă reglementată de Legea nr. 96/2006 nu are configurația unui venit de înlocuire suportat dintr-un buget de asigurări, în acest sens arătând că, asupra calificării juridice a indemnizațiilor pentru limită de vârstă s-a pronunțat și instanța de contencios constituțional cu ocazia analizei de constituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 393/2004, reglementarea indemnizației pentru aleșii locali având aceeași configurație juridică ca cea de care beneficiază deputații și senatorii.

În acest context, a evocat anumite paragrafe din Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016 (referitoare la admiterea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali), precum și din opinia concurentă la această decizie, dar și anumite paragrafe din Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, conchizând în sensul că respectivele statuări asupra naturii juridice a indemnizației pentru limită de vârstă reglementată de modificările la Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali sunt aplicabile și în ipoteza indemnizației prevăzute de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 96/2006, indemnizația pentru limită de vârstă fiind un beneficiu acordat de legiuitor de natură a recompensa activitatea ce a fost depusă în slujba comunității, și care nu intră în sfera de reglementare a art. 47 alin. (2) din Constituție potrivit cu care "Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetățenii au dreptul și la măsuri de asistență socială, potrivit legii."

Prin urmare, reținând că "indemnizația pentru limită de vârstă" nu are caracterul unui drept de asigurări sociale, ci a unui beneficiu pecuniar sui generis, că actele de dispoziție privind încetarea plății indemnizației contestate în cauză sunt acte administrative cu caracter individual emise de către Camera Deputaților - "autoritate publică centrală" în sensul prevederilor art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Tribunalul a constatat că, în considerarea prevederilor art. 96 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială aparține Curții de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 6 octombrie 2023.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestor texte de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, iar declinările de competență între instanțe sunt reciproce.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În ceea ce privește cadrul procesual, se constată că prezenta cauză are ca obiect anularea Ordinului nr. 569/5.03.2021 de încetare a plății indemnizației pentru limită de vârstă, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, care a abrogat art. 49 și 50 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată, și care, totodată, a prevăzut și încetarea plății indemnizațiilor pentru limită de vârstă acordate în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între instanțe a vizat natura juridică a indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor.

Înalta Curte, ca instanță sesizată cu soluționarea prezentului conflict de competență, apreciază că această indemnizație nu poate fi asimilată unui drept din categoria asigurărilor sociale, ci reprezintă drepturi patrimoniale acordate deputaților și senatorilor ulterior încetării mandatului lor, drepturi ce constituie unul dintre elementele constitutive ale statutului constituțional al membrilor Parlamentului, fiind intrinsec legate de regimul constituțional al protecției mandatului reprezentativ (în acest sens, a se vedea par. 75 din Decizia nr. 261/2022 din 5 mai 2022 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor).

Astfel, cu toate că în cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006 (în prezent abrogat ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 192/2023, începând cu data de 1 iulie 2023) acest drept era condiționat și de îndeplinirea vârstei standard de pensionare, determinarea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de o astfel de indemnizație nu poate atrage competența completelor specializate în litigii de asigurări sociale, în condițiile în care celelalte criterii în funcție de care se stabilește competența instanței conduc la concluzia că, în speță, competența aparține instanței de contencios administrativ.

În concret, competența completelor specializate în litigii de asigurări sociale este dată de dispozițiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice potrivit cărora "Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel."

Însă, în continuare, art. 153 din același act normativ vine să expliciteze în ce constă această jurisdicție, prin indicarea categoriilor de litigii pe care completele specializate în acest domeniu le pot soluționa: a) modul de calcul și de depunere a contribuției de asigurări sociale, în cazul contractului de asigurare socială; b) modul de stabilire a dobânzilor și penalităților de întârziere, în cazul contractului de asigurare socială; c) înregistrarea și evidența contribuției de asigurări sociale, în cazul contractului de asigurare socială; d) hotărârile Comisiei Centrale de Contestații privind deciziile de pensii; e) deciziile comisiilor medicale regionale de contestații date în soluționarea contestațiilor privind deciziile medicale asupra capacității de muncă; f) *** Abrogată prin O.U.G. nr. 103/2017 și prin L. nr. 177/2018; g) deciziile de pensionare emise de casele teritoriale de pensii; h) plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenție încheiate în baza prezentei legi; i) *** Abrogată prin L. nr. 177/2018; j) ***Abrogată prin O.U.G. nr. 103/2017 și prin L. nr. 177/2018; k) deciziile de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestații de asigurări sociale/alte drepturi prevăzute de legi speciale; l) alte drepturi și obligații născute în temeiul prezentei legi."

Or, în speță, nu se pune problema recuperării unor sume încasate necuvenit, iar indemnizația pentru limită de vârstă nu constituie un drept născut în temeiul Legii nr. 263/2010, ci în temeiul Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

În altă ordine de idei, indemnizațiile prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu se regăsesc în niciunul dintre sistemele de asigurări sociale și nu sunt nici pensii de serviciu, deoarece pensiile de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale în considerarea carierei profesionale în respectivele funcții.

De altfel, absența caracterului de pensie al acestor indemnizații decurge și din cuprinsul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 96/2006, dar și din alin. (8) al aceluiași articol, potrivit căruia "Indemnizația pentru limită de vârstă reprezintă venit din altă sursă, în înțelesul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare."

Astfel, veniturile din alte surse, din care face parte și indemnizația pentru limită de vârstă conform 114 alin. (2) lit. a)

2

) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, reprezintă, potrivit art. 114 alin. (1) din același act normativ, orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 61 lit. a) -h), respectiv: a) venituri din activități independente, definite conform art. 67; a

1

) venituri din drepturi de proprietate intelectuală, definite potrivit art. 70; b) venituri din salarii și asimilate salariilor, definite conform art. 76; c) venituri din cedarea folosinței bunurilor, definite conform art. 83; d) venituri din investiții, definite conform art. 91; e) venituri din pensii, definite conform art. 99 (n.n. sume primite ca pensii de la fondurile înființate din contribuțiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative și cele finanțate de la bugetul de stat, diferențe de venituri din pensii, precum și sume reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflație); f) venituri din activități agricole, silvicultură și piscicultură, definite conform art. 103; g) venituri din premii și din jocuri de noroc, definite conform art. 108; h) venituri din transferul proprietăților imobiliare, definite conform art. 111.

Nu în ultimul rând, sursa acestor indemnizații este bugetul de stat, prin bugetul Camerei Deputaților și al Senatului, o sursă improprie drepturilor de asigurări sociale.

Mai mult, atunci când legiuitorul a înțeles totuși să supună anumite venituri procedurii și competenței de soluționare a actelor privind calculul și plata indemnizațiilor legislației pensiilor, a făcut-o în mod expres.

Spre exemplu, în susținerea considerentelor mai sus arătate, se cuvine a fi amintită Legea nr. 8/2006 privind instituirea indemnizației pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, precum și decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 27/2017, cu mențiunea că, deși vizează tot încetarea plății unei indemnizații (prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006), în speța analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție exista un text de lege (art. 9 din Legea nr. 8/2006) ce făcea trimitere specială la normele procedurale și de competență din domeniul pensiilor și asigurărilor sociale.

Or, în prezența speță, nu există o prevedere similară, astfel încât, trimiterea la Legea nr. 263/2010 nu s-a făcut pentru a reglementa întregul regim juridic al acestei indemnizații, ci strict pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de indemnizația pentru limită de vârstă, fără ca aceasta să conducă, în mod automat, la concluzia potrivit căreia indemnizația în discuție are natura juridică a unui drept de asigurări sociale, asimilat drepturilor prevăzute de Legea nr. 263/2010.

Un alt exemplu de indemnizație lunară, adăugată la pensia pentru limită de vârstă, este cea prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea recunoștinței pentru victoria Revoluției Române din decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987 și pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 nr. 341/2004, de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) (Luptător pentru Victoria Revoluției din decembrie 1989), precum și la art. 3

1

lit. b) (urmaș de erou-martir) din respectiva lege.

Referitor la această indemnizație, se cuvine menționat faptul că, la paragraful 19 din Decizia nr. 301 din 25 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 781 din 30 august 2023, instanța de contencios constituțional, examinând excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, a reținut că autorul acesteia a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 40 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 într-o cauză al cărei obiect privește drepturi reglementate de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004, potrivit căruia, persoanele care au calitatea de Luptători pentru Victoria Revoluției din decembrie 1989, precum și urmașii de erou-martir care îndeplinesc condițiile Legii nr. 341/2004 beneficiază de acordarea unei indemnizații lunare, adăugată la pensia pentru limită de vârstă, echivalentă cu un coeficient de 0,6, calculată pe baza coeficienților de multiplicare aplicați asupra câștigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata.

În continuare, la paragrafele 22-24, Curtea Constituțională a statuat, în esență, că indemnizațiile ce se achită beneficiarilor Legii nr. 341/2004 au caracter reparatoriu, fără consacrare constituțională, însă, nefiind drepturi constituționale, legiuitorul poate opta și pentru retragerea acestora în viitor.

De asemenea, Curtea a mai reținut și faptul că indemnizațiile reglementate de art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 341/2004, chiar dacă sunt acordate în legătură cu pensia pentru limită de vârstă, nu se confundă cu dreptul la pensie, care are o consacrare constituțională în art. 47 alin. (2) și se întemeiază pe principiul contributivității asiguraților.

Rezultă că indemnizația prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu constituie un drept de asigurări sociale, ci un beneficiu acordat de legiuitor pentru a recompensa activitatea depusă în calitate de parlamentar.

Totodată, așa cum a statuat și instanța de contencios constituțional, prin demnitatea pe care o exercită, deputații și senatorii se află într-un raport de drept public, respectiv un raport de autoritate, și nu într-un raport juridic de muncă, guvernat de principiile Codului muncii.

Cum acțiunea introductivă a fost promovată de reclamant în urma adresei nr. x/06.05.2021, emise de către pârât ca răspuns la plângerea prealabilă formulată în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 împotriva ordinului de încetare a plății indemnizației pentru limită de vârstă, Înalta Curte apreciază că prezintă relevanță și dispozițiile art. 10 alin. (1) din Normele metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 (aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 1/2016), potrivit cărora acordarea indemnizației pentru limită de vârstă, respectiv respingerea cererii de acordare a indemnizației se stabilesc prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților sau Senatului, după caz.

Prin urmare, actul juridic care conduce la acordarea/încetarea indemnizației pentru limită de vârstă, respectiv la respingerea cererii de acordare a indemnizației este un act ce are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual emis de o autoritate publică centrală.

În aceste condiții, în analiza pretențiilor formulate de reclamant prin acțiunea dedusă judecății, se impune a se reține că și adresa nr. x/06.05.2021, prin care pârâtul i-a răspuns reclamantului la solicitarea acestuia de revocare a ordinului de încetare a plății indemnizației pentru limită de vârstă se încadrează tot în categoria actelor administrative.

Așadar, în ceea ce privește emitentul ordinelor atacate, Înalta Curte constată că este vorba de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României - Camera Deputaților, Secretariatul General, iar ordinul contestat întrunește condițiile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind emis în executarea Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006, în regim de putere publică, prin care se stinge raportul juridic în baza căruia reclamantul avea dreptul, iar Camera Deputaților avea obligația de plată a indemnizației pentru limită de vârstă în condițiile stabilite de lege.

Prin urmare, fiind în prezența unor acte administrative cu caracter individual emise de o autoritate publică în regim de putere, procesul are toate caracteristicile unui litigiu în contencios administrativ, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice și, respectiv, criteriul valoric, în cazul de față, fiind aplicabil criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ contestat.

Așadar, fiind vorba despre un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială de soluționare a cererii prin care se solicită anularea acestui act revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

Cât privește competența teritorială de soluționare a cauzei, sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, care statuează în mod expres că:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său (…)".

Competența stabilită de textul de lege mai sus menționat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanței de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opțiune între mai multe instanțe.

Așadar, având în vedere că procesul privește acte administrative emise de o autoritate publică centrală, de competența secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, iar domiciliul reclamantului se află în raza teritorială a Curții de Apel București, Înalta Curte constată că acestei instanțe îi aparține competența de soluționare a cauzei, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea primei instanțe sesizate, respectiv Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2023.