ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2618/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. La data de 8 iunie 2021, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a fost înregistrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Senatul, prin care reclamantul a solicitat sa se dispună: anularea Ordinului nr. 288/02.03.2021 emis de Parlamentul României - Senatul, obligarea intimatului la plata indemnizației lunare de parlamentar pentru limita de vârstă cuvenită reclamantului de la data emiterii Ordinului nr. 288/02.03.2021 până în prezent, precum și la plata acesteia în continuare, obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată pricinuite reclamantului de prezentul demers judiciar. Totodată a fost înregistrată la dosar și cererea reclamantului prin care acesta a ridicat excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 7/2021 în ansamblul său, dar și a dispozițiilor art. I și II din Legea nr. 7/2021 și a solicitat suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

1.2. În virtutea prevederilor art. 200 alin. (2) C. proc. civ., prin încheierea de ședință din data de 21 iunie 2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială procesuală a unei astfel de secții și a declinat cauza către secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a aceleiași instanțe, dosarului fiindu-i alocat, în acest context, nr. x/2021*.

2.1 Prin sentința nr. 7044 din 21 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale materiale în soluționarea cauzei și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A apreciat instanța că ordinele prin care pârâtul, în executarea art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, a dispus încetarea plății indemnizațiilor pentru limită de vârstă, au natura juridică a unor acte administrative cu caracter individual, în sensul prevederilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, fiind emise de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României.

A reținut Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale că indemnizația pentru limită de vârstă în discuție nu este un drept de asigurări sociale, care să atragă competența jurisdicției asigurărilor sociale, ci constituie un beneficiu specific calității de fost parlamentar, iar trimiterea la dispozițiile Legii nr. 263/2010, din cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006, s-a făcut strict pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de o astfel de indemnizație, fără ca acest lucru să transforme acest drept, reclamantul necontestând, astfel, o decizie emisă de casa teritorială de pensii.

Pe cale de consecință, în raport de rangul autorității publice emitente, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale materiale în soluționarea cauzei, considerând că o astfel de competență aparține Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sens în care a declinat soluționarea cauzei în favoarea unei astfel de instanțe.

2.2. Prin sentința civilă nr. 415 din 8 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, la rându-i, excepția necompetenței sale materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, ocazie cu care, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a apreciat că acordarea dreptului la indemnizația pentru limită de vârstă, de care beneficia reclamantul, reglementată de prevederile art. 49 din Legea nr. 96/2006, era condiționată de îndeplinirea criteriului vârstei standard de pensionare, prevăzută în anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, sau al vârstei standard reduse, în conformitate cu prevederile aceluiași act normativ sau ale altor legi speciale, indemnizația acordându-se de la aceeași dată precum drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel, a apreciat instanța că există o legătură indisolubilă între acordarea unei astfel de indemnizații și drepturile de pensie, situație în care natura juridică a dreptului la plata indemnizației nu poate fi diferită, fiind vorba de un drept de asigurări sociale.

În consecință, a apreciat Curtea de Apel București că, în raport de natura indemnizației (specifică materiei asigurărilor sociale), verificarea legalității și temeiniciei ordinelor prin care s-a dispus încetarea plății acesteia este în competența instanțelor care soluționează cauze de asigurări sociale, respectiv completului specializat în soluționarea litigiilor de asigurări sociale al instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul, ipostază în care, în cauza de față, se regăsește Tribunalul București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Analizând prezentul conflict negativ de competență, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte observă că aspectul care a generat prezentul conflict negativ de competență între Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a învestit instanța cu o contestație ce vizează exercițiul mandatului de parlamentar, ci a solicitat anularea ordinelor prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă de care acesta beneficia și obligarea pârâtului la repunerea în plată a unei astfel de indemnizații.

De asemenea, reține Înalta Curte că dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021 legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizații.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și totodată condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

Totodată, Înalta Curte va avea în vedere și Expunerea de motive care a însoțit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenția legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizație pentru limită de vârstă îndeplinea o funcție similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri și interdicții sporite în comparație cu asigurații din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care, în virtutea profesiei, meseriei, ocupației sau calificării, au activat într-un domeniu specific de activitate și au fost nevoite să se supună unor exigențe inerente exercitării unei astfel de activități, atât pe plan profesional, cât și personal, legiuitorul acordând acest drept și în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizație.

Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reține că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul emis de pârât, nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

De asemenea, contrar celor reținute de secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, Înalta Curte apreciază ca fiind relevante și aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: [...] în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează o anumită competență materială, emiterea unei decizii de către o instituție/autoritate publică nu determină competența instanței de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ și în funcție de rangul autorității publice emitente.

În contextul descris anterior, Înalta Curte reține că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalității încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de față, se află sub incidența dispozițiilor art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:

"Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel."

Totodată, având în vedere și dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competență în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză, în primă instanță, este secția/completul specializat în soluționarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâtul Parlamentul României- Senatul, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2022.