ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2645/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.05.2021, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, a solicitat anularea Ordinului nr. 806/10.03.2021 de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă și obligarea pârâtului la repunerea în plată a respectivei indemnizații, începând cu data de 27.02.2021, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5962/10.09.2021, s-a admis excepția necompetentei materiale a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale invocată de pârât, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut, în esență, că ordinul contestat are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual, iar indemnizația litigioasă nu reprezintă un drept de asigurări sociale, întrucât nu se circumscrie Legii nr. x ori Legii nr. 127/2019, nu se stabilește prin decizie a casei teritoriale de pensii și nici nu se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, nefiind nici drept de natură salarială care să se circumscrie prevederilor art. 269 Codul muncii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.01.2022.

Prin sentința civilă nr. 342 din data de 25.02.2022 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, în favoarea Tribunalului București, secția de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că Ordinul contestat de reclamant în litigiu are ca obiect încetarea acordării drepturilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006, care, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/2021, prevedea că deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare, eșalonate, după caz, în anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleași legi sau ale altor legi speciale, aveau dreptul la acordarea, la încetarea mandatului, a indemnizației pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat. Indemnizația pentru limită de vârstă se acorda de la data acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Raportat la aceste dispoziții legale, Curtea a reținut că indemnizația litigioasă are caracterul unui drept la pensie, acordarea ei fiind condiționată de îndeplinirea condițiilor vârstei standard de pensionare și reprezentând o contraprestație socială acordată de lege foștilor parlamentari după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfășurată în perioada ocupării funcției de demnitate publică.

S-a constatat în acest sens că indemnizația pentru limită de vârstă are caracter accesoriu în raport cu pensia pentru limită de vârstă, intrând în sfera relațiilor de asigurări sociale ca drept accesoriu dreptului la pensie.

De asemenea, s-a reținut că, așa cum rezultă din expunerea de motive a proiectului de lege care a condus la reglementarea dreptului litigios, acesta a fost acordat de legiuitor ca o măsură compensatorie, în considerarea faptului că, pe durata mandatului, parlamentarii nu beneficiază de salariu, ci de o indemnizație, aspect de natură a afecta valoarea punctului de pensie, precum și în considerarea interdicțiilor și incompatibilităților aplicabile parlamentarilor, ce exclud suplimentarea contribuțiilor de asigurări sociale prin prestarea altor activități remunerate.

Prin urmare, deși indemnizația pentru limită de vârstă nu se achită din bugetul asigurărilor sociale, legiuitorul încadrând-o ca fiind venit din altă sursă în art. 49 alin. (8) din Legea nr. 96/006 (înainte de abrogarea art. 49 de către Legea nr. 7/2021), ea are natura juridică a unei pensii de serviciu, calificare ce rezultă inclusiv din faptul că a fost vizată de O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, așadar a unui drept de asigurări sociale.

Or, pentru soluționarea litigiilor privind drepturile de asigurări sociale lato sensu, s-au constituit prin lege (art. 35, 36, 54 și 55 din Legea nr. 304/2004) secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Dată fiind competența generală de a soluționa litigiile privind drepturile de asigurări sociale a acestor secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, stabilită chiar prin normele legale care le înființează și care nu o limitează în vreun fel, rezultă că ori de câte ori legea nu stabilește o competență specială pentru judecarea litigiilor în discuție, această competență revine secțiilor sau, după caz, completurilor specializate menționate aici.

O interpretare potrivit căreia secțiile sau, după caz, completurile specializate menționate anterior ar avea competența de a judeca, în materie de asigurări sociale, doar litigiile decurgând din aplicarea Legii nr. 263/2010 ori a altor legi prin care li se acordă în mod expres competența, ar conduce la consecințe absurde, respectiv, pe de o parte, la considerarea secțiilor sau, după caz, a completurilor specializate menționate ca fiind specializate doar în soluționarea litigiilor privind drepturile de pensie și a drepturilor de asigurări sociale care au o legătură directă cu drepturile de pensie reglementate de Legea nr. 263/2010, contrar textelor și rațiunii legii prin care au fost înființate, iar, pe de altă parte, la soluționarea litigiilor privind drepturile de asigurări sociale lato sensu de instanțe specializate în alte materii, încălcându-se flagrant principiul specializării.

Concluzionând, Curtea de Apel a reținut că, de vreme ce actul atacat vizează un drept de asigurări sociale, litigiul se circumscrie jurisdicției asigurărilor sociale lato sensu, iar în acest context devine irelevantă pentru stabilirea competenței de soluționare a cauzei calitatea de autoritate publică a emitentului, care nu este de natură a plasa diferendul în sfera contenciosului administrativ, de plano și independent de natura raporturilor juridice la care actul se referă.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a sesizat Înalta Curte cu soluționarea conflictului.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, în cauză, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, a solicitat anularea Ordinului nr. 806/10.03.2021 de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă și obligarea pârâtului la repunerea în plată a respectivei indemnizații, începând cu data de 27.02.2021, cu cheltuieli de judecată.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență este aceea dacă, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care instituie o competență materială în raport de criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ contestat, sau dacă sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Or, calitatea emitentului ordinului de respingere a cererii de acordare a indemnizației nu este de natură a atrage de plano competența instanței de contencios administrativ, întrucât o astfel de competență specială intervine doar în cazurile și condițiile expres prevăzute de legiuitor.

Ordinul respectiv a fost emis potrivit art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor, astfel cum era în vigoare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021, conform căruia deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare, eșalonate, după caz, în Anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleași legi sau ale altor legi speciale, aveau dreptul la acordarea, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat.

Reține Înalta Curte că aceste drepturi au fost introduse prin Legea nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006, din expunerea de motive care a însoțit adoptarea acestei legi reieșind că intenția legiuitorului a fost aceea ca această indemnizație să aibă natura juridică a unei pensii de serviciu.

Deci, obiectul acțiunii privește un drept acordat foștilor parlamentari ca urmare a împlinirii limitei de vârstă de pensionare și doar la data încetării mandatului, drept care poate fi asimilat drepturilor prevăzute de Legea privind sistemul unitar de pensii publice.

De asemenea, Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la Legea nr. 554/2004, astfel că, raportat la obiectul cauzei, modalitatea în care emitenții actelor au aplicat prevederile referitoare la stabilirea drepturilor din legea menționată și în lipsa unor reglementări speciale, competența de soluționare a cauzei este reglementată de dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Având în vedere dispozițiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel, litigiile vizând refuzul acordării unor astfel de prestații sociale sunt de competența tribunalelor, complete specializate de dreptul muncii și asigurări sociale, precum și faptul că reclamantul are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului București, Înalta Curte constată că acestei instanțe îi revine competența materială de soluționare a cauzei deduse judecății.

Față de toate considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților în favoarea Tribunalului București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2022.