ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1577/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă sub nr. x/2021 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Parlamentul Romaniei-Camera Deputatilor și Secretarul General al Camerei Deputatilor, solicitând anularea ordinului nr. 882/10.03.2021 de încetare la plată a indemnizației pentru limita de vârstă, precum și obligarea pârâților la repunerea în plată a acestei indemnizații, începând cu data de 27.02.2021 la zi. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3848 din data de 03 noiembrie 2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța și a declinat competența de soluționare a cererii formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Secretarul General al Camerei Deputatilor și Parlamentul Romaniei-Camera Deputatilor, în favoarea Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că obiectul contestației este reprezentat de ordinul nr. 882/10.03.2021 emis de Secretatul General al Camerei Deputaților prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă stabilită în favoarea reclamantului în baza art. 49 din Legea nr. 96/2006, în considerarea calității sale de fost deputat.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, în considerarea plenitudinii de competență a acestei instanțe în materia asigurărilor sociale. În consecință, stabilirea competenței materiale de soluționare a contestației îndreptate împotriva ordinului de încetare a indemnizației pentru limită de vârstă, presupune în primul rând clarificarea naturii juridice a respectivei indemnizații, din perspectiva unei eventuale încadrări acesteia în categoria drepturilor de asigurări sociale.

În acest sens, Tribunalul a reținut că potrivit art. 49 din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare, eșalonate, după caz, în anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleași legi sau ale altor legi speciale aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat.

În cuprinsul aceluiași text de lege s-a prevăzut că indemnizația pentru limită de vârstă reprezintă venit din altă sursă, în înțelesul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, iar cuantumul acesteia se suportă din bugetul de stat, prin bugetul Camerei Deputaților și al Senatului și se plătește de acestea.

În consecință, indemnizația de care a beneficiat reclamantul nu a avut natura unui drept de asigurări sociale, întrucât nu a reprezentat o pensie în sensul Legii nr. 263/2010, ci un beneficiu specific calității de fost parlamentar, care se putea cumula cu pensia de asigurări sociale, fiind achitată prin bugetul Camerei Deputaților și al Senatului. Singura referire la dispozițiile Legii nr. 263/2010, se realiza doar pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii beneficiau de o astfel de indemnizație, fără a i se conferi indemnizației natura juridică a unui drept propriu-zis de asigurări sociale.

În ceea ce privește actul juridic prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației, Tribunalul apreciază că acesta are natura unui act administrativ cu caracter individual, în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii și prin care se stinge un raport juridic anterior stabilit tot prin lege. Cum competența de soluționare a contestației formulate împotriva ordinelor emise de Parlamentul României, prin Secretariatul Genele al celor două Camere, nu este prevăzută în mod expres la art. 152-154 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de asigurări sociale, referitoare la categoriile de pricini ce aparțin jurisdicției asigurărilor sociale, concluzia care se impune este aceea că stabilirea competenței de face potrivit dispozițiilor de drept comun în materie de contestare a actelor administrative .

A mai subliniat Tribunalul că Legea nr. 96/2006 nu face la rândul ei nicio referire expresă la jurisdicția asigurărilor sociale, astfel cum se prevede la art. 9 din legea nr. 8/2006, invocată de reclamant pentru o pretinsă identitate de rațiune în stabilirea instanței competente material, motiv pentru care nu devin incidente nici considerentele pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia în interesul legii nr. 27/2017, statuând asupra competenței de soluționare a litigiilor având ca obiect contestațiile formulate împotriva deciziilor de încetare a plății indemnizațiilor prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, în favoarea secțiilor tribunalului specializate în materia asigurărilor sociale.

În concluzie, față de natura ordinului contestat de act administrativ cu caracter individual prin care se dispune încetarea plății unui drept care nu se încadrează în categoria celor de asigurări sociale, devin incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care litigiile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 08.12.2021 sub nr. x/2021. Conform procesului-verbal întocmit la data de 01.01.2022 dosarul nr. x/118/2021 a fost transferat de la secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la secția de contencios administrativ și fiscal (secție înființată începând cu data de 01.01.2022) și a fost versionat sub nr. x/2021*.

Prin sentința civilă nr. 15/CA din 27.01.2022, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel Constanța și a declinat competența de soluționare a cauzei privind acțiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, în favoarea Tribunalului Constanța, secția civilă, completul specializat conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această sentință Curtea de Apel a reținut că cererea reclamantului, formulată în temeiul prevederilor art. 139 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii, are ca obiect anularea ordinului de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă și obligarea pârâților la repunerea în plată a acestei indemnizații.

Stabilirea competenței materiale și funcționale a instanței care urmează să dezlege raportul juridic litigios născut în urma emiterii ordinului contestat presupune nu numai identificarea naturii juridice a ordinului de încetare, respectiv calificarea acestuia ca act administrativ în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, dar și natura dreptului subiectiv vizat de acest ordin, respectiv a indemnizației pentru limită de vârstă de care reclamantul a beneficiat în baza art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor.

Potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, intitulat marginal "Dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă":

"(1) Deputații și senatorii care îndeplinesc condițiile vârstei standard de pensionare, eșalonate, după caz, în anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleași legi sau ale altor legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeși pentru un nou mandat.

(2) Deputații și senatorii beneficiază de indemnizația pentru limită de vârstă de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

(3) Cuantumul indemnizației pentru limită de vârstă prevăzut la alin. (1) se acordă în limita a 3 mandate și se calculează ca produs al numărului lunilor de mandat cu 0,55% din indemnizația brută lunară aflată în plată".

S-a reținut, din reglementarea legală expusă, că indemnizația pentru limită de vârstă recunoscută deputaților și senatorilor prin art. 49, este legată de îndeplinirea de către aceștia a condițiilor vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, conform Legii nr. 263/2010 și se acordă numai de la data la care li se acordă și drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

De asemenea, acordarea acestui drept este recunoscută în considerarea calității de deputat și senator și derivă în mod clar din raporturile generate de exercitarea funcției de demnitate publică, neputând să fie separată de exercitarea funcției.

Astfel, din legătura creată chiar de legiuitor între cele două categorii de drepturi, dar și de raportul dintre această indemnizație și raporturile derivate din activitatea deputaților și senatorilor și care permit dobândirea acesteia, nu putem concluziona decât că indemnizația pentru limită de vârstă de care reclamantul a beneficiat în baza art. 49 din Legea nr. 96/2006 este tot un drept de natura celor de asigurări sociale, fiind nerezonabil a face o distincție între cele două categorii de drepturi, pe care legiuitorul însuși nu a făcut-o.

Or, potrivit dispozițiilor art. 140 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii, "Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel", fiind exclusă, din punct de vedere funcțional, competența instanțelor de contencios administrativ.

Nu poate fi însă calificat litigiul ca fiind unul de contencios administrativ, întrucât calitatea emitentului deciziei de încetare a plății indemnizației, de instituție/autoritate publică, nu este de natură a atrage de plano competența instanței de contencios administrativ, întrucât o atare competență specială intervine doar în cazurile și condițiile expres prevăzute de legiuitor, ceea ce nu este cazul în prezenta.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a sesizat Înalta Curte cu soluționarea conflictului.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Constanța, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, în cauză, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României-Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, anularea Ordinului nr. 882/10.03.2021 de încetare la plată a indemnizației pentru limita de vârstă, precum și obligarea pârâților la repunerea în plată a acestei indemnizații, începând cu data de 27.02.2021 la zi.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență este aceea dacă, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care instituie o competență materială în raport de criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ contestat, sau dacă sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Or, calitatea emitentului ordinului de respingere a cererii de acordare a indemnizației nu este de natură a atrage de plano competența instanței de contencios administrativ, întrucât o astfel de competență specială intervine doar în cazurile și condițiile expres prevăzute de legiuitor.

Ordinul respectiv a fost emis potrivit art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor, astfel cum era în vigoare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021, conform căruia deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare, eșalonate, după caz, în Anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleași legi sau ale altor legi speciale, aveau dreptul la acordarea, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat.

Reține Înalta Curte că aceste drepturi au fost introduse prin Legea nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006, din expunerea de motive care a însoțit adoptarea acestei legi reieșind că intenția legiuitorului a fost aceea ca această indemnizație să aibă natura juridică a unei pensii de serviciu.

Deci, obiectul acțiunii privește un drept acordat foștilor parlamentari ca urmare a împlinirii limitei de vârstă de pensionare și doar la data încetării mandatului, drept care poate fi asimilat drepturilor prevăzute de Legea privind sistemul unitar de pensii publice.

De asemenea, Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la Legea nr. 554/2004, astfel că, raportat la obiectul cauzei, modalitatea în care emitenții actelor au aplicat prevederile referitoare la stabilirea drepturilor din legea menționată și în lipsa unor reglementări speciale, competența de soluționare a cauzei este reglementată de dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Având în vedere dispozițiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel, litigiile vizând refuzul acordării unor astfel de prestații sociale sunt de competența tribunalelor, complete specializate de dreptul muncii și asigurări sociale, precum și faptul că reclamantul are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Constanța, Înalta Curte constată că acestei instanțe îi revine competența materială de soluționare a cauzei deduse judecății.

Față de toate considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2022.