ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2131/2023

Ședința publică din data de 25 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 22 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sprijinului financiar pentru lunile august - octombrie 2009, pentru lucrările suplimentare de aducere în stare de funcționare a instalației de îmbunătățiri funciare, în sumă totala de 14.879,062 RON. A mai solicitat instanței să dispună și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.107.838,77 RON, reprezentând racordul electric 20KW stația SRP +c-21 si stația SRP4 N+ 18, conform contractului nr. x din 4 iunie 2009 și a sumei de 1.641.056,10 RON, reprezentând racordul electric 20KW stația SRP 3+21 și stația SPP14+15 si SPP 19+20, conform contractului nr. x din 4 iunie 2009.

Pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a depus întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 1042/2017 din 18 decembrie 2017, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis excepția prescripției și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, calea de atac fiind calificată drept apel, prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 24 mai 2018, avându-se în vedere cererea formulată în acest sens de reclamantă, dar și caracterul patrimonial al litigiului, valoarea obiectului cauzei (peste 1.000.000 RON), precum și dispozițiile art. 466 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 iulie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a amânat pronunțarea pentru a da posibilitatea părților de a depune concluzii scrise.

Prin decizia civilă nr. 856/2018 din 10 iulie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Ulterior, prin încheierea din 13 iulie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis sesizarea din oficiu privind îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 856/2018 din 10 iulie 2018, dispunând îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitiv, în sensul că, în loc de "decizie definitivă" se va menționa "cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare."

Împotriva încheierii din 5 iulie 2018, a deciziei nr. 856/2018 din 10 iulie 2018 și a încheierii din 13 iulie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 246 din 31 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul formulat de reclamantă, a casat încheierile și decizia recurate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut, în esență, că la termenul de 5 iulie 2018, curtea de apel a rămas în pronunțare, deși niciuna dintre părți nu solicitase judecata cauzei în lipsă. A mai reținut că nu se mai impunea analiza celorlalte motive de recurs, acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de apel, cu ocazia rejudecării.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a amânat pronunțarea hotărârii pentru a da posibilitatea reclamantei să depună concluzii scrise.

Prin decizia nr. 93/2021 din 12 februarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.

Împotriva încheierii din 11 februarie 2021 și a deciziei nr. 93/2021 din 12 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii și deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin memoriul de recurs aflat la fila x, autoarea căii de atac susține că încheierea din 11 februarie 2021 este nelegală deoarece curtea de apel a rămas în pronunțare fără să țină cont că pe rolul instanței supreme se afla dosarul nr. x/2021, având ca obiect strămutarea apelului, cu termen la 24 februarie 2021. A mai arătat că în mod greșit instanța de apel a acordat cuvântul cu privire la recurs, și nu la apel.

Referitor la decizie, recurenta-reclamantă afirmă că nu a fost analizată incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 39/2009, instanța de apel referindu-se numai la prevederile O.U.G. nr. 123/2006. Consideră că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază afirmația potrivit căreia s-ar fi parcurs deja procedura prevăzută de lege atât timp cât nu s-a observat că este vorba de două categorii distincte de sume pretinse.

Susține că termenul de prescripție este de 5 ani, și nu de 3 ani, pentru că sunt aplicabile prevederile art. 14 alin. (4) și art. 19 din O.G. nr. 14/2010, fiind vorba despre creanțe bugetare care sunt asimilate creanțelor fiscale. Mai susține că din adresele de la dosar rezultă că intimatul-pârât ar fi recunoscut pretențiile reclamantei și astfel termenul de prescripție ar fi fost întrerupt, fiind încălcate dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Precizează că a formulat adrese și notificări către intimat, în scopul soluționării amiabile a litigiului, și apreciază că termenul de prescripție nu s-a împlinit.

Autoarea căii de atac arată că a urmat procedura reglementată de Ordinul MADR nr. 850 din 28 decembrie 2016, care nu include și nota de fundamentare, și a depus la dosar întreaga documentație. Cu toate acestea, curtea de apel a reținut, în mod greșit, că nu ar fi prezentat avizele ANIF și nu s-a pronunțat cu privire la adresa prin care MADR a recunoscut primirea documentelor transmise de recurentă și obligația de plată.

Recurenta-reclamantă afirmă că instanța a omis să se pronunțe cu privire la motivul de apel prin care a invocat dispozițiile art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 5/2001 care prevăd posibilitatea întreruperii termenului de prescripție extinctivă prin introducerea cererii de emitere a somației de plată, chiar și în situația în care cererea nu a fost admisă, precum și cu privire la aplicarea art. 16 lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958 și a art. 203 și art. 204 din Legea nr. 71/2011. Susține că instanța de apel nu s-a pronunțat nici referitor la motivul de apel prin care a invocat faptul că pretențiile vizează obligarea pârâtului la plata sprijinului financiar pentru lunile august - octombrie 2009 și a cheltuielilor reprezentând racordul electric.

Recurenta-reclamantă a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs aflat la fila x, autoarea căii de atac reia susținerile referitoare la caracterul fiscal al creanțelor, la termenul de prescripție de 5 ani și la întreruperea cursului prescripției prin demersurile efectuate în vederea soluționării amiabile a litigiului, cu trimitere la înscrisurile de la dosar.

Recurenta-reclamantă a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile netimbrării și lipsei dovezii calității de reprezentant și excepția nulității cererilor de recurs, iar în subisidar a solicitat respingerea acestuia.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 8 februarie 2023 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a apreciat că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 14 iunie 2023 au fost respinse excepțiile netimbrării și lipsei dovezii calității de reprezentant și excepția nulității, invocate de intimatul-pârât prin întâmpinare, cu motivarea că a fost depusă dovada achitării taxei judiciare de timbru, că a fost depusă și dovada calității de reprezentant a semnatarului cererilor de recurs și că din expunerea motivelor de recurs se desprind critici de nelegalitate care pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Prin aceeași încheiere au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 și a deciziei nr. 93/2021 din 12 februarie 2021. S-a stabilit termen de judecată la 25 octombrie 2023, cu citarea părților.

Examinând încheierea și decizia atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă se consideră lămurită și apreciază că, față de conținutul memoriului de recurs, al întâmpinării, al punctului de vedere și al notelor scrise, precum și față de concluziile susținute de consilierii juridici ai ambelor părți în ședință publică, nu se impune amânarea pronunțării hotărârii.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii din 11 februarie 2021, instanța supremă va înlătura criticile prin care se susține că au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității întrucât curtea de apel a avut în vedere că cererea de strămutare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 fusese respinsă de Înalta Curte prin încheierea nr. 65 din 20 ianuarie 2021. Dosarul nr. x/2021 la care face referire recurenta a avut ca obiect strămutarea judecării dosarului nr. x/2017 și a fost soluționat prin încheierea nr. 479 din 24 februarie 2021, cererea fiind anulată ca netimbrată. Conform prevederilor art. 143 C. proc. civ., instanța are facultatea, iar nu obligația de a suspenda judecata cauzei a cărei strămutare se solicită. Mai mult decât atât, dispozițiile art. 145 alin. (2) din același cod statuează că, în cazul în care instanța s-ar fi pronunțat, iar cererea de strămutare ar fi fost admisă, hotărârea pronunțată ar fi fost desființată de drept. În aceste condiții, nu se poate susține că prin reținerea cauzei în pronunțare la termenul de la 11 februarie 2021, recurenta a suferit o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Instanța supremă va înlătura și critica prin care recurenta arată că referirea curții de apel la recurs, și nu la apel în cuprinsul încheierii ar fi un motiv de casare deoarece din conținutul acestei hotărâri rezultă în afara oricărui dubiu că părțile au formulat concluzii cu privire la apel, iar decizia recurată a fost pronunțată în scopul soluționării căii de atac a apelului.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva deciziei nr. 93/2021 din 12 februarie 2021, Înalta Curte nu va analiza susținerile recurentei în sensul unei presupuse omisiuni a instanței de apel de a analiza incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 39/2009 și de a indica motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază afirmația potrivit căreia s-ar fi parcurs deja procedura prevăzută de lege întrucât autoarea căii de atac nu formulează critici referitoare la considerentele deciziei pe care o atacă, ci se raportează la raționamentul curții de apel din primul ciclu procesual. Casarea deciziei nr. 856/2018 din 10 iulie 2018 ca efect al admiterii recursului lipsește de efecte această hotărâre, astfel că recurenta trebuie să formuleze critici față de considerentele enunțate de curtea de apel în al doilea ciclu procesual.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când au fost încălcate sau greșit aplicate normele de drept material.

Va fi înlăturată critica privind durata termenului de prescripție pe care recurenta o apreciază ca fiind de 5 ani întrucât dispozițiile art. 14 alin. (4) și art. 19 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010 conferă expres statutul de creanță fiscală sumelor rezultate din ajutorul necuvenit, definit potrivit art. 13 din același act normativ. În mod corect a stabilit curtea de apel că termenul de prescripție incident în cauză este cel de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, în lipsa unei dispoziții legale exprese care să deroge de la prevederile generale în materie.

Instanța supremă nu va reține critica potrivit căreia termenul de prescripție a fost întrerupt prin introducerea cererii de emitere de ordonanță de plată întrucât la stabilirea situației de fapt curtea de apel a constatat că reclamanta nu a probat în apel susținerile potrivit cărora ar fi formulat cereri de chemare în judecată ce au avut ca efect întreruperea cursului prescripției. S-a mai constatat că niciunul dintre litigiile enumerate de pârât nu avut acest efect întrucât acțiunile respective au fost respinse, anulate sau s-a renunțat la soluționarea lor. Așa fiind, instanța supremă observă că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege referitor la întreruperea termenului de prescripție extinctivă.

Înalta Curte va respinge criticile prin care recurenta afirmă că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivele întemeiate pe dispozițiile art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 5/2001 privind procedura somației de plată, pe cele ale art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 203 și art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța devolutivă a realizat o amplă analiză a acestor texte de lege. În urma s-a constatat că art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 5/2001 nu stipulează un caz de întrerupere a cursului prescripției, că nu a operat o recunoaștere a pretențiilor reclamantei în sensul prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 203 și art. 204 din Legea nr. 71/2011 și nici cele ale art. 2532 și art. 2539 C. civ. întrucât nu au fost îndeplinite condițiile avute în vedere de legiuitor. Interpretarea de către curtea de apel a dispozițiilor legale în sens contrar celor dorite de autoarea căii de atac nu constituie un motiv de reformare a deciziei recurate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Va fi înlăturată și critica privind obiectul pretențiilor reclamantei întrucât curtea de apel, în al doilea ciclu procesual, a reținut că reclamanta a solicitat plata sprijinului financiar pentru lunile august - octombrie 2009 pentru lucrările suplimentare de aducere în stare de funcționare a instalației de îmbunătățiri funciare și plata sumelor reprezentând racorduri electrice conform contractului nr. x din 4 iunie 2009. De altfel, recurenta doar afirmă că instanța de apel nu ar fi analizat această susținere a sa, însă argumentația subsecventă reia susținerile referitoare la întreruperea termenului de prescripție, care au fost deja analizate.

Înalta Curte nu va avea în vedere afirmațiile autoarei căii de atac referitoare la recunoașterea de către intimat a pretențiilor sale, la corespondența dintre părți și la documentele pe care recurenta susține că le-ar fi depus la dosar (cum ar fi avize ANIF, documentația prevăzută de Ordinul MADR nr. 850 din 28 decembrie 2016) deoarece în calea extraordinară de atac a recursului nu se poate aprecia asupra modului în care instanțele devolutive au interpretat probele și au stabilit situația de fapt. Instanța de recurs nu poate analiza aspecte de netemeinicie, ci examinează criticile de nelegalitate, subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 și a deciziei nr. 93/2021 din 12 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă

PENRTU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 și a deciziei nr. 93/2021 din 12 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2023.