ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2130/2023

Ședința publică din data de 25 octombrie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 11 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la achitarea, cu titlu de obligatii contractuale neonorate, a sumei de 574.305,5 RON fără TVA și la plata sumei de 66.245,5 RON, cu titlu de penalități de întârziere conform contract.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1516, art. 1527, art. 1530 și urm. C. proc. civ. coroborate cu art. 1270, art. 1272 și art. 1170 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3137/2015 din 10 decembrie 2015, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1190A din 27 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat, a anulat sentința apelată și a stabilit termen pentru evocarea fondului la 19 septembrie 2016, cu citarea părților.

La 25 februarie 2022, reclamanta a depus o cerere prin care a precizat și redus pretențiile aferente primului capăt de cerere, indicând suma de 501.601,63 RON, inclusiv TVA, compusă din suma de 147.068,56 RON, exclusiv TVA, reprezentând diferența de sume neachitate pentru săpăturile suplimentare executate în volum de 17.201 mc, decontată parțial la prețul de 5.7 mc, suma de 252.296,25 RON, exclusiv TVA, reprezentând sporul datorat pentru săpătură în rocă dură, calculat potrivit articolului de deviz 16.1.2 din actul adițional x din 1 martie 2014 la contractul de subantrepriză, precum și suma de 22.149,18 RON, exclusiv TVA, reprezentând diferența rezultată din schimbarea sortului de nisip, și a majorat și precizat pretențiile din capătul 2 de cerere, indicând noul cuantum solicitat la suma de 1.098.507,56 RON, reprezentând penalități de întârziere conform art. 16.3 din contractul de subantrepriză, la nivelul de 0,1 % pe zi de întârziere, determinat prin luarea în considerare a debitului principal indicat.

Pârâta a invocat excepția inadmisibilității cererii precizatoare a capătului principal de cerere, apreciind-o ca o cerere nouă, inadmisibilă în apel, din perspectiva art. 478 C. proc. civ., fiind invocate aspecte ce nu se regăsesc în cererea introductivă.

Prin decizia civilă nr. 503 din 28 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii precizatoare, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., astfel cum a fost precizată în fața instanței de apel, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 467.623,96 RON, cu titlu de diferență de preț datorat conform contractului, inclusiv TVA, precum și suma de 1.024.096,47 RON, cu titlu de penalități de întârziere. A obligat pârâta să plătească reclamantei și suma de 47.651,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și în primă instanță.

Împotriva deciziei civile nr. 1190A din 27 iunie 2016 și a deciziei civile nr. 503 din 28 martie 2022 a declarat recurs pârâta B., solicitând instanței casarea ambelor decizii recurate, în principal ca efect al admiterii excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare pe fond Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, și, în subsidiar, pentru incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac afirmă că decizia intermediară și decizia finală au fost pronunțate cu încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești, având în vedere clauza arbitrală inserată în contractul încheiat între părți la art. 19 paragraf 2 prin procesul-verbal de negociere din 16 octombrie 2013, parte integrantă a contractului de subantrepriză. Invocă dispozițiile art. 130 C. proc. civ., conform cărora necompetența generală poate fi invocată de părți sau de judecător, în orice stare a pricinii.

Recurenta-pârâtă afirmă că au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității în sensul că instanța de apel a anulat sentința tribunalului fără a ține cont că încheierile din 2 septembrie 2015 și 21 octombrie 2015 (prin care s-a dispus decăderea reclamantei din dreptul de a propune probe) nu au fost atacate cu apel, rămânând definitive. Se susține că prin pronunțarea hotărârii intermediare au fost încălcate prevederile art. 477 C. proc. civ.

Aceeași parte consideră că în mod greșit curtea de apel a respins excepția inadmisibilității cererii precizatoare depuse la termenul de la 28 februarie 2022, întrucât reclamanta și-a majorat pretențiile după depunerea raportului de expertiză contabilă și a modificat obiectul cererii de chemare în judecată în sensul că a solicitat și penalități de întârziere, fără a indica modul de calcul al sumelor pretinse. Legat de acest aspect, recurenta apreciază că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției de nulitate, iar excepția inadmisibilității a fost invocată justificat de faptul că în apel nu se pot face cereri noi. Menționează că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și al limitelor devoluțiunii în apel deoarece a calificat și a doua cerere precizatoare ca fiind o cerere de reducere a pretențiilor, pronunțând hotărârea recurată raportat nu la acțiunea inițială, ci la prima și a doua cerere precizatoare.

Autoarea căii de atac afirmă că hotărârea finală cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei deoarece pe de o parte, curtea de apel a admis, prin încheierea din 6 decembrie 2021, obiecțiunile recurentei la raportul de expertiză, iar de pe altă parte, a admis acțiunea reclamantei, raportându-se la considerentele expertizei. Mai afirmă că instanța de apel nu justifică aplicarea procentului de 62% și reține considerente străine de natura cauzei referitor la izvorul contractual al pretențiilor reclamantei privind sporul de săpătură în rocă dură, care, în opinia recurentei, nu există.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile contractului și nici de înțelegerea părților și a determinat un preț unitar care nu a fost agreat de părți, încălcând art. 1270 C. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției necompetenței generale a instanței și respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 8 februarie 2023 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea din 14 iunie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziilor civile nr. 503 din 28 martie 2022 și nr. 1190A din 27 iunie 2016 și s-a stabilit termen de judecată la 25 octombrie 2023, cu citarea părților.

Examinând deciziile atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă se consideră lămurită și apreciază că, față de conținutul memoriului de recurs, al întâmpinării și al punctului de vedere, precum și față de concluziile ample susținute de avocații ambelor părți în ședință publică, nu se impune amânarea pronunțării hotărârii.

Referitor la recurs, conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte va înlătura critica prin care recurenta susține că se impune anularea atât a deciziei intermediare, cât și a deciziei finale pronunțate de curtea de apel pe motivul necompetenței generale a instanței întrucât această excepție a fost respinsă de către tribunal prin încheierea din 29 iunie 2015, iar pârâta nu a formulat apel împotriva acestei hotărâri și nici nu a invocat această excepție prin întâmpinare sau în orice alt mod în cursul celui de al doilea stadiu procesual. De altfel, curtea de apel a reținut în considerentele deciziei civile nr. 503 din 28 martie 2022 că soluția referitoare la exceția necompetenței generale a dobândit autoritate de lucru judecat și nu mai poate fi pusă în discuție.

Nu va fi reținută nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 130 C. proc. civ. întrucât acest text de lege prevede că "necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii." Or, în speță, recurenta nu invocă o excepție propriu-zisă de necompetență generală cu prilejul recursului, ci critică faptul că instanța de apel nu a pus în discuție, din oficiu, această excepție. Potrivit textului de lege indicat mai sus, judecătorul are facultatea, iar nu obligația de a invoca această excepție, iar caracterul ei de ordine publică nu echivalează cu stabilirea unei conduite imperative a instanței.

Mai mult decât atât, argumentele invocate de autoarea căii de atac nu justifică reformarea deciziilor pentru încălcarea regulilor de procedură întrucât nulitatea ca sancțiune procedurală se impune a fi analizată în corelație cu actele procesuale pe care instanța le-a îndeplinit pe parcursul litigiului. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia." Modalitatea în care instanța de apel a înțeles să soluționeze apelul formulat de reclamantă nu îi creează recurentei vătămarea prevăzută de legiuitor pentru a se putea reține incidența motivului de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din același cod. Partea avea posibilitatea de a invoca excepția necompetenței generale în stadiul procesual al apelului, dar nu a făcut-o, și nici nu a contestat niciodată competența materială sau teritorială a instanței de judecată. În aceste condiții, în mod corect curtea de apel a procedat la judecarea pricinii.

Instanța supremă va înlătura și criticile prin care autoarea căii de atac susține că la pronunțarea hotărârii intermediare, curtea de apel a nesocotit prevederile art. 477 C. proc. civ., întrucât limitele devoluțiunii în apel au fost respectate. Potrivit acestui text de lege, devoluțiunea operează în limitele stabilite de către apelant, iar reclamanta a criticat prin motivele de apel soluția primei instanțe de a respinge cererea de chemare în judecată pe considerentul că ca aceasta nu a făcut dovada temeiniciei pretențiilor sale, deși tribunalul a respins, ca tardiv formulate, toate probele pe care aceasta le-a solicitat.

Nu vor fi reținute nici criticile prin care se arată că încheierile referitoare la probe, respectiv cele pronunțate de tribunal la 2 septembrie 2015 și 21 octombrie 2015, nu au fost apelate, acesta fiind un motiv de nulitate a deciziei civile nr. 1190 din 27 iunie 2016, întrucât rațiunea pentru care curtea de apel a anulat sentința tribunalului este diferită de motivele pentru care probele propuse de părți au fost respinse ca tardive. Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că deși raționamentul tribunalului a fost corect în ceea ce privește respingerea probei cu interogatoriu și a probei testimoniale deoarece nu au fost respectate prevederile art. 194 lit. e) coroborat cu art. 254 C. proc. civ., instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 254 alin. (2) pct. 4 din același cod. Acest text de lege prevede că sancțiunea decăderii poate fi înlăturată dacă administrarea respectivelor probe nu duce la amânarea judecății, situație care se regăsea în speță, întrucât la termenul de la 2 septembrie 2015 instanța a amânat cauza pentru ca reclamanta să răspundă la interogatoriu.

În mod corect, curtea de apel a aplicat prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ. și a dispus administrarea probelor noi, respectiv înscrisuri, martori, interogatoriul pârâtei și expertiza tehnica specialitatea construcții civile si edilitare, astfel cum acestea au fost solicitate prin cererea de apel și încuviințate prin încheierea din 19 septembrie 2016. Astfel, instanța de apel a dispus în sensul celor statuate de instanța supremă prin Decizia nr. 9/2020 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, respectiv "în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea."

Vor fi înlăturate și criticile prin care se arată că în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii precizatoare formulate la 25 februarie 2022 în fața curții de apel întrucât în mod corect instanța de prim control judiciar a constatat, față de dispozițiile art. 478 C. proc. civ. și de statuările din Decizia nr. 28/2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanței supreme, că demersul reclamantei de a indica o valoarea diferită a pretențiilor aferente capătului principal de cerere nu reprezintă o modificare a acțiunii inițiale, ci o explicitare a acestora în scopul corectei lămuriri a limitelor judecății.

Înalta Curte nu va reține nici critica prin care recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. întrucât curtea de apel, analizând excepția inadmisibilității, a constatat că modul în care reclamanta a indicat obiectul cererii, precizat ulterior, permite instanței să examineze fondul pretențiilor subsumate tuturor capetelor de cerere. Recurenta a invocat nulitatea cererii precizatoare raportat la prevederile art. 194 lit. d) și a) art. 196 alin. (1) C. proc. civ., susținând în esență că reclamanta nu a indicat temeiul de drept și nici modalitatea concretă de determinare a sumelor pretinse. Contrar acestor susțineri, curtea de apel s-a raportat la prevederile art. 16.3 din contractul de subantrepriză, temei indicat și în cererea precizatoare, în baza căruia a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere. Ca urmare, nu a fost încălcat nici principiul contradictorialității, deoarece precizările au fost formulate în scris, respectiv în ședință publică, și nici limitele învestirii, întrucât instanța a analizat solicitările reclamantei din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în condițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ.. Dezbaterile au avut loc la termenul de la 14 martie 2022, pronunțarea fiind amânată pentru 28 martie 2022, iar pârâta a formulat concluzii scrise în care a combătut susținerile reclamantei din cele două cereri precizatoare.

Nu vor fi analizate afirmațiile subsumate de recurentă pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. întrucât autoarea căii de atac nu arată în concret în ce constau considerentele străine de natura pricinii sau de ce acestea sunt contradictorii, ci își exprimă nemulțumirea față de modul în care curtea de apel a apreciat asupra concluziilor expertizei. Sub aparența invocării unei motivări deficitare, partea aduce în discuție aspecte de netemeinicie referitoare la procentul de săpătură în rocă dură, la profilul săpăturii, la acordul părților asupra cantității de lucrări suplimentare, cu trimitere la prevederile contractului și la corespondența dintre părți.

Instanța supremă nu va avea în vedere nici susținerile recurentei potrivit cărora decizia finală a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material deoarece din cererea de recurs nu se desprind veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Deși recurenta critică decizia curții de apel pentru aplicarea greșită a prevederilor art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului, susținerile acesteia vizează aspecte de netemeinicie, cum ar fi determinarea prețului unitar al anumitor lucrări și a tipului lucărilor realizate și prevederile din contract și din actul adițional referitoare la mecanismul de decontare agreat de părți. Astfel, recurenta face trimitere, în principal, la înscrisurile depuse la dosar, la corespondența dintre părți, la istoricul relațiilor dintre acestea, fără a demonstra de ce nu este corect raționamentul instanței de apel.

Aceste susțineri readuc în discuție situația de fapt, ignorând caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul și se pot analiza exclusiv aspecte de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziilor civile nr. 503 din 28 martie 2022 și nr. 1190A din 27 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 14.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la filele x și dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziilor civile nr. 503 din 28 martie 2022 și nr. 1190A din 27 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 14.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2023.