ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2110/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui contract de administrare și prestări servicii conexe pentru întreaga perioadă de timp în care are calitatea de rezident al Parcului Industrial Mureș.

În subsidiar, reclamanta a solicitat ca, în situația în care pârâta refuză să încheie contractul cu privire la plata taxei de administrare, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii această sentință să înlocuiască contractul de administrare și prestări servicii conexe.

Reclamanta a solicitat și cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ., Legii nr. 186/2013 și Codul fiscal.

Prin sentința civilă nr. 67 din 27 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, au fost respinse excepțiile lipsei de interes și prematurității invocate de pârâtă; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, în sensul în care:

- pentru perioada 30.09.2016 - 30.08.2018 a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, inclusiv în raport de penalitățile solicitate de reclamantă pentru această perioadă, și, în consecință, s-a respins acțiunea privind suma de 209.485,57 RON, reprezentând taxe de administrare pentru perioada amintită anterior și pentru dobânzile legale penalizatoare aferente acestor sume;

- a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 162.411,61 RON reprezentând taxe de administrare datorate pentru perioada 01.09.2018 - 30.09.2021, precum și dobânzile legale penalizatoare aferente acestor sume de la data scadenței până la plata efectivă.

A fost respins capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui contract de administrare și prestare servicii conexe pentru întreaga perioadă de timp în care are calitatea de rezidentă a Parcului Industrial Mureș.

De asemenea, a fost respinsă cererea prin care reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de administrare și prestări servicii conexe pentru întreaga perioadă de timp în care are calitatea de rezidentă a Parcului.

Instanța a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2.176,62 RON precum și obligarea reclamantei să-i plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 300 RON, fiind compensate cheltuielile de judecată datorate de părți, urmând ca în urma compensării să fie obligată doar pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.876,62 RON.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă recurenta-pârâtă a criticat hotărârea recurată, în sensul că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică vizează soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei de interes, recurenta-pârâtă susținând că ambele instanțe de fond au interpretat greșit că obligațiile cuprinse într-un contract nu au nevoie de o motivație legală. În acest sens a precizat recurenta că reclamanta nu are interes în formularea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea unui contract de administrare și prestări servicii, întrucât potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 21, subpunctul i din Legea nr. 186/2013, modificată prin Legea nr. 244/2017, taxele la care face referire legiuitorul sunt datorate în baza unui contract de administrare și prestări de servicii conexe pe baza facturilor emise de administratorul parcului industrial. Or, pârâta s-a angajat deja să plătească cheltuieli de mentenanță comune și cheltuielile ocazionate de utilitățile furnizate, astfel că obligarea sa la încheierea unui contract de administrare care să dea naștere unei obligații de plată a unei taxe este o obligație excesivă și nejustificată.

În ceea ce privește critica vizând excepția prematurității, s-a arătat că instanța a interpretat greșit dispozițiile legii și susținerile părților, omițând să se pronunțe cu privire la apărarea ce viza lipsa negocierii efective, având în vedere că reclamanta nu a fost dispusă să facă niciun compromis pentru a ajunge la o soluție favorabilă ambelor părți, ci a impus un preț stabilit în mod unilateral.

În continuare, cu privire la excepția de fond referitoare la neexecutarea obligațiilor contractuale de către reclamantă a susținut recurenta-pârâtă că soluția instanței de judecată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 1556 C. civ., precizând totodată că Parcul Industrial a fost creat conform legii în cadrul stabilit în expunerea de motive a Consiliului Județean Mureș nr. 810/18.01.2007, asumându-și obligațiile stabilite prin act, acest aspect fiind un element de referință la momentul încheierii contractelor de concesiune. A mai arătat recurenta-pârâtă că reclamanta era cea care trebuia să facă dovada îndeplinirii acestor obligații, prin atașarea facturilor pentru lucrările efectuate.

De asemenea, a susținut recurenta-pârâtă că, prin obligarea sa de către instanța de fond la proba unui fapt negativ, au fost aplicate greșit atât dispozițiile de drept material, cât și cele de drept procesual.

A mai adăugat autoarea cererii de recurs că suma reflectată în facturile atașate acțiunii nu are corespondent faptic, nefiind indicat cuantumul sumei, proveniența acesteia și modul de stabilire, așa cum prevede Legea nr. 186/2013 modificată prin Legea nr. 244/2017.

O altă critică vizează interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1254 C. civ., în aprecierea recurentei-pârâte nefiind vorba despre incidența acestei dispoziții legale, întrucât dreptul de administrare ce a fost inserat în Contractul de vânzare-cumpărare era un drept încetat, care a și fost radiat din cartea funciară.

Totodată, recurenta-pârâtă a mai susținut că în lipsa contractului de administrare și prestări servicii, nu poate fi angajată răspunderea sa contractuală, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea acesteia, reclamanta nefăcând dovada nici a îndeplinirii acestor condiții, nici a prestării serviciilor a căror contravaloare a fost solicitată, ci dimpotrivă, în calitatea sa de administrator al Parcului nu și-a îndeplinit propriile obligații.

Referitor la instituția puterii de lucru judecat s-a arătat că atât decizia nr. 38/A/27.01.2021, cât și decizia nr. 489/R/28.09.2021 pronunțate în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Specializat Mureș, respectiv de către Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au avut în vedere analizarea obiectului judecății privind sumele derivate din raporturile existente între societățile părți ale dosarului anterior menționat pentru perioada iulie 2014 - aprilie 2016.

Or, cadrul juridic ce reglementează raporturile ulterioare conform Legii nr. 186/2013, a fost modificat prin Legea nr. 244/2017, noile reglementări stabilind cine sunt rezidenții din parcurile industriale și, mai ales, obligațiile ce le revin.

În aprecierea recurentei-pârâte nu poate fi reținută puterea de lucru judecat, întrucât în cauză erau incidente dispozițiile Legii nr. 186/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 244/2017.

În final, a susținut recurenta-pârâtă că din motivarea instanței de apel nu reiese faptul că aceasta ar fi interpretat sau analizat normele actuale ale Legii nr. 186/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 244/2017, ceea ce duce la denaturarea situației de fapt și de drept, prin crearea artificială de drepturi în sarcina reclamantei, care nu își regăsesc niciun corespondent în exercitarea vreunei prestații.

La 15 iunie 2023 a fost transmisă la dosar întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Parc Industrial Mureș S.A., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis la dosar în data de 4 iulie 2023, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 24 februarie 2023, prin rezoluție fiind acordat termen de judecată pentru soluționarea recursului la 17 octombrie 2023, cu citarea părților în ședință publică, termen preschimbat din oficiu la data de 24.10.2023 prin încheierea de ședință pronunțată la 18 septembrie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la respingerea excepțiilor lipsei de interes și prematurității, constatând că acestea au fost ridicate de pârâtă (recurenta în cauză) în temeiul art. 248 C. proc. civ., în legătură cu cererile reclamantei privind obligarea la încheierea unui contract de administrare și prestări servicii conexe, în subsidiar pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, pentru perioada în care pârâta are calitate de rezident al Parcului Industrial Mureș.

Aceste două capete de cerere ale acțiunii introductive au fost respinse, soluție care nu este recurată de reclamantă.

Prin urmare, în conformitate cu art. 458 C. proc. civ., nu mai există nici un folos practic al reiterării excepțiilor procesuale care ar conduce, în ipoteza admiterii, la neanalizarea fondului, pentru ca în schimb, pârâta să obțină reformarea unei soluții de netemeinicie, în raport cu dispozițiile Legii nr. 186/2013 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1556 C. civ. privind excepția neexecutării contractului, critici care nu sunt fondate.

În cauză, pârâta a fost chemată în judecată de reclamanta-administrator al parcului industrial, în calitatea sa de rezident, dată de calitatea de proprietar al unor imobile situate în perimetrul parcului industrial, în lipsa unui contract de administrare și prestări servicii conexe, încheiat potrivit Legii nr. 186/2013.

Înalta Curte constată că excepția de neexecutare a fost invocată de pârâtă, ca mijloc de apărare față de cererea reclamantei, de obligare la plata taxelor de administrare pentru perioada 1 septembrie 2018 - 30 septembrie 2021.

Pentru ca această apărare de fond să fie eficientă și să conducă la suspendarea executării obligației de plată, recurentei îi revenea sarcina de a dovedi îndeplinirea condițiilor art. 1556 C. civ., în sensul exigibilității obligațiilor reciproce și, îndeosebi, a existenței aceluiași temei contractual, în virtutea interdependenței obligațiilor născute din contractele sinalagmatice ce fundamentează excepția de neexecutare invocată.

Separat de caracterul său nefondat, Înalta Curte constată lipsa de consistență a criticii formulate, din moment ce recurenta nu se încadrează în aceste coordonate teoretice și susține că singurele obligații care îi incumbă nu sunt contractuale, ci legale, anume prevăzute limitativ prin Legea nr. 186/2013 cu modificările ulterioare.

Instanța de apel, în soluționarea excepției de neexecutare, nu a nesocotit regulile privind sarcina probei, în sensul de a-i pretinde pârâtei proba unui fapt negativ, al neîndeplinirii obligațiilor reclamantei, critica fiind o simplă reiterare a motivului de apel, deci referindu-se, în realitate, la administrarea probelor la prima instanță, motiv pentru care va fi înlăturată.

Instanța de apel, în acord cu reperele art. 1556 C. civ., a constatat pe de o parte, lipsa de simultaneitate a obligațiilor pârâtei de plată deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, cu cele imputate reclamantei-administrator al parcului industrial, respectiv privind prelucrarea apelor industriale, asigurarea transportului personalului, acordarea facilităților la plata impozitelor și taxelor locale, iar pe de altă parte, izvorul diferit legal și contractual al acestora.

Temeiul taxei de administrare pretinse prin cererea de chemare în judecată este unul contractual, reclamanta solicitând executarea unei stipulații în favoarea beneficiarului, în timp ce pretinsa neexecutare a obligațiilor reclamantei se referă la atribuții legale și regulamentare, în lipsa unui contract de administrare încheiat între părțile în litigiu.

Recurenta a susținut, în cadrul excepției de neexecutare, și neîndeplinirea unor obligații ale altor subiecte de drept, asumate la constituirea parcului industrial, precum și inexistența unor prestații corelative ale reclamantei care să justifice plata taxei de administrare, deși aceasta asigură gestiunea și administrarea parcului industrial al cărei rezident este pârâta, obligații executate, cu observația că stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor devolutive.

Susținerile din memoriul de recurs, în combaterea concluziilor instanței de apel privind îndeplinirea în fapt a obligațiilor reclamantei sunt formulate într-o manieră improprie căii extraordinare de atac, întrucât readuc în atenție aspecte de netemeinicie ale cauzei.

Recurenta invocă, în legatură cu temeiul contractual al obligației de plată a taxei de administrare, aplicarea greșită a art. 1286 C. civ., contestând confirmarea și consolidarea dreptului născut în folosul reclamantei beneficiare a stipulației pentru altul.

Totodată, face referire la dispozițiile art. 1254 C. civ., în legătură cu nevalabilitatea convenției privind plata unei obligații financiare asumate printr-un contract de concesiune încetat.

Înalta Curte reține că și aceste critici sunt nefondate.

Atât prin antecontractul încheiat cu stipulantul U.A.T. Ungheni, cât și prin contractul ulterior de vânzare a suprafeței de teren cumpărate de pârâtă în incinta parcului industrial administrat de reclamantă, s-a specificat expres că pârâta-cumpărătoare urmează să plătească în continuare taxa de administrare instituită prin contractul precedent de concesiune a terenului.

Astfel, instanța a concluzionat, confirmând soluția primei instanțe, că între părțile convenției a intervenit o stipulație pentru altul, potrivit art. 1284 și urm. C. civ., fiind instituit un beneficiu în favoarea reclamantei, în calitate de administrator al parcului industrial.

Încheierea stipulației pentru altul pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea introductivă a dat naștere unui raport obligațional între promitent (pârâta) și beneficiar (reclamanta).

Prin urmare, în raport cu dispozițiile privind mijloacele de apărare ale promitentului, potrivit art. 1288 C. civ., cu atât mai mult recurenta nu era îndreptățită să își justifice refuzul executării prestației privind plata taxei de administrare prin raportare la situații decurgând din alte raporturi juridice, exterioare contractului prin care a fost instituită obligația dedusă judecății.

În același context normativ, recurenta ridică, însă, și problema prestațiilor esențiale la care s-a angajat însuși stipulantul, în considerarea cărora aceasta s-a obligat să execute stipulația.

Este de precizat că părțile contractului de vânzare au stipulat achitarea în continuare a taxei de administrare pe durata existenței tuturor investițiilor în perimetrul concesionat, situat în Parcul Industrial Mureș, instituind expres o condiție de a cărei îndeplinire depindea eficacitatea obligației, condiție constând în scutirea pârâtei-cumpărătoare (recurenta) de la plata taxelor și impozitelor aferente imobilului dobândit, "pentru a se evita o impunere excesivă", condiție în mod corect verificată de către instanța de apel, concluzionându-se că a fost îndeplinită prin emiterea Hotărârii nr. 37 din 30 iunie 2014 a Consiliului Local al U.A.T. Ungheni.

Recurenta nu poate pretinde nici încălcarea principiului legalității cu prilejul asumării clauzei din cuprinsul contractului de vânzare.

Astfel, instanța de apel reține că după încheierea contractului la 14 decembrie 2011, obligația de plată a taxei de administrare către reclamantă a fost executată întocmai, continuu, până în luna iulie 2014, ulterior pârâta fiind chemată în judecată și obligată la plată prin decizia nr. 38 din 27 ianuarie 2021 a Tribunalului Specializat Mureș și decizia nr. 489 din 28 septembrie 2021 a Curții de Apel Târgu-Mureș.

Or, în ce privește obiectul obligației asumate de recurentă aceste instanțe judecătorești au verificat instituirea valabilă a mecanismului stipulației pentru altul, prin clauza inserată în contractul de vânzare, de preluare a obligației de plată a taxei de administrare din contractul de concesiune a terenului ale cărui efecte sunt încetate.

De asemenea, a fost confirmată acceptarea de către reclamantă a stipulației în temeiul art. 1286 C. civ., constatări cu autoritate de lucru judecat, potrivit art. 431 alin. (2) C. civ.

Instanța de apel a valorificat corect efectul pozitiv al autorității de lucru judecat care impunea aceste dezlegări ale instanțelor asupra aspectelor litigioase antereferite, nemaifiind cazul unei alte verificări jurisdicționale, inclusiv în recurs.

Recurenta indică, formal, și sentința nr. 3223 din 18 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, din perspectiva încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, critică ce va fi înlăturată, în lipsa unei referiri concrete la dezlegările date asupra unor puncte litigioase ale procesului, pentru a se putea verifica dacă, eventual, prin decizia atacată s-ar fi dat o rezolvare diferită.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a stabilit că reclamanta-creditoare și-a valorificat, prin acțiunea introductivă, calitatea sa de terț beneficiar al stipulației, solicitându-se pârâtei-promitente executarea prestației la care s-a obligat.

Contrar susținerilor recurentei, analiza instanței de apel nu este incompletă.

Dispozițiile art. 12 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 186/2013 cu modificările ulterioare au fost valorificate în analiza cauzei, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin considerentele deciziei atacate.

Astfel, instanța de apel a confirmat concluziile primei instanțe, în sensul că nu se exclud de plano plata taxei contractuale datorate societății care se ocupă de gestiunea și administrarea parcului industrial și plata cheltuielilor de mentenanță comune, precum și a contravalorii utilităților furnizate, obligații legale și regulamentare ce revin rezidenților.

Înalta Curte formulează observația că pârâta nu se află în situația tipică de rezident dobândită odată cu încheierea unui contract de administrare, ci în urma dobândirii unui imobil, însă nu se prevalează de o altă cauză de ineficacitate a obligației ori de încetare a convenției privind plata taxei de administrare după modificarea legii, în afară de nulitate.

Recurenta invocă liberarea de obligație urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 244/2017, de modificare a Legii nr. 186/2013, deci ulterior încheierii convenției care este supusă regulii tempus regit actum, ceea ce exclude nulitatea pentru încălcarea legii ce se analizează în raport cu o cauză contemporană asumării obligației.

Critica față de statuările instanței de apel nu este dublată de niciun argument de drept, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să demonstreze raționamentul greșit în interpretarea și aplicarea legii. Simpla nemulțumire a recurentei față de menținerea soluției primei instanțe, prin decizia recurată, apare ca lipsită de valoare juridică și nu poate conduce la casarea hotărârii atacate, pentru motivul de nelegalitate invocat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt fondate criticile aduse deciziei recurate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 243/A din 21 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș , secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Referitor la cererea intimatului-reclamant Parc Industrial Mureș S.A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Înalta Curte constată că intimatul-reclamant a depus dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, respectiv factura fiscală și ordinul de plată .

Urmare a respingerii recursului, va fi admisă cererea intimatului-reclamant Parc Industrial Mureș S.A., în sensul obligării recurentei-pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 10.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 243/A din 21 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata către intimatul-reclamant Parc Industrial Mureș S.A. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2023.