ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2254/2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6 februarie 2019 la Tribunalul Mureș, secția I civilă sub nr. dosar x/2019, reclamantele Societatea B. S.R.L. și Societatea D. S.R.L. au solicitat obligarea pârâtului E. la plata sumei de 631.448 RON și accesoriile aferente acesteia în sumă de 314.187 RON până la data de 24.02.2016, precum și a tuturor accesoriilor calculate în baza Deciziei de impunere nr. x/01.03.2016 având ca obiect stabilirea impozitului suplimentar pe clădiri aferent perioadei 01.01.2012-30.11.2015, emisă de Municipiul Târgu Mureș - Direcția economică Biroul de Inspecție Fiscală, după data de 24.02.2016 și până la plata integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 506/2019 din 11 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul Mureș, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș, secția I civilă și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureș.

Prin sentința nr. 10/25.02.2020 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtul E.. S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantele Societatea B. S.R.L., și Societatea D. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul E., respingându-se ca neîntemeiată și cererea pârâtului privind obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acest4ei sentințe au formulat apel reclamantele Societatea D. S.R.L. și Societatea B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 251 din 29 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de reclamantele Societatea D. S.R.L. și F. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 10/25.02.2020 pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș în dosarul nr. x/2019.

A fost schimbată în parte sentința în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 1.174.201 RON, reprezentând contravaloare despăgubiri contractuale. A fost obligat intimatul-pârât să plătească apelantelor-reclamante suma de 24.339 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

La data de 6 ianuarie 2021 pârâtul E. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 251 din 29 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 ianuarie 2021.

Recurentul solicită casarea cu trimitere pentru o nouă judecată instanței de apel și invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 477 alin. (1) din același cod, respectiv principiile tantum devolutum quantum appelatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

În acest sens se arată că, apelantele-reclamante au criticat hotărârea pronunțată de prima instanță numai cu privire la interpretarea contractelor cu trimitere la obligațiile apărute și stabilite de organele fiscale la momentul emiterii Deciziei de impunere nr. x și, implicit, la obligarea reclamantei Societatea D. S.R.L. la plata sumei stabilite prin această decizie.

Aceiași achiesare la concluziile primei instanțe și anume că debitul fiscal s-a născut la momentul comunicării deciziei de impunere și nu la data încheierii acordului de voință, cum a reținut instanța de apel, rezultă și din cererea adresată instanței prin care se solicită să se aibă în vedere că această creanță fiscală se putea stabili în sarcina reclamantei Societatea D. S.R.L. doar prin intermediul unui control fiscal.

Așadar, intimatele nu au adus nicio critică hotărârii pronunțate de prima instanță cu privire la soluția de respingere privind momentul nașterii dreptului de creanță a instituției bugetare, din contră au susținut în mod categoric și neechivoc faptul că debitul fiscal și obligația de plată s-au născut la data reținută de prima instanță.

În condițiile în care hotărârea primei instanțe nu a fost criticată în privința aspectelor învederate, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 și 22 din C. proc. civ., deoarece a statuat asupra unor lucruri necontestate de părți, așadar devoluțiunea nu putea opera cu privire la întreaga cauză.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1), lit. b) din același cod.

Astfel, recurentul consideră că motivul de apel, referitor la momentul nașterii debitului fiscal a fost invocat exclusiv de către instanța de judecată, aceasta depășind limitele de judecare a căii de atac care trebuie circumscrise motivelor de apel invocate de partea care se prevalează de această cale de atac.

Deși se recunoaște de către intimata Societatea D. S.R.L., prin motivele de apel că momentul nașterii creanței este cel al emiterii deciziei de impunere de către autoritatea fiscală, respectiv art. 1.03.2016, iar creanța fiscală se putea stabili în sarcina acesteia doar printr-un control fiscal, instanța de apel s-a pronunțat în temeiul unui motiv de apel străin părților și nepus în discuția acestora fiind încălcate dreptul la apărare și principiul contradictorialității, respectiv motivul întemeiat pe prevederile normelor fiscale ale art. 23 din O.G. nr. 92/2003, invocat din oficiu.

Relativ la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se arată că instanța de apel a aplicat greșit art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 întrucât a reținut creanța fiscală ca fiind născută în momentul săvârșirii neregulilor privind neînregistrarea reevaluării imobilelor, anterior încheierii contractului și nu momentului constatării acestor nereguli de către organele fiscale, adică după perfectarea acordului contractual al cesiunii.

Recurentul arată că, în conformitate cu pct. 9 din contractul de cesiune de părți sociale intimata și-a rezervat posibilitatea și dreptul de a proceda la inventarierea finală a patrimoniului însă nu s-a mai prevalat de aceste prevederi contractuale preluând întreg pasivul și activul societății D. S.R.L., fără obiecțiuni astfel că a fost în cunoștință de cauză prin preluarea obligațiilor de plată a datoriilor reprezentând impozit pe clădiri.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat și va fi admis pentru considerentele expuse în continuare:

Recurentul a invocat incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ce vizează situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurentul a invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea.

Prin motivarea deciziei atacate din perspectiva unor temeiuri noi de drept față de cele care au format obiectul judecății primei instanțe, instanța de apel a depășit limitele învestirii, întrucât aceste aspecte nu au fost analizate prin sentința primei instanțe și nici nu au fost invocate prin apel ori puse în dezbaterea părților ca motive de ordine publică.

Motivele invocate de recurent se încadrează în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privind principiul disponibilității, art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecării în apel a litigiului dintre acestea în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ridicate în prima instanță.

Pârâtul-recurent susține încălcarea principiului "tantum devolutum quantum apellatum" care este o cerință a principiului disponibilității, principiu care se impunea și instanței de apel, motiv care este întemeiat.

Instanța de apel, ca instanță de reformare a sentinței primei instanțe, era chemată să cerceteze cauza doar prin raportare la motivele din calea de atac, neputându-se pronunța asupra altor motive de reformare care nu au fost indicate în conținutul motivelor de apel, nefiind nici cazul unor motive de ordine publică, invocate din oficiu.

Verificând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata debitelor și accesoriilor calculate în sarcina reclamantei D. S.R.L., prin decizia de impunere având ca obiect plata impozitului suplimentar, în temeiul clauzei de fideiusiune asumate de pârâtul-recurent prin convenția de cesiune a părților sociale către reclamanta-cesionară B. S.R.L.

Acțiunea a fost întemeiată pe răspunderea contractuală a pârâtului, fiind invocate prevederile art. 1350 C. civ., art. 2280 și următoarele din C. civ. privind fideiusiunea, art. 1695 C. civ. privind garanția contra evicțiunii, precum și art. 202 din Legea nr. 31/1990 privind transmiterea părților sociale.

Prima instanță, care a respins acțiunea ca nefondată, a reținut în esență că astfel cum rezultă din interpretarea literală a convenției de cesiune, pârâtul-cedent al părților sociale s-a obligat, în calitate de fideiusor, față de cesionara-reclamantă doar pentru achitarea creanțelor și datoriilor neînregistrate în balanța societății de la data încheierii convenției de cesiune (25.03.2015), astfel încât întrucât creanța fiscală nu exista faptic la data acestei convenții, pârâtul nu putea fi obligat la plata creanței.

Instanța de apel a admis apelul reclamantelor, constatând, contrar primei instanțe, că anterior încheierii convenției de cesiune a părților sociale era născută creanța fiscală, odată cu săvârșirea neregulilor privind înregistrarea reevaluării imobilelor în contabilitatea societății.

Instanța de apel își întemeiază soluția pe dispozițiile art. 23 alin. (1), (2) din O.G. nr. 92/2003, care prevedeau că dreptul de creanță fiscală și obligația corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Pe de o parte, în legătură cu motivele de recurs circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 din C. proc. civ., se observă că raționamentul instanței de apel este incomplet, din moment ce nu se lămurește și care era momentul constituirii bazei de impunere în speță, pentru a se stabili dacă sumele pretinse de reclamante puteau forma obiectul obligației garantate de fideiusorul-pârât, potrivit convenției.

Pe de altă parte, cercetarea legalității sentinței prin prisma dispozițiilor din Codul de procedură fiscală, constituie un motiv nou care nu a fost supus analizei instanței de apel nici prin motivarea căii de atac a reclamantelor și nici din oficiu, fiind întemeiate motivele de nelegalitate a deciziei recurate, invocate de pârâtul-recurent sub aspectul încălcării principiului contradictorialității, a dreptului la apărare, precum și a principiului disponibilității, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin cererea de apel, s-a invocat, în esență, faptul că deși momentul nașterii creanței este cel al emiterii deciziei de impunere de către autoritatea fiscală, respectiv 01.03.2016, fapta în baza căreia s-a produs prejudiciul suferit de reclamante a fost săvârșită anterior încheierii contractului de cesiune de părți sociale, respectiv în anul 2011, prin neînregistrarea în evidențele contabile ale societății D. S.R.L. a evaluării activelor imobiliare.

Au mai fost invocate în completare motive vizând combaterea apărărilor pârâtului, însușite de prima instanță, privind lipsa culpei acestuia, precum și cu privire la îndeplinirea condițiilor legale ale garanției pentru evicțiune, acest ultim motiv nemaifiind analizat prin decizia recurată.

Astfel, reclamantele au susținut, în motivarea apelului, interpretarea greșită de către instanța fondului a clauzei de la art. 5 din convenția de cesiune a părților sociale, exclusiv în sensul literal al termenilor convenției.

Apelantele au motivat că răspunderea pârâtului, în calitate de fideiusor, nu se rezuma la creanțele care ar fi trebuit înregistrate în balanța aferentă lunii decembrie 2014, indicată expres în cuprinsul convenției de cesiune pentru stabilirea activului și pasivului societății ale cărei părți sociale au fost înstrăinate, ci acoperea și prejudiciul izvorât din faptele anterioare încheierii convenției, sub acest aspect fiind invocat caracterul retroactiv al deciziei de impunere fiscală.

Relevanță prezenta, în opinia apelantelor-reclamante, momentul săvărșirii faptelor ilicite care au condus la nașterea ulterioară a creanțelor fiscale, prin emiterea deciziei de impunere, respectiv la 1 martie 2016, astfel cum a reținut și prima instanță, nefiind criticată soluția sub aspectul aplicării greșite a normelor din Codul de procedură fiscală.

Apelantele au făcut trimitere la regulile de drept instituite prin art. 1266 și art. 1272 C. civ. privind interpretarea contractului, urmând a se stabili că, în cauză, fideiusiunea privea și datoriile viitoare și condiționale ale societății, în sensul dispozițiilor art. 2288 alin. (3) C. civ., în măsura în care erau izvorâte din fapte anterioare de care pârâtul-fideiusor avea cunoștință.

Or, aceste motive de apel nu au fost analizate în cadrul controlului judiciar devolutiv, soluția fiind fundamentată în mod greșit pe normele din O.G. nr. 92/2003, care nu fuseseră supuse judecății de către apelante.

Motivarea deciziei recurate este deficitară din perspectiva cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., privind conținutul considerentelor și sub aspectul lipsei unei analize diferențiate asupra raporturilor juridice dintre cele două reclamante-apelante și pârâtul chemat în judecată, în virtutea răspunderii contractuale, în calitate de fideiusor, acțiunea nefiind configurată sub aspectul cauzei ca o acțiune în răspunderea administratorului societății. De altfel, prin decizia recurată, cererea de chemare în judecată a fost admisă și obligat pârâtul la plata sumei de 1.174.201 RON contravaloare despăgubiri reclamantului, fără a fi precizat acesta, deci fără a se putea stabili cu claritate titularul dreptului din cadrul raportului juridic obligațional avut în vedere la pronunțarea soluției.

Pentru considerentele reținute, constatând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 501 din același cod, cu majoritate, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 251 din 29 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 251 din 29 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2021.

Opinie separată

În dezacord cu ceilalți membri ai completului, apreciez că recursul declarat de pârâtul E., împotriva deciziei civile nr. 251/29.09.2020 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, trebuia să fie respins ca nefondat, cu obligarea recurentul la plata cheltuielilor de judecată avansate de intimatele reclamante.

Așa cum se poate observa din simpla lecturare a cererii de recurs, pârâtul a invocat, ca și motive de nelegalitate, pct. 5, 6 și 8 ale alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs a arătat că atâta timp cât prin cererea de apel hotărârea primei instanțe a fost criticată numai cu privire la interpretarea contractului de cesiune, cu trimitere la obligațiile bugetare "apărute" și "stabilite" de organele fiscale la momentul emiterii deciziei de impunere (01.03.2016) și, implicit, la obligarea Societății D. S.R.L. la plata sumei stabilite prin acest act administrativ fiscal, hotărârea tribunalului nefiind criticată în ceea ce privește momentul nașterii creanței bugetare, instanța de apel nu putea să modifice aceste aspecte fără a depăși cadrul procesual stabilit de părți, prin raportare la principiul disponibilității, consacrat de art. 9 și 22 din C. proc. civ.. Prin urmare, în opinia recurentului, instanța de apel era obligată să statueze numai asupra a ceea ce părțile au dedus judecății, devoluțiunea neputând opera cu privire la întreaga cauză.

În opinia mea, în mod legal prima instanță de control judiciar a procedat la soluționarea cauzei, în condițiile în care prin cererea de apel reclamantele au solicitat "schimbarea, în tot, a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost ea formulată și precizată". Tot prin cererea de apel, în penultimul paragraf al primei pagini s-a mai arătat că, "Având în vedere efectul devolutiv al apelului, ce presupune o reeditare a judecății pricinii pe fond, în sensul că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, solicităm instanței de control judiciar să examineze litigiul sub toate aspectele, verificându-se atât stabilirea situației de fapt, cât și aplicarea legii de către prima instanță".

În atare situație, nu i se poate reproșa instanței de apel că ar fi nesocotit limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, în sensul că ar fi încălcat prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., normă care statuează că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată (tantum devolutum quantum apellatum).

Pe de altă parte, alin. (2) al aceluiași text prevede ritos că devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Într-adevăr, hotărârea primei instanțe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluțiile date unor capete de cerere ori numai referitor la anumite părți din proces. Dacă hotărârea a fost atacată numai parțial, ceea ce nu a fost supus apelului trece în autoritatea de lucru judecat, iar instanța de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părțile care nu au făcut apel.

Însă, cum apelul este calea de atac prin care partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe sau procurorul, în condițiile legii, solicită instanței ierarhic superioare reformarea hotărârii atacate, iar din cuprinsul cererii de apel reiese fără echivoc că reclamantele au solicitat "schimbarea în tot a sentinței" prin care le-a fost respinsă cererea de chemare în judecată, cu precizarea expresă a faptului că solicită instanței de apel să examineze litigiul sub toate aspectele, atât cele de fapt și cele de drept, consider că nu i se pot aduce critici deciziei recurate pe acest motiv, judecătorii din apel procedând legal la verificarea modului în care prima instanță a stabilit situația de fapt dedusă judecății și dacă a aplicat corect legea, întregul litigiu fiind dedus judecății în fața instanței devolutive de control judiciar.

Având în vedere că rolul unei instanțe și îndeosebi a unei instanțe de control judiciar, în situația unor redactări aparent echivoce (deși nu este cazul în speță, după cum am arătat mai sus) este de a decela temeiul de drept corespunzător situației de fapt descrise, lucru pe care instanța de apel l-a și făcut, contrar colegilor de complet, care au considerat că, prin încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, curtea de apel a avut în vedere, fără să pună în discuția părților, prevederile O.G. nr. 92/2003, ceea ce atrage casarea deciziei recurate, opinez că nici acest argument nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac.

Astfel, consider că deși în motivarea soluției pronunțate Curtea de Apel Târgu Mureș a făcut referire și la prevederile vechiul Codul de procedură fiscală, acest lucru nu este apt să atragă casarea hotărârii, pentru simplul motiv că învestirea de către reclamante a instanței competente a fost făcută cu o acțiune în pretenții - obligarea pârâtului la plata unei sume de bani -, iar temeiul legal invocat a fost răspunderea contractuală - art. 1350 din C. civ., raportat la clauzele contractului de cesiune de părți sociale, încheiat între părți în data de 31.05.2015, în special clauza de la pct. 5 - garanția de fideiusiune - art. 2280 și următ. din același cod.

Ca atare, cum prevederile din O.G. nr. 92/2003 nu au nicio legătură cu cauza cererii de chemare în judecată, care semnifică fundamentul juridic pe care își întemeiază partea reclamantă obiectul cu care a învestit instanța sau, altfel spus, fundamentul legal al dreptului pe care una din părți îl valorifică împotriva celeilalte părți, apreciez că nici acest reproș nu este justificat, legislația procesual fiscală având incidență numai în acele litigii în care se pune problema modului în care sunt exercitate drepturile și, respectiv, îndeplinite obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal, precum și în legătură cu administrarea drepturilor vamale și a creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel (art. 1 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003, republicată).

Cât privește motivul de casare prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., consider că nici acesta nu poate fi primit, decizia din apel fiind corespunzător motivată, judecătorul netrebuind să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părțile implicate în proces textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile ori apărările, ci doar trebuie să rezulte că motivarea este una clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, aspect care se confirmă în cauză. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, iar împrejurarea că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de una dintre părți sau apreciază diferit relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Oricum, se poate constata că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, după ce impută instanței de apel că nu ar fi respectat exigențele art. 425 alin. (1) din același cod, în sensul că în dispozitiv, deși ar fi trebuit, nu se regăsește soluția dată cu privire la fiecare cerere care a făcut obiectul judecății, ceea ce nu este cazul, prima instanță de control pronunțându-se asupra tuturor solicitărilor reclamanților apelați (de altfel, nu există dezvoltată nicio critică concretă în această privință), recurentul reia și detaliază aceleași susțineri pe care le-a încadrat, anterior, în primul motiv de casare invocat - pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, prin cererea de recurs nu a fost formulată nicio critică în legătură cu o eventuală neanalizare diferențiată a raporturilor juridice dintre cele două reclamante și pârât, prin raportare la regulile răspunderii contractuale, iar împrejurarea, reală de altfel, că în dispozitivul deciziei de apel, deși a fost admisă cererea de a apel formulată de cele două societăți reclamante, pârâtul a fost obligat la plată doar către un "reclamant", se putea clarifica pe procedura reglementată, după caz, de art. 442 sau art. 443 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, privitor la ultimul motiv de recurs - pct. 8 al aceluiași text - recurentul indică, ca și norme de drept material pretins a fi fost încălcate de către instanța de apel, prevederile alin. (1) și (2) ale art. 23 din vechiul Codul de procedură fiscală.

Lăsând la o parte faptul că, strict juridic, nu ne aflăm în prezența unor norme de drept material, adică acele reguli de conduită cu caracter general, impersonal și de aplicare repetată, care pot fi impuse, la nevoie, făcând uz de forța de constrângere a statului, norme care mai sunt denumite și norme de drept substanțial, tocmai pentru că reglementează nemijlocit raportul juridic civil, în substanța sa și în "starea sa de pace", spre deosebire de cele de drept procesual civil, care reglementează modul de desfășurare a procesului civil și care intervin, de regulă, atunci când raportul juridic a ajuns într-o fază litigioasă, recurentul invocând anumite dispoziții din Codul de procedură fiscală, chiar dacă s-ar trece peste acest aspect sunt de părere că criticile sunt nefondate.

În conformitate cu dispozițiile art. 23 din Codul de procedură fiscală, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. Potrivit alin. (1) se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.

Însă, în speță prezintă relevanță nu atât momentul nașterii dreptului de creanță fiscală și a obligației fiscale corelative, respectiv a dreptului organului fiscal de a stabili și determina obligația fiscală datorată de contribuabil, cât momentul până la care Societatea D. S.R.L., prin conducerea sa executivă, avea obligația să efectueze și să valorifice reevaluarea periodică a imobilelor construcții pe care le are în proprietate.

Or, câtă vreme termenul limită stabilit prin lege până la care, pârâtul, în calitate de fost administrator social al acestei persoane juridice, avea obligația să procedeze la reevaluarea clădirilor și la înregistrarea în contabilitatea societății a noii valori impozabile - adică a valorii rezultate în urma reevaluării - s-a împlinit la finalul anului 2014, sancțiunea fiind prevăzută de art. 253 alin. (6) lit. a) din vechiul Codul fiscal ["În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între: a) 10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință; (...)"], ultima reevaluare a clădirilor având loc în cursul anului 2011, nu prezintă relevanță, sub aspectul verificării condițiilor angajării răspunderii contractuale a pârâtului recurent, data la care organul fiscal competent a emis pe seama Societății D. S.R.L. Decizia de impunere nr. x/01.03.2016, urmare întocmirii Raportului de inspecție fiscală nr. x/24.02.2016, acte administrative fiscale prin care s-a stabilit în sarcina acestui contribuabil suma de 613.542 RON cu titlu de diferențe suplimentare reprezentând impozit pe clădiri, la care se adaugă suma de 314.194 RON cu titlu de accesorii.

Din contră, ceea ce prezintă relevanță este faptul că potrivit clauzei de la pct. 5 din contractul de cesiune de părți sociale, pârâtul recurent, în calitate de cedent, a declarat că până la data semnării acestei convenții nu există alte creanțe și datorii în afara celor înregistrate în balanța întocmită pe luna decembrie 2014, pentru orice alte creanțe și datorii neînregistrate în evidențele contabile ale societății angajându-se să răspundă personal, în calitate de fideiusor. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care, în opinia mea, raționamentul instanței de apel nu este incomplet.

Prin urmare, cum deși societatea al cărui administrator social a fost pârâtul recurent a efectuat reevaluarea periodică a imobilelor proprietatea societății, însă rezultatele acestei operațiuni nu au fost înregistrate în evidențele contabile, ceea ce a și generat, mai apoi, stabilirea, în mod definitiv, în sarcina persoanei juridice a unor sume considerabile cu titlu de creanță fiscală, în temeiul clauzei de fideiusiune recurentul este ținut să plătească integral suma pe care, la rândul său, persoana juridică a fost obligată să o achite statului, toate condițiile angajării răspunderii sale contractuale fiind pe deplin îndeplinite, cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, context în care, în opinia mea, nici acest motiv de casare nu subzistă.