ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 148/2021

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată în 29.06.2017 reclamanta S.C. A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar, a solicitat anularea deciziei nr. 21141/5813 din 03.05.2017 emisă de municipiul Tg. Mureș, și în consecință, admiterea contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. x din 23.03.2017 prin care s-au stabilit datorii față de bugetul local pe anii 2011-2017 în sumă de 9.204.438 RON reprezentând impozit pe clădiri în sumă de 9.136.611 RON și impozit pe teren intravilan de 67.827 RON.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 112 din 23 mai 2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., societate în faliment, prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgul-Mureș.

A anulat decizia 21141/5813 din 03.05.2017 privind soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva deciziilor de impunere cu același nr. x/23.03.2017 privind stabilirea impozitului pe clădiri și respectiv pe teren.

În consecință, a anulat, în parte, cele două decizii de impunere emise în 23.03.2017, sub numărul x, privind stabilirea impozitului pe clădiri și respectiv pe teren pentru anii 2011-2016.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 112 din 23 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Municipiul Târgu-Mureș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocând încălcarea normelor de drept material incidente speței.

În dezvoltarea cererii de recurs, recurentul-pârât expune rezumativ situația de fapt dedusă judecății și reiterează, în mare parte, apărările formulate în fața instanței de fond.

În esență, susține recurentul că, în mod greșit, instanța de fond nu a luat în considerare situația, potrivit căreia, anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.05.2005, prin hotărâre judecătorească definitivă, produce efecte retroactiv, repunând părțile litigante în situația anterioară, intimata-reclamantă redevenind proprietar al imobilului respectiv cu toate drepturile și obligațiile decurgând din această calitate.

Mai afirmă recurentul-pârât că textele legale pe care se bazează impunerea, stabilesc obligațiile fiscale ce revin proprietarilor de imobile, precum și scadența acestora, având în vedere caracterul translativ al actelor juridice de înstrăinare a dreptului de proprietate.

Mai arată că ceea ce interesează în speță este calitatea de proprietar al imobilului, obligația fiscală fiind stabilită de art. 249 alin. (1) și art. 256 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 raportat la "orice persoană care are în proprietate o clădire/teren situată în România". Or, din această perspectivă, intimata-reclamantă a păstrat calitatea de proprietar al imobilului impozitat, inclusiv pe perioada 2011-2016, întrucât cumpărătoarea S.C. C. S.A. avea doar calitatea de proprietar aparent.

În final, susține recurentul că instanța de fond a considerat, în mod greșit, că rezoluțiunea are efecte retroactive numai între părți, nu și față de terți. Efectele actelor juridice civile se răsfrâng inevitabil și în planul obligațiilor fiscale ale intimatei-reclamante, neexistând niciun principiu de drept fiscal sau o normă juridică expresă care să deroge de la caracterul declarativ al hotărârii judecătorești de constatare a rezoluțiunii unui contract de vânzare-cumpărare.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și în raport de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Fără a relua argumentația vastă și judicioasă ce a constituit raționamentul juridic al instanței de fond și pe care prezenta instanță de recurs și-o însușește, în examinarea căii de atac exercitate Înalta Curte va puncta aspectele esențiale de natură a înlătura criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât.

Prin sentința recurată, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 21141/5813/03.05.2017 privind soluționarea contestației reclamante împotriva deciziilor de impunere cu același număr x/23.03.2017 și s-au anulat în parte aceste două decizii privind stabilirea impozitului pe clădiri și respectiv pe teren pentru anii 2011-2016.

În motivarea sentinței recurate instanța de fond a reținut, în esență, faptul că organului fiscal îi este indiferentă modalitatea de pierdere a dreptului di proprietate, din punctul de vedere al legiuitorului fiscal, fiind esențial momentul dobândirii sau al pierderii dreptului de proprietate generator de obligații fiscale.

Prin cererea de recurs, s-a arătat, în esență că anularea contractului prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului supus impozitării produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, iar efectele juridice ale anulării actului și a repunerii în situația anterioară se răsfrâng și asupra obligațiilor fiscale datorate, în sensul că redobânditorul dreptului de proprietate este obligat fiscal și pentru perioada anterioară redobândirii dreptului de proprietate, tocmai în virtutea aplicării reguli repunerii părților în situația anterioară.

Instanța de control judiciar, într-o primă analiză a actelor și lucrărilor dosarului de fond, constată că prima instanță, în mod corect a reținut că, repunerea părților în situația anterioară este limitată la aspectul că prin Decizia nr. 608/R/2016 a Curții de Apel Târgu-Mureș se reține reaua-credință a ambelor contractante la încheierea convenției anulate, consecințele imediate ale anulării fiind, printre altele, că terțul dobânditor "nu este îndreptățit să primească prestația proprie, pierzând acest drept".

În continuare, prima instanță, sub aspectul generării obligațiilor fiscale de impozitare, în mod întemeiat, a reținut că principiul repunerii părților în situația anterioară vizează efectele desființării actului juridic între părțile raportului născut din act, nu și efectele față de terți. Or organul fiscal este un terț față de act - nefiind un subdobânditor al bunului pentru a fi incidente efectele față de terț reglementate de art. 1648 din C. civ.

In acest sens efectele retroactive pe care le poate produce între părți chestiunea restituirii prestațiilor, inclusiv și a eventualelor cheltuieli de administrare a bunului, nu privește organul fiscal.

Cu toate acestea, dacă organul fiscal alegea să dea eficiență principiului repunerii părților în situația anterioară trebuia să observe că aceasta fusese cenzurată de instanță.

Mai departe, instanța de fond face o interpretare corectă atunci când conchide că, aplicarea normelor procesuale fiscale raportul juridic fiscal pentru intervalul 2011-2015 s-a născut exclusiv între unitatea administrativ-teritorială beneficiară a impozitului local și persoana impozabilă, proprietară a bunului, începând de la data dobândirii în proprietate prin act de vânzare-cumpărare și până la data pierderii proprietății prin anularea actului de dobândire pe cale judecătorească.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 254 și 259 din vechiul Codul fiscal dar și pe cele ale art. 23 din vechiul Codul de procedură fiscală, rezultă că nașterea creanței fiscale este legată de momentul constituirii bazei de impunere potrivit legii, respectiv de dobândirea/pierderea calității de proprietar, creanțele fiscale ale unității administrativ-teritoriale împotriva contribuabilului căpătând caracter concret la momentul stabilirii lor de către organul fiscal.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, în măsura în care s-ar agrea susținerile recurentei, s-ar ajunge la situația nesocotirii principiului unicității impunerii, deoarece un impozit local datorat de contribuabil pentru un imobil și pentru o perioadă de timp ajunge sa fie impus pentru același imobil și pentru același interval de timp unei a doua persoane.

În concluzie, sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate care s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Municipiul Târgu Mureș împotriva sentinței nr. 112 din 23 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.