ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2259/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureș la 06.12.2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Târgu Mureș, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să accepte și să înregistreze în evidențele contabile facturile nr. x/19.04.2018 (parțial) și nr. y/19.04.2018, emise de reclamantă, precum și la plata către aceasta a sumei de 282.561,79 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente perioadei martie - decembrie 2012 și ianuarie - decembrie 2013, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat prevederile din Legea nr. 94/1992, art. 2.517, art. 2.537, art. 2.538 C. civ., Regulamentul Curții de Conturi aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 155/2014.

Prin sentința nr. 28/24.05.2019, Tribunalul Specializat Mureș a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata sumei de 282.561,79 RON, reprezentând dobânzi de întârziere; a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la acceptarea și înregistrarea în contabilitate a facturilor fiscale nr. x/19.04.2018 și nr. y/19.04.2018.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 272/A/11.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei din apel, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, cu consecința admiterii acțiunii.

În motivare, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a arătat că în mod eronat au reținut instanțele de fond că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Astfel, a subliniat că, dat fiind faptul că sunt vizate facturi emise în anul 2012 și în anul 2013, ipotetic vorbind, dreptul la acțiune s-a născut în anul 2012, respectiv 2013, însă ceea ce nu a reținut instanța de fond, este că, în urma invocării de către Municipiul Târgu-Mureș a aplicării dispozițiilor art. 21 și 22 din Ordinul A.N.R.S.C. nr. 90/2007, la 15.11.2013, a stornat aceste facturi vizând penalități/dobânzi de întârziere, prin facturile de stornare nr. x și nr. x, depuse la dosar.

Or, facturile fiind stornate, dreptul său la acțiune nu era născut în perioada 15.11.2013 - 27.02.2015.

Potrivit recurentei, obligația de plată a sumelor cuprinse în aceste facturi și dreptul la acțiune corelativ au renăscut, eventual, începând cu data de 27.02.2015, când prin raportul nr. x.114/27.02.2015, Curtea de Conturi a dispus repunerea în contabilitatea reclamantei a veniturilor cuvenite bugetului și recuperarea acestor sume, ca fiind datorate de către intimat.

Așadar, raportat la data emiterii raportului de control al Curții de Conturi - 27.02.2015, facturile emise pentru perioada martie - decembrie 2012 și ianuarie - mai 2013 nu sunt prescrise, încadrându-se în termenul general de prescripție de trei ani, cu precizarea că, începând cu 27.02.2015 până la comunicarea deciziei definitive nr. 1323/R/21.12.2017 a Curții de Apel Târgu Mureș (înregistrată în evidențele sale sub nr. x/16.02.2018), orice demers în vederea recuperării sumelor a fost comunicat intimatului, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Astfel, prescripția a fost întreruptă, potrivit dispozițiilor legale în vigoare.

A precizat recurenta că se poate aprecia și că dreptul la acțiune s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în soluționarea acțiunii prin care a contestat și a solicitat anularea măsurii luate de Curtea de Conturi a României, respectiv la data de 21.12.2017.

În acest sens, a subliniat că, urmare a menținerii de către instanțele de judecată a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, în vederea aducerii la îndeplinire a acestora, a emis din nou facturile stornate la data de 19.04.2018 și le-a comunicat intimatului la 27.04.2018.

Prin urmare, nici raportat la această dată nu se poate reține că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

A conchis recurenta că, raportat la aceste aspecte, raționamentul instanței de fond apare ca fiind eronat, atât timp cât nu se poate raporta nașterea dreptului la acțiune la o dată la care facturile nu mai existau în evidențele operatorului, fiind stornate.

De asemenea, a evocat dispozițiile art. 2.537 și art. 2.538 C. civ., care reglementează întreruperea prescripției și a subliniat că, în speță, cursul prescripției a fost întrerupt, pe de o parte prin recunoașterea creanței, prin procesul-verbal de conciliere încheiat de părți la 01.10.2018, iar pe de altă parte, prin notificările emise în perioada 27.02.2015 - 19.04.2018, prin care a fost pus în întârziere intimatul.

În continuare, a reiterat situația de fapt și a subliniat că recuperarea sumei de 282.561,79 RON este o măsură dispusă de Curtea de Conturi a României, pe care este obligată să o aducă la îndeplinire, fiind verificată în acest sens de organele de control, dar și că prin decizia nr. 4/2015/2/11.01.2019, Curtea de Conturi a României a prelungit termenul pentru realizarea măsurilor dispuse prin decizia nr. 4/27.03.2015.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității, pentru lipsa motivelor de nelegalitate iar pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Recurenta a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare cu prioritate excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 coroborat cu art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., se rețin următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor motive de recurs dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea că dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate, cu referire la motivele expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Mai precis, în măsura în care recursul se fundamentează pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acest control se poate realiza numai în măsura indicării normelor drept material încălcate, indicate de recurentă, în operațiunea de interpretare și aplicare a legii.

În speță, recurenta a indicat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă însă că nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece susținerile puse în discuție relevă doar nemulțumirea părții cu privire la respingerea pretențiilor sale solicitate cu titlu de dobândă ca fiind prescrise, antamând aspecte indisolubil legate de situația de fapt și aprecierea probelor.

Sub aparența greșitei rețineri a prescripției extinctive a dreptului material la acțiune în ce privește capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata sumei de 282.561,79 RON, reprezentând dobânzi de întârziere, critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta face trimitere la modul în care au fost interpretate probele, reclamând greșita evaluare a înscrisurilor, cu referire la facturile stornate în 15.11.2013 și remise la 19.04.2018, la raportul Curții de Conturi din 27.02.2015, la adresele nr. x din 14.09.2015, nr. 217.563/VIII/C din 11.11.2015, nr. 204.053/VIII/C din 28.02.2018 și nr. 207.980 din 27.04.2018, propunând instanței de recurs să considere fie un nou moment de început al prescripției, fie să considere ca efective situații de fapt de natură a întrerupe cursul prescripției.

Toate argumentele expuse în cadrul acestui recurs urmăresc, în realitate, doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt, recurenta reluând în totalitate susținerile din fața instanțelor anterioare, cu ignorarea considerentelor din decizia recurată și fără a arăta greșelile imputate instanței de apel cu privire la dispoziția de respingere a apelului pentru a se putea exercita controlul judiciar, astfel că intervine sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Or, examinarea instanței de recurs este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie, astfel încât în recurs nu poate fi reconsiderată starea de fapt lămurită de instanța de fond.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocată doar formal.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 272/A/11.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2020.