ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1381/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 31.08.2018, emisă de pârâtă, în baza Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/31.08.2018.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 158 din 29 octombrie 2018, a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a susținut că prima instanță în mod greșit a apreciat că actul administrativ fiscal atacat este motivat, în condițiile în care acesta nu cuprinde o descriere completă și concretă a stării de fapt și nu conferă în mod concret temeiul de drept pentru stabilirea unor debite fiscale suplimentare în sarcina recurentei, lipsa motivării actului neputând fi suplinită de anumite descrieri lacunare din cuprinsul raportului de inspecție fiscală.

Totodată, prima instanță în mod greșit a reținut că nu prezintă relevanță distincția dintre cele două raporturi juridice de muncă pe care recurenta le are cu salariații săi, or, organul fiscal a confundat cele două raporturi de muncă care sunt diferite, apreciind astfel greșit că societatea a plătit diurne salariaților angajați cu contracte de muncă temporare.

Or, atribuția organului fiscal trebuia să se limiteze doar la verificarea prevederilor art. 76 alin. (2) lit. k) pct. II din Legea nr. 227/2015, respectiv de a verifica plafonul diurnei și să supună impozitării partea din îndemnizație care depășește plafonul stabilit de actul normativ.

Totodată, a susținut că prima instanță nu a analizat nici modalitatea de stabilire a bazei impozabile și de calcul a debitului fiscal, în cauză organul fiscal nu a arătat metoda utilizată pentru stabilirea bazei impozabile, afirmând astfel că aparența de nelegalitate a actului atacat rezidă și din încălcarea art. 55 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală care prevede că pentru determinarea stării de fapt fiscale organul fiscal administrează mijloace de probă.

Cu privire la cea de-a doua condiție prevăzută de lege, recurenta a subliniat faptul că producerea unui prejudiciu material și viitor este previzibilă și iminentă, în raport cu data scadenței debitului fiscal (05.10.2018), astfel cum rezultă din decizia de impunere.

Ca atare, indisponibilizarea conturilor bancare ale societății echivalează practic cu încetarea activității acesteia, având în vedere că totalitatea operațiunilor de încasări și plăți au loc prin intermediul tranzacțiilor bancare.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond admiterea cererii și suspendarea executării actului administrativ atacat până la pronunțarea instanței de fond.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 31.08.2018, emisă de pârâtă.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect că nu pot fi reținute, în argumentarea cazului bine justificat, susținerile reclamantei legate de aspecte ce vizează respectarea/interpretarea prevederilor art. 76 alin. (2) lit. k) pct. II din Legea nr. 227/2015.

Criticile privind corectitudinea aprecierii drept avantaje de natură salarială a diurnelor plătite, a modului de apreciere a probelor și modalitatea de calcul a îndemnizațiilor cu acest titlu vor fi analizate în cadrul cercetării legalității actului administrativ, constituind apărări de fond și nu în cadrul prezentului demers, cum în mod corect a apreciat prima instanță.

Referitor la susținerile privind nemotivarea actului administrativ, este de subliniat că decizia atacată este emisă în temeiul raportului de inspecție fiscală, care cuprinde o analiză detaliată a operațiunilor întreprinse de organul fiscal, a modului de stabilire a bazei de impozitare, precum și a debitelor fiscale (10 tipuri de contribuții și două tipuri de impozite).

Se mai observă că odată stabilită obligația fiscală principală, aceasta a produs efecte și asupra contribuțiilor fiscale enumerate în raportul de inspecție fiscală, toate preluate în decizia de impunere (art. 131 alin. (4) din C. proc. fisc. prevede că raportul de inspecție fiscală stă la baza emiterii deciziei de impunere, pentru diferențe în plus sau în minus de obligații fiscale principale aferente diferențelor de baze de impozitare).

Așa fiind, se apreciază că nici aceste critici nu pot fi primite, judecătorul fondului a reținut în mod corect că, deși motivarea actului administrativ fiscal presupune indicarea elementelor necesare pentru determinarea stării de fapt și de drept (art. 46 alin. (2) lit. e) și lit. f) din C. proc. fisc. ), nu se poate argumenta că prezentarea ei într-un act care însoțește actul administrativ (raportul de inspecție fiscală) echivalează cu lipsa ei, în finalul deciziei de impunere menționându-se, de altfel, că decizia are drept anexă acest raport.

Așadar, motivele de nelegalitate circumscrise de recurenta-reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Or, în speță, recurenta-reclamantă a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a respectivelor acte.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut faptul că s-au invocat aspecte ce țin de fondul cauzei care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare, în cadrul căreia nu se poate antama fondul dreptului dedus judecății.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, deși nu se mai impune a fi analizată, ambele condiții trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor textului de lege sus-menționat.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, iar judecătorul fondului a explicat raționamentul care a condus la concluzia că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, hotărârea atacată respectând astfel cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 158 din 29 octombrie 2018 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 martie 2019.

GGC - NN