ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2226/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureș la 31 august 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 498.355,96 RON, compusă din 203.939,37 RON chirie restantă pentru perioada iulie 2011-mai 2016 și 294.416,59 RON cu titlu de penalități de întârziere, aferente perioadei februarie 2011- aprilie 2016, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 C. civ., precum și pe cele ale contractului de închiriere nr. x din 19 noiembrie 2007 încheiat între reclamantă și pârâtă.

Ulterior, la 11 ianuarie 2017, reclamanta A. și-a precizat acțiunea formulată, în sensul modificării petitului nr. 1 din acțiunea introductivă, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 540.360,29 RON, compusă din 223.799,44 RON chirie restantă pentru perioada iulie 2011- decembrie 2016 și 316.560,85 RON cu titlu de penalități de întârziere, aferente perioadei februarie 2011- decembrie 2016.

De asemenea, reclamanta a aratat că își precizează acțiunea și prin introducerea unui nou petit, solicitând, în subsidiar, în situația în care instanța consideră ca neîntemeiat petitul privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, obligarea pârâtei la plata daunelor interese constând în dobânda legală calculată la chiria restantă, până la data plății efective.

A menționat că, la 14 decembrie 2016, pârâta a renunțat și a eliberat spațiul comercial situat în Tg. Mureș, Piața Trandafirilor nr. 1, astfel încât a solicitat obligarea pârâtei la plata chiriei și a penalităților de întârziere până la data eliberării efective a spațiului.

De asemenea, a mai precizat că, prin adresa nr. x/2016, în urma eliberării spațiului comercial, pârâta a recunoscut chiria restantă pe care o are față de reclamantă.

În drept, reclamanta și-a întemeiat precizările la acțiunea introductivă pe dispozițiile art. 1535 C. civ., art. 1489 alin. (1) C. civ., art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Prin încheierea din 17 martie 2017, Tribunalul Specializat Mureș - Litigii cu Profesioniștii a respins excepția autorității lucrului judecat invocată de pârâta B. privind capătul de cerere din acțiunea promovată de reclamanta A. având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 294.416,59 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente perioadei februarie 2011- aprilie 2016.

Prin sentința nr. 54 din 26 mai 2017, aceeași instanță: a admis excepția procesuală de fond și peremptorie a prescripției dreptului material la acțiunea în răspundere contractuală locativă, derivată din contractele de închiriere pentru suprafețele locative cu o alta destinație decât cea de locuință nr. 129/07.06.1994, respectiv nr. 134/06.06.1994, precum și din contractul de închiriere pentru suprafețele locative cu o altă destinație decât cea de locuință nr. 70/27.09.2001, însă doar pe perioada iulie 201l- iulie 2013, invocată de pârâtă; a admis, în parte, acțiunea judiciară în răspundere contractuală, modificată la 11.01.2017 sub auspiciile dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. (2010)- rep., formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., și, drept consecință:

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 82.964,62 RON, reprezentând prețul chiriei convenit prin contractul de închiriere pentru suprafețele locative cu o altă destinație decât cea de locuință nr. 70/27.09.2001 având ca obiect folosința spațiului situat administrativ în mun. Tg. Mureș, pentru perioada august 2013- ianuarie 2014 (suma de 3.180,92 RON lunar), mai- decembrie 2015 (suma de 3.180,92 RON lunar), ianuarie- noiembrie 2016 (suma de 3.078,31 RON lunar) și decembrie 2016 (suma de 1.390,21 RON).

- a obligat pârâta să plătească reclamantei și daunele moratorii (dobânda legală) generate de creanțele principale, de la data scadenței fiecăreia în parte și până la stingerea lor.

În circumstanțele prevăzute de dispozițiile art. 451-454 C. proc. civ. (2010)-rep., a admis în parte cererea accesorie atașată cererii principale de reclamanta A., în contra pârâtei B. și, drept consecință:

- a obligat pârâta să plătească suma de 1.277,53 RON reclamantei, reprezentând speze judiciare avansate și dovedite în măsura pretențiilor reclamate, recunoscute și față de care pârâta nu a achiesat, respectiv taxa de judecată pentru pretențiile excedentare cu suma de 23.450,63 RON peste recunoașterea pârâtei;

- a respins cererea accesorie atașată apărărilor, în circumstanțele dispozițiilor art. 205, conjugate cu cele ale art. 30 alin. (4) și ale art. 31 C. proc. civ. (2010)-rep. formulate de pârâta B., în contra reclamantei A.

Împotriva sentinței nr. 54 din 26 mai 2017 pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș, pârâta B. a declarat apel, prin care a solicitat: schimbarea în parte a hotărârii apelate, cu consecința admiterii în parte a cererii reclamantei privind obligarea pârâtei la plata chiriilor aferente spațiului cu altă destinație decât cea de locuință, situat administrativ în Tg. Mureș, Pța. Trandafirilor nr. 1, închiriat în baza contractului de locațiune nr. x/27.09.2001 pentru perioada mai 2015- decembrie 2016; obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii sub forma dobânzii legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective a chiriilor restante; respingerea cererii accesorii a reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru; obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată care vor fi avansate și dovedite de apelantă pentru soluționarea declarației de apel.

Împotriva aceleiași sentințe (nr. 54 din 26 mai 2017) pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată și precizată.

Prin decizia nr. 233A din 10 iulie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. împotriva sentinței nr. 54 din 26 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/2016.

La 07 octombrie 2019, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 233A din 10 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii A. astfel cum a fost formulată și precizată.

Prealabil motivării recursului, recurenta-reclamantă a procedat la prezentarea situației de fapt a celor trei contracte de închiriere încheiate cu pârâta.

În cele ce urmează, recurenta reproduce ceea ce a reținut instanța de apel, respectiv că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (31 august 2016), o parte din sumele solicitate de reclamantă erau deja prescrise, fapt pentru care instanța a admis doar în parte cererea reclamantei.

Față de acest aspect, recurenta-reclamantă consideră că susținerile instanței cu privire la prescrierea sumelor datorate de către pârâtă nu sunt temeinice întrucât a dovedit că aceasta din urma a făcut aproape lunar plăți către reclamantă, plăți care, potrivit art. 1865 pct. 3 din vechiul C. civ., întrerup cursul prescripției.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, potrivit extrasului de cont din 10 mai 2017, pârâta a achitat suma de 20.000 de RON (aceasta fiind ultima plată făcută către reclamantă), menționând că suma reprezintă restanțe chirie spațiu conform facturilor emise, iar, prin adresa nr. x/2016, pârâta și-a recunoscut restanțele față de reclamantă, solicitând eșalonarea acestora în 5 rate lunare.

Recurenta susține că, deși a făcut dovada acestor plăți, care, potrivit C. civ., întrerup cursul prescripției, acest aspect nu a fost luat în considerare, fiind socotită doar perioada trecută dintre cele mai vechi restanțe și data la care a fost introdusă acțiunea.

Se mai arată că, deși a fost reținut faptul că, în perioada 2011-2016, pârâta a făcut aproape lunar plăți către reclamantă, cu toate acestea, instanța a considerat că nu poate fi luată în calcul deoarece nu există niciun indiciu că pârâta ar fi făcut aceste plăți în contul spațiilor la care deja renunțase sau în contul spațiului pe care încă îl folosea.

Recurenta consideră netemeinice susținerile instanței pentru argumentul arătat și reținut de instanță că a emis către pârâtă o singură factură pentru toate cele 3 (trei) spații, iar, pe măsură ce pârâta a renunțat la câte un spațiu, reclamanta a emis în continuare tot o singură factură, dar de o valoare mai mică, factură ce nu mai cuprindea și cuantumul chiriei pentru spațiile la care s-a renunțat.

Așadar, fiind emisă și acceptată de pârâtă o singură factură lunară pentru toate cele trei spații, în momentul efectuării unei plăți de către pârâtă, recurenta-reclamantă nu a făcut altceva decât să respecte prevederile art. 1507 C. civ. cu privire la imputația plăților, respectiv asupra celor mai vechi penalități și a celor mai vechi restanțe.

Astfel, chiar dacă pârâta mai deținea doar un singur spațiu din trei, iar factura lunară era emisă pentru chiria pe acel spațiu, plățile făcute de pârâtă au fost imputate cu respectarea prevederilor art. 1507 C. civ., respectiv asupra celor mai vechi penalități și restanțe, chiar dacă sumele stinse erau din perioada în care recurenta-reclamantă factura chiria pentru trei spații.

De asemenea, în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dovedite prin depunerea chitanțelor în cuantum de 8.588 RON, deși prima instanță a admis parțial cererea societății reclamante și a obligat pârâta la plata sumei de 82.964,62 RON, cuantumul cheltuielilor de judecată a fost calculat în limita creanței de 23.450,63 RON, fără a se ține cont de prevederile art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, având în vedere faptul că:

- pârâta a făcut aproape lunar plăți către societatea A., recunoscându-și restanțele prin adresa nr. x/2016, fiind întrerupt, astfel, cursul prescripției extinctive;

- societatea A. a respectat prevederile art. 1507 C. civ. cu privire la imputația plăților asupra celor mai vechi penalități și restanțe;

- cheltuielile de judecată nu sunt calculate la cuantumul sumelor admise parțial de instanță și nici în cuantumul sumelor avansate și dovedite de reclamantă,

Recurenta solicită admiterea recursului formulat și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii introductive așa cum a fost formulată și precizată, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 540.360,29 RON, compusă din 223.799,44 RON chirie restantă pentru perioada iulie 2011- decembrie 2016 și 316.560,85 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente perioadei februarie 2011- decembrie 2016, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.588 RON.

În drept, recurenta-reclamantă își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 1865 pct. 3 din C. civ. din 1864, art. 1507 C. civ. (2011), art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 30 octombrie 2019, care a formulat întâmpinare, cu respectarea termenului de 30 de zile, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante A. la 27 noiembrie 2019, care a depus răspuns la întâmpinare, prin care a precizat că își menține susținerile formulate până la această fază procesuală, solicitând respingerea recursului declarat de B. și admiterea recursului formulat de reclamantă.

La 07 octombrie 2019, pârâta B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 233A din 10 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește respingerea apelului formulat de societatea B., cu consecința trimiterii cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel; obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată care vor fi avansate și dovedite de B. pentru soluționarea cererii de recurs.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă arată că motivarea instanței de apel este criticabilă întrucât obligarea pârâtei la plata chiriilor aferente perioadei august 2013- ianuarie 2014, în sumă de 3.180,92 RON lunar, contrar înscrisurilor individualizate, apare ca una ce contravine prevederilor art. 1113 din vechiul C. civ.

Astfel, instanța de apel a arătat că nu poate primi argumentele pentru care B. a criticat suma cu titlu de chirie la care a fost obligată de instanța de fond, întrucât, pe de o parte, în cuprinsul răspunsului la întâmpinare nu s-ar găsi nicio recunoaștere din partea reclamantei pentru plățile reprezentând chirie aferentă perioadei august 2013- ianuarie 2014, aceasta din urmă făcând doar o trimitere generală la plățile parțiale pe care le-ar fi efectuat pârâta. Pe de altă parte, înscrisul intitulat "înștiințare privind stingerea obligațiilor de plată pentru anul 2013" întocmit de reclamantă nu ar susține recunoașterea plății chiriilor pentru perioada august 2013- ianuarie 2014, motivat de faptul că actul de la dosarul de fond "face referire la plăți din perioada menționată, și nu la stingerea datoriilor aferente acelei perioade".

Or, înscrisul denumit "înștiințare privind stingerea obligațiilor de plată pentru anul 2013" întocmit de reclamantă, sau cel de la filele x, dovedește stingerea obligației de plată a chiriei pentru lunile august 2013- ianuarie 2014. Mai mult, se arată că însăși denumirea înscrisului emanat de la reclamantă arată că acesta cuprinde o sinteză a stingerii obligațiilor privind plata chiriei pentru anul 2013, cu indicarea modalității de stingere (plată) și a datei acesteia.

Recurenta-pârâtă precizează că instanța de apel nu s-a pronunțat nici cu privire la incorecta determinare sub aspect aritmetic a sumei cu titlu de chirie pe care pârâta ar datora-o reclamantei, recurenta-pârâtă susținând că, pentru perioada pentru care instanța de fond a dispus obligarea sa la plata sumelor cu titlu de chirie restantă, valoarea totală a acestora nu este de 82.964,62 RON, ci de 79.784,50 RON.

Așadar, se reiterează că, potrivit înscrisurilor emanate de la reclamantă, depuse la dosarul cauzei, dar și a recunoașterii pârâtei, rezultă, fără dubiu, că recurenta-pârâtă datorează intimatei-reclamante chirie aferentă spațiului, situat administrativ în municipiul Tg. Mureș, Pța Trandafirilor nr. 1, exclusiv pentru perioada mai 2015- decembrie 2016 în cuantum total de 60.698,98 RON.

Arată recurenta că instanța de apel a apreciat ca fiind neîntemeiată și critica pârâtei referitoare la obligarea la plata daunelor moratorii sub forma dobânzii legale, de la data scadenței fiecărei rate lunare a chiriei și până la stingerea lor, invocând în sprijinul considerentelor sale temeiul legal reprezentat de art. 43 din Codul comercial întemeiat pe tacita relocațiune.

Legat de acest aspect, recurenta-pârâtă precizează că tacita relocațiune în temeiul vechilor prevederi legale, reprezentate de art. 1437 din vechiul C. civ., nu avea o reglementare identică cu cea a art. 1810 din noul C. civ., în sensul că art. 1437 din vechiul C. civ. nu prevedea în mod expres că tacita relocațiune opera în condițiile celei vechi.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că, la data scadenței obligațiilor de plată ale chiriilor lunare, dată stabilită de clauzele unui contract de închiriere al cărui termen de valabilitate s-a împlinit, nu se afla de drept în întârziere și nici nu a fost pusă în întârziere de reclamantă anterior depunerii cererii de chemare în judecată.

Față de aspectele relevate, recurenta-pârâtă apreciază că, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, cu consecința casării în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Se mai precizează că cererea privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi avansate pentru soluționarea recursului este admisibilă în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi avut în vedere întreg probatoriul încuviințat și administrat în fața instanței de fond și a celei de apel.

În drept, recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 30 octombrie 2019, care, la 05 decembrie 2019, a formulat întâmpinare, cu depășirea termenului de 30 de zile, prin care a solicitat instanței de recurs respingerea recursului recurentei-pârâte B. și admiterea recursului formulat de reclamantă.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte B. la 17 decembrie 2019, care nu a transmis răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile și-au exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursurilor, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului și totodată, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă, instanța supremă constată că majoritatea criticilor din cererea de recurs reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din cererea de apel, nefiind astfel posibilă încadrarea lor în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, instanța supremă reține că dispozițiile de drept menționate de recurenta-reclamantă, respectiv art. 1865 pct. 3 din C. civ. de la 1864, art. 1507 din C. civ. adoptat prin Legea 287/2009, au fost invocate în mod formal prin cererea de recurs, întrucât, în realitate, prin reluarea criticilor cenzurate de instanța de apel, s-a urmărit restabilirea situației de fapt prin reinterpretarea probatoriului administrat de instanțele anterioare, în vederea determinării unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție. Ori aceste critici vizează netemeinicia iar nu nelegalitate deciziei, de vreme ce recurenta-reclamantă își manifestă doar nemulțumirea față de modul de interpretare a probatoriului de către instanțele anterioare, fără să arate în concret modul în care dispozițiile legale invocate au fost aplicate greșit de către instanța de apel.

În speță, nu se poate considera că afirmațiile recurentei-reclamante din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

În ce privește critica vizând proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat se reține că reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, a decis că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Întrucât criticile recurentei-reclamante nu pot fi încadrate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă B., instanța supremă reține că, deși această parte și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin cererea de recurs nu a dezvoltat motive de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile acestui act normativ.

Astfel, din analiza cererii de recurs, se constată că dispozițiile art. 1113 C. civ. au fost invocate în mod formal, întrucât, pe de o parte, recurenta-pârâtă urmărește o reinterpretare a probatoriului constând în înscrisul denumit "înștiințare privind stingerea obligațiilor de plată pentru anul 2013", iar, pe de altă parte, nu arată, în concret, în ce fel dispoziția normativă a fost aplicată greșit de către instanța de apel.

Totodată, susținerile, argumentate prin raportate la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, potrivit cărora recurenta-pârâtă ar datora reclamantei, cu titlu de chirie aferentă spațiului situat în Mun. Tg. Mureș, Pța Trandafirilor nr. 1, exclusiv pentru perioada mai 2015- decembrie 2016, suma de 60.698,98 RON, nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarece tind la evaluarea probatoriului administrat, aceste aspecte fiind incompatibile cu obiectul cercetărilor în calea de atac a recursului.

Instanța supremă constată că și dispozițiile art. 44 din Codul comercial au fost invocate în mod formal de recurenta-pârâtă, întrucât, în realitate, se tinde la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele anterioare, cu privire la punerea în întârziere a pârâtei, cu privire la plata chiriei contractuale.

Recurenta-pârâtă a mai făcut referire și la o eroare materială de calcul, susținând că valoarea totală a sumelor stabilite cu titlu de chirie ar fi de 79.784,50 RON și nu de 82.964,62 RON, cum în mod eronat a stabilit instanța de fond, printr-o incorectă determinare, sub aspect aritmetic, a sumei datorate cu titlu de chirie.

Față de eventualele erori de calcul semnalate, instanța supremă reține că partea trebuia să facă uz de procedura prevăzută de dispozițiile art. 442 din C. proc. civ., a cărei obligativitate reiese inclusiv din denumirea marginală a art. 445 intitulat Obligativitatea procedurii, potrivit căruia, "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444".

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul recurentei-pârâte nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că atât recurenta-reclamantă cât și recurenta-pârâtă nu s-au conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 233A din 10 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 233A din 10 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.