ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1045/2019

Prin Sentința civilă nr. 631/C/2017, pronunțată în Dosarul cu nr. x/2016 al Tribunalului Neamț, a fost respinsă excepția netimbrării invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a fost admisă excepția lipsei de interes a reclamantei, invocată din oficiu și, în consecință, s-a respins acțiunea reclamatei SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Județean de Urgență Neamț, ca fiind lipsită de interes, s-au respins excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtei și a inadmisibilității, invocate de pârâtă, ca fiind rămase fără obiect. A fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Neamț în contradictoriu cu reclamanta SC A. SRL, având ca obiect pretenții, a fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 10.255,64 RON cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada 1 ianuarie 2016 - 25 martie 2016, reprezentând contravaloare chirie și utilități și despăgubiri pentru intervalul 26 martie 2016 - 31 mai 2016, reprezentând contravaloare chirie, a fost respins capătul de cerere privind obligarea reclamantei la plata sumei de 21.519,74 RON cu titlu de penalități de întârziere, ca neîntemeiat și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.799 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 906 din 20 noiembrie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părți.

Împotriva Deciziei nr. 906 din 20 noiembrie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă a declarat recurs principal pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra-Neamț și recurs incident reclamanta SC A. SRL.

Prin recursul declarat de pârâta Spitalul Județean de Urgență Piatra-Neamț, s-au formulat următoarele critici:

Prin cererea formulată de către SC A. SRL s-a solicitat constatarea unui drept de retenție în cuantum de 213.407,92 RON, reprezentând cheltuieli aferente amenajării spațiului situat la parterul spitalului în suprafață de 52,9 m.p.

Acțiunii pentru constatarea unui drept de retenție îi corespunde un drept de creanță. Drepturile de creanță sunt, prin definiție, drepturi patrimoniale, calificate legal, ca atare, de către C. civ. Ca urmare, acțiunile care valorifică un drept patrimonial sunt acțiuni patrimoniale, evaluabile în bani, pentru care se datorează taxă de timbru conform dispozițiilor art. 3 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Tribunalul Neamț, prin modalitatea de soluționare a excepției netimbrării a dat naștere unei neconcordanțe cu privire la calea de atac și termenul de formulare a acesteia. Astfel, dacă a avut în vedere disp. art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., atunci s-ar fi impus admiterea excepției de netimbrare pe care unitatea sanitară a invocat-o și stabilirea căii de atac a apelului ce se poate formula în 30 de zile de la comunicare. În situația în care au fost avute în vedere dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., raportat la Legea nr. 554/2004 în stabilirea competentei, atunci calea de atac a recursului împotriva sentinței trebuia stabilită conform disp. art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește cumulul capetelor de cerere privind obligarea SC A. SRL la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada 1 ianuarie 2016 - 31 mai 2016 (chirie și utilități) și la plata penalităților de întârziere pe temei contractual, solicită aplicarea dispozițiilor art. 1539 C. civ., conform cărora:

"Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației."

Având în vedere că, în cauza de față, clauza penală a fost stipulată pentru neexecutarea la timp a obligației, cumulul penalității cu obligația de a plăti suma reprezentând lipsa de folosință a imobilului este permis. În consecință, solicită admiterea ambelor capete de cerere și obligarea SC A. SRL, atât la plata sumei de 10.255,64 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada 1 ianuarie 2016 - 25 martie 2016 (chirie și utilități) și a sumei de 4.720,68 RON - chirie aferentă perioadei 26 martie 2016 - 31 mai 2016, cât și la plata sumei de 21.519,74 RON reprezentând penalități de întârziere.

În ceea ce privește raportul dintre răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, este unanim recunoscut că prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe când cea de-a doua este o răspundere cu caracter derogator, special. În ambele cazuri de răspundere obligația de a repara prejudiciul se naște ca rezultat al săvârșirii unui fapt ilicit prejudiciabil, care, în cazul răspunderii delictuale, este fapta ilicită în general, delictul civil, iar în cazul răspunderii contractuale este tocmai faptul neexecutării sau al executării necorespunzătoare a obligației asumate prin contract.

Obligația de reparare a prejudiciului, adică executarea prin echivalent, este o consecință legală a obligației primare născute din contract. Ca urmare, în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, primează angajarea răspunderii contractuale. Astfel, și în situația în care se apreciază că nu se permite cumulul celor două tipuri de răspundere, solicită aplicarea cu prioritate a răspunderii contractuale și, ca urmare, obligarea intimatei SC A. SRL la plata sumei de 21.519,74 RON cu titlu de penalități de întârziere, conform disp. art. 6 lit. h) din contract.

În recursul incident, reclamanta a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanțele de fond și apel au soluționat cauza greșit cu privire la dezlegarea dată cererii reconvenționale formulate de către intimat, astfel:

La punctul 5 din întâmpinarea-cerere reconvențională, intimatul a solicitat obligarea sa la plata sumei de 10255.64 RON, reprezentând despăgubiri ca urmare a lipsei de folosință a spațiului în perioada 1 ianuarie 2016 - 25 martie 2016. În dezvoltarea acestei solicitări, intimatul a arătat că aceste despăgubiri reprezintă contravaloarea chiriei și a utilităților pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 25 martie 2016.

Dezlegarea dată de instanța de fond și apel este greșită în condițiile în care societatea reclamantă a achitat aceste sume, fapt adus la cunoștință prin întâmpinarea la cererea reconvențională și recunoscut de către intimat prin concluziile orale. Plata contravalorii chiriei și utilităților aferente perioadei 1 ianuarie 2018 - 25 martie 2016 este dovedită cu extras de cont și OP. Mai mult decât atât, dovada că la data pronunțării hotărârii nu datora aceste sume intimatului, fiind achitate integral, este împrejurarea că, în data de 14 iulie 2016, intimatul i-a comunicat extrasul contabil înregistrat sub nr. x din 14 iulie 2016 prin care o informează că datoriile societății față de Spitalul Județean Neamț, la data de 30 iunie 2016, sunt în valoare de 62.62 RON.

Tot la punctul 5 din întâmpinarea-cerere reconvențională, intimatul a solicitat obligarea sa la plata de despăgubiri constând în contravaloarea chiriei până la eliberarea spațiului. Instanța a admis și această solicitare și a dispus obligarea sa la plata sumei de 4720.68 RON, reprezentând chirie aferentă celor 2 luni, aprilie și mai 2016. Soluția instanței de apel este fundamental greșită, în condițiile în care, după cum însăși instanța reține, reclamanta a fost evacuată la data de 9 martie 2016, aspect ce rezultă din procesul-verbal de executare întocmit de BEJ B.. Față de data evacuării și împrejurarea că a achitat inclusiv chiria lunii martie 2016, pentru întreaga lună și nu doar pentru cele 9 zile, este nefondată solicitarea intimatului și nelegală soluția pronunțată de către instanță.

Critică și dispoziția instanței de obligare la plata cheltuielilor de judecata, prin raportare la dispozițiile art. 453 și art. 454 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, reclamanta a solicitat respingerea recursului pârâtului și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin raportul de admisibilitate întocmit în procedura de filtru, completat după pronunțarea deciziei nr. 2/14 ianuarie 2019 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recursurile au fost considerate admisibile, fiind admise în principiu prin încheierea din data de 17 aprilie 2019.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Susținerile părților sunt, în parte, întemeiate.

Astfel, pârâtul critică, în primul motiv de recurs, modalitatea în care instanțele au apreciat asupra excepției de netimbrare a cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea unui drept de retenție (căruia, în opinia pârâtului, îi corespunde un drept de creanță, în raport de care cererea se timbrează corespunzător valorii deduse judecății).

Prin urmare, susține că acțiunea era timbrabilă la valoare și că în mod greșit instanța de apel nu a admis această critică, anulând, în calea de atac, cererea de chemare în judecată.

Critica este nefondată.

Astfel, se constată că instanța de fond a reținut că cererea privind constatarea unui drept de retenție, ce nu a fost însoțită de o acțiune în constatarea și restituirea unui drept de creanță, nu este evaluabilă în bani, ci se timbrează cu o taxă fixă de 20 RON, potrivit art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013. Această cerere a fost respinsă, în baza unei excepții procesuale de fond, ca lipsită de interes.

Instanța de apel a respins critica din apelul pârâtului referitoare la greșita soluționare a excepției de netimbrare, constatând atât împrejurarea că cererea este neevaluabilă în bani, dar și că acest motiv de apel este lipsit de interes în condițiile în care cererea privind constatarea dreptului de retenție a fost respinsă, la rândul său, ca lipsită de interes, soluția nefiind apelată de reclamantă sub acest aspect.

Recurentul pârât a reluat respectiva critică, cu o motivare identică celei din apel, încercând să justifice interesul formulării ei prin faptul că soluția asupra timbrajului ar fi dat naștere unei incertitudini cu privire la calea de atac și termenul de formulare a acesteia, între dreptul comun și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Această susținere este nefondată, în condițiile în care taxa de timbru a fost stabilită în baza art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013 și nu a art. 16 din același act normativ care reglementează timbrajul cererilor formulate în materia contenciosului administrativ, iar secția civilă a tribunalului s-a declarat competentă material în soluționarea litigiului, fără a invoca excepția necompetenței funcționale de judecată în primă instanță, neexistând, astfel, niciun indiciu care să inducă părții incertitudinea pretinsă. Pe de altă parte, critica nu răspunde considerentelor instanței de apel cu privire la lipsa de interes a motivului de apel în condițiile în care soluția asupra acestui capăt de cerere, respins ca lipsit de interes, nu a fost, la rândul ei, atacată în apel.

O altă critică a recurentului pârât vizează nevalorificarea, de către instanța de apel, a clauzei penale stipulate pentru neexecutarea în termenul prevăzut în contract a obligației de predare a spațiului, în condițiile în care, susține recurentul, cumulul penalității cu obligația de a plăti suma reprezentând lipsa de folosință a imobilului este permis de lege. Recurentul solicită admiterea ambelor capete de cerere și obligarea SC A. SRL atât la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului, cât și la plata sumei reprezentând penalități de întârziere. Această critică este strict legată de următoarea, prin care pârâtul contestă raționamentul instanțelor de fond care au dat prioritate răspunderii delictuale față de răspunderea contractuală în raport de ordinea formulării capetelor de cerere, susținând că, în cazul în care între părți a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, primează angajarea răspunderii contractuale.

Cele două critici urmează a fi analizate împreună.

În acest sens se constată că soluția instanței de fond, menținută în apel, a fost aceea de obligare a reclamantei la plata următoarelor sume de bani: 10.255,64 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului în perioada 1 ianuarie 2016 - 25 martie 2016 (2.398,33 RON chirie luna ianuarie 2016 și 1.548,24 RON contravaloare utilități luna ianuarie, 2.360,34 RON chirie luna februarie 2016 și 1.443,89 RON contravaloare utilități luna februarie 2016, 2.360,34 RON chirie luna martie 2016 și 144,50 RON contravaloare utilități luna martie 2016), precum și a chiriei aferente pentru intervalul 26 martie 2016 - 31 mai 2016 în cuantum de 4.720,68 RON, întrucât a fost lipsită de folosința spațiului din culpa reclamantei-pârâte, fiind respinsă solicitarea pârâtului de a i se acorda penalități de întârziere, în temeiul clauzei inserate la art. 6 lit. h) din Contractul de închiriere nr. x din 21 iunie 2010, conform căreia, locatarul este obligat să restituie la termen spațiul primit, în caz contrar, va suporta plata de penalități de întârziere de 10% din valoarea contractului, pentru fiecare zi de întârziere.

Motivarea primei instanțe s-a întemeiat pe soluția dată primului capăt de cerere, admis în temeiul dispozițiilor răspunderii delictuale pentru fapta proprie, apreciind că, prin acordarea penalităților, se tinde spre obținerea unei duble reparații a aceluiași prejudiciu cauzat prin fapta ilicită a reclamantei. S-a reținut că pârâtul a optat, cu prioritate, pentru atragerea răspunderii delictuale a reclamantei, față de ordinea formulării celor două capete de cerere prin care se urmărește repararea aceluiași prejudiciu, dar în temeiul a două forme de răspundere civilă diferită, delictuală și respectiv contractuală, care se exclud, instanța, dând eficiență principiului disponibilității, a admis primul capăt de cerere întemeiat pe răspunderea delictuală, cu consecința respingerii celuilalt capăt de cerere întemeiat pe răspunderea contractuală a reclamantei.

Instanța de apel a menținut soluția, invocând considerentele Deciziei de recurs în interesul legii nr. XI/2005, pronunțată de Înalta Curte, conform cărora "este anulată clauza penală din contractul de împrumut sau prestațiuni în natură, precum și că judecătorul în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută de art. 1589 C. civ. sau, în caz de alte obligațiuni, la daune-interese, conform art. 1084 C. civ."

În plus, a apreciat că, prin cumulul despăgubirilor cu penalitățile solicitate în temeiul art. 1539 C. civ., se ajunge la o dublă reparație pentru neutilizarea spațiului închiriat, în temeiul a două tipuri de răspundere civilă, delictuală/contractuală care se exclud.

Consideră că art. 1539 C. civ. prevede cumulul penalității doar cu executarea în natură a obligației pârâtului de a preda spațiul închiriat, obligație a cărei executare a fost obținută prin Sentința civilă nr. 17 din 2 februarie 2016 de evacuare din spațiu.

A mai apreciat că, și dacă s-ar admite cumulul penalității cu despăgubirile (solicitate de apelantul-reclamant-reconvențional), sunt de avut în vedere dispozițiile art. 1541 lit. b) C. civ., referitoare la reducerea cuantumului penalității, când penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Or, în speță, penalitatea solicitată de apelanta-reclamantă de 21.519,74 RON este vădit excesivă în raport de prejudiciul suferit ca urmare a nepredării la termen a spațiului închiriat, prejudiciu pentru care, așa cum s-a arătat instanța a acordat despăgubirile solicitate prin cererea reconvențională.

Critica recurentului pârât este întemeiată.

În acest sens se constată că, în soluționarea acestui capăt de cerere, instanța de apel invocă dispoziții de drept substanțial care nu pot fi aplicate concomitent. Astfel, pe de o parte, înlătură de la aplicare normele răspunderii civile contractuale exclusiv pe criteriul ordinii formulării cererilor, considerând că prejudiciul a fost reparat integral în mecanismul răspunderii civile delictuale, pe de altă parte analizează condițiile de exercitare a răspunderii civile contractuale, considerând fie că respectiva clauză penală este nulă, putând fi acordată doar dobânda legală, fie că valoarea penalității este excesivă.

Or, o astfel de motivare nu permite efectuarea unui control judiciar de legalitate cu privire la modalitatea de aplicare a instituției de drept civil incidente, în condițiile în care instanța de apel a analizat în egală măsură elemente ce aparțin ambelor tipuri de răspundere civilă.

Din acest punct de vedere se impune admiterea recursului în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să analizeze norma de drept substanțial aplicabilă cauzei. Instanța va trebui să stabilească ce tip de răspundere este aplicabil într-o ordine de prioritate ce decurge din calificarea formelor de răspundere civilă ca fiind de drept comun sau cu caracter derogatoriu, ținând seama și de dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ., pentru a răspunde astfel criticilor pârâtului și, în funcție de asta, să stabilească despăgubirile pretinse pentru nepredarea posesiei asupra spațiului închiriat, calculate sub forma lipsei de folosință sau a penalităților contractuale, al căror regim juridic trebuie lămurit, inclusiv din perspectiva relevanței în cauză a textelor din C. civ. și a jurisprudenței ICCJ invocate, din oficiu, în apel.

Prin recursul incident, recurenta reclamantă critică modalitatea în care a fost reținut debitul în sarcina sa, susținând că a achitat chiria și utilitățile aferente perioadei 1 ianuarie 2018 - 25 martie 2016, precum și faptul că a fost greșit, obligată la plată pentru perioada 26 martie 2016 - 31 mai 2016, deși fusese evacuată încă din data de 9 martie 2016.

Critica este întemeiată în parte.

Astfel, cu privire la suma datorată de societatea reclamantă în perioada ianuarie - martie, susținerile părților sunt contradictorii, motiv pentru care instanța de apel, în rejudecare, urmează a valorifica dovezile produse de reclamantă în legătură cu plata.

În ceea ce privește momentul până la care se datorează despăgubirile ce urmează a fi stabilite, acesta este cel la care pârâta a intrat efectiv, nu doar scriptic, ci și faptic, în posesia spațiului, respectiv data de 31 mai 2016, când au fost ridicate și bunurile rămase în custodia reprezentantului societății reclamante, corect reținut de instanța de apel.

Critica de obligare la plata cheltuielilor de judecată, prin raportare la dispozițiile art. 453 și art. 454 C. proc. civ., urmează a fi avută în vedere la rejudecarea cauzei, în funcție de soluția ce se va pronunța.

În consecință, față de aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile în baza art. 496 C. proc. civ., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în limitele indicate în prezentele considerente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL și de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra-Neamț împotriva Deciziei nr. 906 din 20 noiembrie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2019.

Procesat de GGC - LM